Nunta de la curtea din munte
Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătoreşte cu frumoasa Măria
Un mândru alai scobora în primăvara anului 1320 din vârful Carpaţilor spre Câmpulung, cetatea de scaun a voievodului Basarab cel Mare. Erau ostaşi în zale, cu coame lungi la coifurile înalte de oţel, având cai cu coapse groase şi copite late. Răsunau văile de larmă, iar ciobanii cu oile pe tăpşanele verzi în care făcuseră ochi întâile flori, priveau cu uimire la străluciţii cavaleri ce se îndreptau spre curtea domnească, purtând prapuri cu ciucuri şi clopoţei.
În această vreme, în adăstarea musafirilor, la Curtea de la Câmpulung, Domnul înveştmântat în fier de parcă purcedea la luptă, cu paftalele de zile mari, încins cu sabia cu mâner de aur, umbla de zor printre slujitorii de la bucătărie, pe care‑i îndemna la lucru şi printre cei de la cămări, să vadă ce treabă făceau. Căci Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătorea cu frumoasa Măria, odraslă de neam mare.
Boieri de prin ţinuturile păduroase ale Teleormanului şi mai de departe, ale Bărăganului, până‑n preajma luncilor Dunării, veniseră la Curte începând petrecerea mai devreme. Lăutarii cu lăute şi cobze cântau traşi într‑un colţ al odăilor de musafiri, iar din altă parte se auzeau fluierele şi cimpoaiele care mult plăceau boierilor de prin părţile Vâlcii şi Târgu‑Jiului, cam la hotarul de atunci al voievodatului.
Doamna Marghita, soţia marelui Basarab, evlavioasă de felul ei, se bucura de nunta feciorului celui mare, Nicolae‑Alexandru, care, cu isteţimea şi vitejia sa era de mult ajutor voievodului. Dar Doamna, după cuviinţa femeiască neputând a se veseli cu băutura, îşi mângâia sufletul şi inima făcând mereu cruci pe piept şi şoptind rugăciuni către toţi sfinţii şi mai ales Maicii Domnului, ce‑i fusese totdeauna priincioasă.
Măria, tânăra mireasă, fiica unui mare boier din neamul craioveştilor, închisă în cămara ei cu o slujnică pricepută, adusă de peste munţi, de la voievozii din Transilvania, îşi împletea şi despletea mereu cozile, spre a găsi o cunună potrivită cu chipul ei rotunjor, dar nu găsise şi iată că trebuia să se înfăţişeze în această după amiază oricum musafirilor şi mirelui, la altarul Bisericii Domneşti, de pe măgura Câmpulungului!
Buciumaşii puşi de strajă dădură semn: se apropia alaiul nuntaşilor de peste munţi! Lăutele, cobzele, fluierele şi cimpoaiele tăcură deodată, iar Domnul ţinând pe fecioru‑său de mână şi în cârcă fericirea ieşi pe jos, în mijlocul drumului, întru întâmpinarea cinstiţilor oaspeţi.
În aceeaşi după amiază se sluji cununia în faţa altarului. Mirele şi mireasa îmbujoraţi se ţineau de mână, zâmbind tuturor cu soare pe faţă. Dinapoia lor, ca doi ghiocei, surorile mirelui, Teodora şi Ruxanda, în alb, ţineau poala cea lungă a miresei, borangic ca aurul amestecat cu borangic ca argintul.
Când ieşiră din biserică, îi întâmpină trimisul regelui Carol Robert, a cărui Curte se afla tocmai la malul Dunării, dincolo de Tisa, pe o stâncă numită Buda, ce se oglindea în apele ce curgeau spre Ţara Românească. Trimisul, un cavaler în catifea violetă, înmână tinerei perechi un pergament cu pecete prin care li se recunoşteau încă o dată drepturile părinteşti de stăpânire asupra tuturor cnezatelor româneşti, până la marginea Severinului, cuprinzând şi partea Gorjului. Apoi mirele primi în dar un buzdugan de argint, cu insignele regeşti, iar mireasa un gândac mare, de aur, cu ochi de peruzea, pe care i‑l prinse de gât. După acestea se încinse petrecerea, care ţinu trei săptămâni încheiate.
Domnul cel mare, Basarab, cu părul cărunt, dar verde încă în inima sa, şedea în capul mesei, bucurat că bucatele dovedeau boierilor străini bogăţia pământurilor sale: crapii cei mari, fripţi şi împănaţi cu usturoi şi slănină veneau dinspre apele Borcei — de la răsărit — vinul fiert în mirodenii, de la miază‑zi — din lacurile Dunării — boii cu coarne late, dinspre Buceag, cocoşii sălbatici, drept din culmea Câmpulungului, iar cele două feluri de vinuri, negru‑vârtos de la Argeş, iar crâmpoşia cu mireasmă de smirnă şi busuioc, de la Drăgăşani şi Tismana.
Un dar mai puţin obişnuit
Trimisul regelui Carol Robert, ştiind numai latineşte şi nemţeşte, stătu multă vreme cam posac, fiindcă îl îmbia inima să schimbe câte un cuvânt cu cele două ghiocele, fetele Domnului, care, printre meseni, ca bune gospodine, dădeau o mână de ajutor, să nu lipsească nimănui nimic.
Vodă Basarab o rupea niţel pe nemţeşte, de când avusese nişte treburi negustoreşti cu saşii de lângă Râşnov şi făcu o glumă straşnică, de râseră toţi cei de faţă. Ridicând paharul, după ce ură ani mulţi şi domnie paşnică mirelui, se întoarse către cavalerii transilvani în fruntea cărora strălucea pieptarul de argint al trimisului din Buda şi grăi, mai pe nemţeşte, mai pe latineşte şi mai mult pe româneşte:
— Înalţi oaspeţi, pentru marea cinste pe care o faceţi bucatelor ţării acesteia ospătându‑vă din ele, vă mulţumesc foarte. Îmi pare rău, dar legume şi merinde mai proaste nu se află prin părţile noastre, aşa că supuşii mei sunt siliţi a se ospăta în toate zilele vieţii lor aşa cum ne ospătăm noi acum având prilej de nuntă. Astfel că neştiind cu ce să răsplătesc venirea domniilor voastre la Curtea mea şi mai cu osebire nepreţuitele daruri ale puternicului rege Carol Robert, cu a cărui prietenie mă mândresc, îmi amintii de o întâmplare, pe care, cei mai tineri, poate n‑o cunoaşteţi…
Domnul sorbi din cupă, îşi drese cu mâneca lungile‑i mustăţi şi urmă:
— Acum aproape treizeci de ani, se făcu în Transilvania mare zarvă la moartea Craiului Andrei Arpadul, căruia îi urma numai o fetişcană de nouă ani. Şi atunci se ridică să‑şi ceară dreptul prinţul Carol Robert, din casa de Neapol şi Sicilia. Un prinţişor din Boemia, Venceslav, care n‑avea mai mult de 13 ani, luă grabnic în căsătorie fetişcana lui Andrei, răposatul, ca să apuce el domnia. Care pe care? Până una alta, se pomeni ţara cu doi crai: unul la Zagreb, altul la Buda. După câţiva ani, prinţişorul Venceslav se trase înapoi în Boemia, unde murise taică‑său şi dărui dreptul său prinţului Otto din Bavaria, de care grofii cei mari nici nu voiau să audă. Ce se gândi bavarezul? Să facă şi el ca prinţul din Boemia! Şi intră în Transilvania să ceară mâna fetii boierului Borşa, care era de partea Craiului Carol Robert, prietenul nostru. Ci boierul transilvan nu luă în seamă cererea bavarezului, ci legându‑l fedeleş, ca să curme o zâzanie păgubitoare liniştei, mi‑l trimise mie, peste munţi, să fac cu el ce‑oi şti. Şi ce socotiţi, înalţi oaspeţi, c‑am făcut?
— L‑ai tăiat! strigă trimisul, cu guşa mare peste pieptarul de argint.
— L‑ai spânzurat! zise tatăl miresei, boierul craiovesc cu dulama pe umeri, căci suferea de junghiuri prin spate.
Mirele, Nicolae‑Alexandru, şi mireasa lui, Măria, ştiind tărăşenia, surâdeau doar din colţul gurii fără a scoate vorbă.
— Nici nu l‑am tăiat, nici nu l‑am spânzurat! urmă voievodul. Ci l‑am pus bine, la păstrare, să‑l am la nevoie. Şi ia vedeţi, boieri dumneavoastră, ce bine‑mi prinde el acum, prinţul de Bavaria!…
Domnul făcu un semn şi doi oşteni aduseră îndată în sala ospăţului, un cavaler scund, bondoc, foarte gras, în zale care ruginiseră pe el.
— Apropie‑te, Freiherr Otto! făcu semn Domnul. Apoi către meseni, care începuseră a râde:
— Aşa e că l‑am păstrat bine?… L‑am hrănit, ferindu‑l de ger, l‑am scos la aer… Şi acum, cinstite trimis al craiului, rogu‑te primeşte din parte‑mi pe cavalerul Otto de Bavaria şi du‑l regelui Carol Robert. Cred că nu i‑aş putea face un dar mai plăcut!
Mesenii, ciocnind cupele, râseră cu mare poftă.
Povestea lui Litovoi
Cam pe la spartul nunţii, boierii munteni se adunaseră cu Domnuln într‑o încăpere mai strâmtă — căci musafirii străini plecaseră — şi acolo moşneagul lăutar Chiru, cioban de felul lui, le istorisi cu graiul şi cu dibla, povestea de aproape o sută de ani a voievodului Litovoi:
Litovoi, înalt de stat,
Şi cu frate‑său, Bărbat,
Erau peste ţară cneji
Mult temuţi şi mult viteji.
Era ţara acestor doi fraţi români cam spre părţile Oltului, pe unde se aşezaseră într‑o vreme şi slujitorii voievozilor de peste munţi. În prietenie trăiau ei, bucurându‑se de pace, când aflară că slugile transilvane le risipise turmele de oi şi venise cu ale lor, pe tăpşanele verzi ale munţilor. Litovoi şi Bărbat îşi adunară oamenii, îi înarmară cu arcuri, săgeţi, suliţe şi topoare. Apoi, când le veni bine, se repeziră asupra slugilor obraznice venite de peste munţi, şi‑i alungară. Ca să‑i înveţe minte, să nu mai cuteze a năvăli pe meleaguri ce nu erau ale lor, le prinseră oile şi vacile şi le închiseră în ţarcuri.
Boierii de peste munţi — unguri unii, saşi alţii — mâniaţi că un cneaz din părţile româneşti îndrăznise a le lua vitele, trimiseră vorbă să le dea înapoi turmele.
— De aceea le‑am închis în ţarcuri ca să le dăm înapoi, răspunse cneazul Litovoi unui popă sas, care venise anume, sol de peste munţi. Numai că, pentru paguba ce mi s‑a făcut, voi opri o oaie din zece şi o vacă din douăzeci.
Ungurii de peste munţi se mâniară şi mai rău, socotind că păşunile munţilor, şi de pe‑o coștişă şi de pe cealaltă, tot ale lor sunt — şi adunând oaste multă ieşiră să prindă pe Litovoi şi să‑i strice cnezatul. Dar treaba nu merse atât de uşor, căci ciobanii de pe Olt, măcar că n‑aveau unelte de luptă la fel de bune, nu lăsară pe acei venetici să le smulgă păşunile. Şi luptară muntenii noştri o vară şi o iarnă şi încă o vară, de se umplură văgăunile de duhoarea leşurilor acelor năvălitori.
Văzând nemeşii că nu vor răzbi pe Litovoi, în ajutorul căruia începură a veni şi ceilalţi cneji români, înfricoşaţi că ar putea păţi la fel şi ei, îşi ziseră să‑l răpuie cu o viclenie. Îmbrăcară doi dintr‑ai lor cu zeghe miţoasă, aşa cum purtau ciobanii români, şi‑i trimise în tabăra cneazului, pe malul Oltului. Litovoi, care se afla dimpreună cu frate‑său Bărbat, primi în cort pe cei doi vrăjmaşi prefăcuţi, care la început vorbiră de o turmă de oi închisă într‑o peşteră din munţi, lăsată de nemeşi când au fugit. Bucuroşi de asemenea chilipir, cei doi fraţi trimiseră îndată pe oştenii lor la locul pomenit.
Duşmanii, dacă rămaseră singuri în cort cu Litovoi — căci Bărbat o luase înainte cu ostaşii — tăbărâră asupra lui şi‑l uciseră. Apoi puseră mâna în munţi şi pe Bărbat, care se rătăcise, şi‑l duseră viu peste munţi în Transilvania.
Astfel pieri Litovoi
Cneazul cel bogat în oi
Iară frate‑său Bărbat
Cu bani mulţi s‑a cumpărat
Cu viaţa de l‑au lăsat…
…Povesti lăutarul, şi încheie trista lui poveste, dând o dată tare cu arcul peste strune, de răsună dibla.
Nu ne mai poate înfrunta nimeni!
— Hei, fraţilor, aşa fu acum o sută de ani! făcu Domnul, în mână c‑o oală de vin, cu coiful pus jos, alături. De atunci multe se schimbară: noi am luat în stăpânire pământurile noastre, am făcut din cnezatele româneşti un singur voievodat şi iată că regele de peste munţi nu ne mai asupreşte, ci, mai vârtos, trimite daruri şi oaspeţi de seamă la nunta copiilor noştri!… Şi dacă ne‑am unit, cei de dincolo cu cei de dincoace, nu ne mai poate înfrunta nimeni! Eu aşa zic!
Şi Domnul, bucuros de pacea care se statornicise în mănoasa‑i ţară, se aplecă şi zise tatălui miresei, marele boier craiovesc:
— Cuscre, să nu‑ţi pară rău c‑am statornicit o singură domnie şi o singură curte! Numai bine vom trage amândoi de‑aci.
— Dar bulgarii şi sârbii?… făcu obidit cuscrul, ale cărui întinse moşii de la Dunăre erau mereu încălcate şi jefuite. Vei trimite Măria Ta oaste şi pentru ocrotirea bucatelor mele?
Basarab voievod ridică oala în dreptul frunţii, cu braţ întins şi strigă:
— Socot că n‑are să mai fie nevoie de ostaşi prin părţile domniei‑tale! Şi aplecându‑se îi şopti fierbinte în urechea păroasă:
— Văzuşi pe Teodora şi pe Ruxanda, fetele mele?… Una are unsprezece, cealaltă doisprezece ani jumătate. Le‑a mers vestea că‑s tare frumoase, încât s‑a vorbit de ele şi la Curtea bulgărească de la Vidin şi la cea sârbească de la Niş. Eu bănuiesc că numai rândunelele de sub streaşinele fetelor, când se duc toamna spre meleaguri mai calde, tot ciripesc pe unde trec, de fetele mele: „Teodora! Ruxanda! Teodora! Ruxanda!“. Aşa aflară de ele Ţarul Alexandru şi voievodul Ştefan, că iată primii veşti, numaidecît să‑mi dau fetele după ei. Dumneata ce zici, boier craiovene?…
Boierul sări din loc, uitând şi de junghi şi de bătrâneţe:
— Păi, ce mai stai pe gânduri, Măria Ta? făcu el în auzul tuturor oaspeţilor. Numaidecât să‑ţi dai fetele după cei doi voievozi de la Dunăre. Aşa ştiu c‑oi avea şi eu pace la hotarul pământurilor mele!
Voievodul muntean îl măsură chiorâş şi glumi:
— Cum? N‑ai pace la hotarul de miază‑zi, cuscre? Zău că mă mir! Eu ştiu una şi bună: că malul Dunării apără straşnic ţara noastră de năvălitori, căci e ţara mierii şi atunci, armatele de albine îi întâmpină cu o grindină de săgeţi de se întunecă şi cerul.
Oaspeţii auzind acestea râseră cu mare poftă, hă‑hă‑hă!
Solii lui Basarab
Pregătiri de război
Nu trecură pe firul timpului nici zece ani de la nunta lui Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al voievodului, că prietenia cu craiul Carol Robert se strică. Deprins cu tacâmuri alese, cu oşteni mulţi la curte şi cu slujitori în veşminte a căror ţesătură venea de departe tocmai din Persia şi China, darnic cu cei din jur, de nu‑i mai ajungeau banii de aur, când simţi lipsurile, se mânie ca de o boală rău vestitoare. Pe boierii care veneau să i se închine, după datină, aducând darurile cuvenite unui suzeran din partea vasalilor săi, îi lăsa multă vreme să aştepte între slugile de la uşă sau între grăjdarii de la cai şi uneori nici nu‑i primea, trimiţându‑le vorbă că era supărat foarte neavând cu ce să îndestuleze nevoile domniei. Într‑acestea doi voievozi mai de seamă din părţile Transilvaniei şi Banatului, Dionisie Szechy şi Toma de Szecseny, veniră călări până la stânca cea mare de la Dunăre şi se înfăţişară, vestind că doreau să grăiască regelui.
— Mărite‑crai, cuvântă Dionisie care era gras ca un vier, având şi un rât cu nările larg deschise, drept ar fi, după cheltuielile Curţii, să creştem şi noi dările. Dar de unde? Că molima ne‑a omorât toţi porcii din Banat! Nu mai sunt nici de prăsilă — şi va trebui să ne rugăm de sârbi să ne dea ei.
Toma de Szecseny, cavaler chipeş, dar chiorât de o spangă în tinereţe, la o întrecere de luptă, zise şi el craiului:
— Numai ca să ne plângem venit‑am, Mărite stăpâne, că ogoarele noastre bătute de arşiţă n‑au dat nici cât să facă omul o mămăligă de mei şi au început argaţii să‑mi taie caii şi să‑i mănânce.
— Ce vreţi să vă fac? Să vă dau eu porci şi cai? strigă mânios regele Carol Robert, în timp ce pletele bălaie ca de fată i se zbârliră ca înşfăcate de furtună. Aşa după cum merg treburile văd că m‑aţi lăsat mai sărac decât un rege învins. Ar trebui să v‑alung şi să iau în seama mea toate voievodatele.
Dionisie, cel cu râtul porcesc, gâfâi la asemenea ameninţare şi zise repede:
— Luminate crai, poate n‑ar fi rău să îndoieşti, să întreieşti chiar darea acelui voievod din Câmpulung, (Basarab parcă‑l cheamă), că avuţiile lui întrec cu mult pe ale noastre! Grâu ca la el nu e în toată lumea şi aud că acum a găsit şi sare prin munţii lui… Porcii dincolo de Porţile de Fier nu mai pot trece, că a pus o strajă valahă tare, ca şi cum bănia Severinului n‑ar fi cu Banatul tot a Măriei Tale! Să dea voievodul muntean încincit, înzecit, că are de unde!
— Să dea… îngăimă cu glas pierit Carol Robert. Dar va voi?
Toma, voievodul cel chior, clipi din pleoapa ochiului sănătos şi rezemându‑se în celălalt picior, sunându‑şi zalele care‑l înveştmântau de la grumaji la călcâie, grăi:
— Puternice crai, de‑aş avea eu voievodatul de dincolo de munţi până‑n vale, în preajma Mării şi dacă voievodul Dionisie, aci de faţă, ar avea în seama sa şi bănia Severinului, până la Olt, cum a mai fost şi altădată, nicio grijă nu te‑ar mai bântui: am duce noi toate cheltuielile Curţii, ba am avea de unde să dăm şi pe deasupra! Dă‑ne nouă voievodatul lui Basarab şi toate lucrurile vor merge strună ca mai înainte.
— Aşa, aşa! întări Dionisie. Şi dacă nu vrea de bunăvoie, pornim cu armele împotrivă‑i…
— Adică, ziceţi, să facem război? îi întrebă regele.
— La drept vorbind nu‑i război, ci numai o preumblare dincolo de munţi, adăugi Toma.
În acea clipă se ivi la consfătuire şi Vlădica Papei, care se purta în sutană de mătase albă, răspândind în juru‑i o mireasmă de zambile. Îl întrebară şi pe el ce crede despre un război împotriva lui Basarab voievod? Vlădica, ţinând mâinile pe piept, răspunse:
— Domnul nostru Isus nu îngăduie nimănui să purceadă cu arme împotriva altuia. Ci eu atât pot face, mărite crai, să binecuvântez oştile iar luminăţia ta, fără ştirea mea, să le duci unde vrei.Apoi, răsucindu‑se în călcâie, se făcu nevăzut după perdea, ca un cocor alb cu aripile sutanei ridicate.
— Să nu mai intre nimeni! strigă Carol Robert şi, apropiindu‑se de cei doi vasali, începu a chibzui cu ei asupra războiului.
Soli de pace
Când află voievodul de la Câmpulung de pregătirile ce se făceau pentru o năvălire, întrebă pe fecioru‑său Nicolae‑Alexandru, la cină:
— Gata eşti de luptă, fiule?…
— Ce vorbă e asta, tată? se miră el. N‑avem nici un vrăjmaş asupra noastră.
Voievodul dete din cap şi zise cu amărăciune:
— Craiul Carol nu ne mai iubeşte! Ne‑a trimis înapoi darul de fiecare an. O fi aşteptând mai mult?
— Nemulţumitului i se ia darul! grăi tânărul voievod, care nu se temea de luptă. Poate că vrea Dumnezeu să fim singuri stăpânitori a toată Ţara Românească, fără ocrotirea acestui nesăţios crai care ne costă prea mult.
Ci bătrânul Voievod chibzui altfel. În vreme ce Doamna, în genunchi dinaintea icoanei Maicii Domnului, se ruga în puterea nopţii, să‑i ţie în viaţă soţul şi feciorul, Basarab, cu ochii aţintiţi în tavan, gândea la un mijloc potrivit, spre a abate de la el mânia şi răutatea puternicului Carol Robert. După ce se frământă noaptea toată chibzuind şi într‑un fel şi într‑altul, chemă în zori pe Nicolae‑Alexandru şi‑i destăinui tot ce hotărâse: să ceară pace, făgăduind chiar înzecirea darului de fiecare an. Obrajii tânărului voievod se aprinseră, ca pălmuiţi, şi răspunse, privind pe sub sprîncene cu mânie, de parcă taică‑său era duşmanul:
— Rău faci, tată, înjugându‑ne pe toţi la carul acestui crai! Oşteni avem şi noi, slavă Domnului…
— Nu cât ai lui şi nu‑i avem în zale. Iar pe cei mai buni ai noştri i‑am pierdut astă‑vară, peste Dunăre, când am trimis ajutor de război rudei noastre, Mihail, ţarul bulgar. Vom apuca să mai adunăm altă oaste? Craiul e în câteva săptămâni sub zidurile Cîmpulungului…
— Şi de ce vrei să înzeceşti darul, tată? îndoieşte‑l. Nu‑i ajunge?
— E prea puţin pentru lăcomia crăiască! făcu Basarab, care cunoştea firea ocrotitorului său.
— Şi altminteri nu e prea mult?
— E mult, de bună seamă, dar nu e tot! zise Voievodul cu glas chibzuit, căci de vine Craiul în ţară, ne ia tot, dimpreună cu viaţa.
Nicolae‑Alexandru nu se putea împotrivi bătrânului Voievod, dar era hotărât, dacă Voievodul o ajunge la pace cu Carol‑Robert, el, urmaşul în domnie, să nu ţie seama de silnicul tribut, atunci când va răspunde singur de ţară şi de capul său. Nu mai grăi nimic bătrânului, dar nici nu se mai arătă dinaintea lui, în semn de mare mâhnire. Voievodul mai târziu dete din cap, zicând Doamnei:
— E mâniat rău feciorul nostru! Dar va vedea el că tot eu am fost mai cu judecată.
— Dumnezeu şi Maica Domnului să te lumineze! răspunse Doamna, aşternând pe piept o cruce mare.
Totuşi un gând de răzvrătire, ca în vremurile tinereţii, împiedică pe Basarab să trimită soli de pace, cu daruri înzecite, la Curtea de la Buda şi puse pe Nicolae‑Alexandru să îngrijească îndată de strângerea oastei.
— Dacă vrea Craiul daruri, să poftească încoace să le ia! hotărî voievodul Basarab răzgândit şi răzvrătit deodată. Şi trimise un călăreţ către banul de Severin, boierul Manole, să ţie bine
trecătorile împotriva porcarilor lui Carol Robert, căci va scoborî îndată cu ajutoare.
Era în toamna anului 1330. Copacii îngălbeniseră, iar călăreţii şi pedestraşii români care înaintau spre marginea de apus a ţării priveau la viile ce dăduseră în pârg şi nu avea cine le culege. Voievodul Basarab n‑ajunse la Olt, când îi veni ştire că oştile Craiului intraseră în ţară, zdrobind cu greutatea armurii pe bieţii luptători români, care n‑aveau pe ei decât un mintean, o căciulă şi o pereche de opinci — iar drept unealtă de lovire, un ciomag sau o coasă. Nici cealaltă oştire muntenească nu era mai bună.
— Acum ce mai spui, fătul meu?… întrebă Voievodul.
— Vom lupta, tată! strigă vârtos Nicolae‑Alexandru.
În acea noapte, fără ştirea fiului său, trimise voievodul doi boieri cu bărbi mari, înveşmântaţi în căciuli şi dulame de vulpe, înaintea craiului Carol Robert. Dincolo de apa Jiului, solia aflând cortul crăiesc, îi întinse un sipet cu daruri preţioase, învelit într‑un pergament scris în latineşte: hrisovul de pace.
Îl voi scoate de barbă din orice vizuină în care s‑ar ascunde!
Şi în vreme ce boierii români afară, în bruma rece a toamnei, adăstau cuvântul de pace sau de război, în cort, craiul cu cei doi voievozi, Toma de Szecseny şi Dionisie Szechy, chibzuiau asupra soliei lui Basarab, voievodul Ţării Româneşti. Craiul citise hrisovul şi rumega în sine, cu deosebită plăcere, cuvintele, clătinând cu surâs barba‑i bălaie şi frizată:
— …Bănia Severinului s‑o ia voievodul Banatului… Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al Domnului, va merge în cetatea crăiască să slujească regelui… şapte mii de mărci de argint, bani peşin, despăgubire de război. Cât face în dinari şapte mii de mărci de argint? întrebă craiul pe Dionisie din Lugoj.
— În dinari, mărite crai? zise acela, cu un grohăit ciudat. Să fac socoteala! Şi adăugă după câteva clipe. D‑apoi şapte mii de mărci de argint fac acum… o mie de mii şi încă şase sute optzeci de mii de dinari…
Regele, podidit de neliniştea bucuriei, se mişcă în cort, cu capul în pieptarul de argint şi bombăni, încruntând sprâncenele‑i subţiri, de culoarea mierei:
— Să cerem munteanului şapte mii de mărci de aur… Ce spuneţi, voievozi?…
Ochii porcarului se făcură mari, rotunzi, de parcă şi vedea comoara de aur ce trebuia s‑o trimeată Domnul Ţării Româneşti. Dar Toma, chiorul, care mult ţinea la lupte şi ucideri, zise Craiului:
— Măria Ta, odată ce suntem în ţara Voievodului, ca şi stăpâni pe ea, la ce ne‑ar mai folosi o împăcare cu el? Găsim noi la Câmpulung tot ce ne trebuie: şi aur, şi argint! Şi mult mai mult decât ne dă el.
— Aşa e! făcu Carol Robert şi, ieşind din cort, trecu înainte fără a arunca măcar o privire asupra solilor români. Unul din boieri se ridică, se luă după rege şi cu smerenie, dar cu hotărâre zise:
— Măria Ta, până nu încep ploile, daţi ascultare unui bătrân supus al Voievodului şi al Măriei Tale…
Regele se întoarse şi, privindu‑l cu uimire, întrebă:
— Spune repede, ce mai ai de spus?
— Spun, Măria Ta, că‑nlăuntrul Ţării de vei intra, primejdia nicidecum nu o vei putea înlătura. Voievodul Ţării cu grijă de pace ne‑a trimis încoace…
Cuprins de furie, craiul se răsti:
— Spune Voievodului tău, acelui cioban al oilor mele, că nu mă tem de primejdia cu care mă ameninţă, ba că‑l voi scoate de barbă din orice vizuină în care s‑ar ascunde!
Era prea târziu
Până la Olt, oștile înzăuate şi caii cu prapuri de fier împletit înaintară cu uşurinţă. Dar cum trecură apa cea năvalnică, fură întâmpinaţi de un pustiu înfiorător: casele şi sălaşele arse, miriştile întoarse, luncile — câte nu‑şi pierduseră frunza, pârjolite, iar fântânile toate — otrăvite. Merinde se aducea din partea cealaltă a Oltului, însă ajungeau cu mare zăbavă din pricina ploilor de toamnă şi a drumurilor desfundate, astfel că oştirea năvălitoare poposea în câmp, răbdând de foame. Vitele de povară mureau istovite şi în curând se înhămară oamenii Craiului înotând în nămoluri până la coapsă. Acum Carol Robert ar fi primit bucuros din partea Voievodului muntean darurile de pace scrise în hrisov, dar era prea târziu. Încruntat şi fiert de necaz ocăra pe cei doi voievozi, ce‑l aduseseră în asemenea stare.
— În curând suntem în faţa cetăţii Argeşului, unde s‑a închis Voievodul cu neamurile lui, cu oastea şi cu avuţiile! zise Craiului voievodul Toma de Szăcseny. Şi de îndată ce‑i vom împresura, se vor închina, mărite crai, cerând iertare.
— Nu‑i voi ierta! Nu!
— Să nu‑l ierţi defel, Prea luminate! se amestecă în vorbă Dionisie, voievodul de la Lugoj, care mult pătimi din pricina foamei şi a setei, fiind el deprins cu friptură de purcel şi urcioare de vin, de şase ori pe zi.
Dar nici după împresurarea cetăţii Argeşului, ostaşii lui Carol Robert nu făcură vreo ispravă, căci oamenii Voievodului muntean, călări pe cai iuţi, se repezeau din munte şi măcelăreau oamenii şi vitele care veneau cu merindea. Ameninţaţi de foamete mai degrabă decât cei închişi în cetate, care adunaseră din vreme cele de trebuinţă, ostaşii lui Carol Robert începură a da bir cu fugiţii, din câţi se mai puteau ţine pe picioare. Văzând că mai mult nu va putea izbândi, craiul dete poruncă de întoarcere acasă, urmând ca în vara viitoare să vie iar cu mai multă oştire şi la vreme mai potrivită — împotriva încăpăţânatului Voievod.
Dar voievodul Basarab cu fiul său, ascunşi în codri atât aşteptau, după socoteala pe care şi‑o făcuseră împreună. Iscoadele şi ciobanii din munţi aflară drumul de întoarcere al vrăjmaşilor şi trimiseră vorbă viteazului Nicolae‑Alexandru. Cu douăzeci de pâlcuri de călăreţi a douăzeci de boieri tineri, căpetenii, ieşiră românii în munţi înaintea oştirii răzleţite, istovite, flămânde, care se grăbea să treacă pasul pentru a ajunge în Transilvania, unde‑i aştepta hrană şi adăpost.
Posada
Aici trebuie să‑i lovim!
La mijloc, muntele se strâmta şi urcuşul se făcea numai pe o potecă, ce era vara vad de pârâu, între doi pereţi înalţi de cremene, bătuţi de vânturi şi ploi, în creştetul cărora abia se puteau ţine cu aripile desfăcute, vulturii cei mari.
— Aici trebuie să‑i lovim! strigă Nicolae‑Alexandru către cele douăzeci de căpetenii ale călăreţilor săi.
— Cum să‑i lovim? se miră un boiernaş oltean, scund, cu pletele pe umăr. Pe poteca asta abia încap cinci ostaşi ţinându‑se de mână.
— Îi vom lovi de sus! îl lămuri voievodul, arătând piscul şi crestele de cremene.
— Vulturi trebuie să fim, ca să putem zbura până acolo, grăi alt boier ridicând priviri spre înălţimile ameţitoare.
— Români sau vulturi tot una‑i. Îşi apără pământul şi avutul! răspunse Nicolae‑Alexandru. Şi porni călare, pe potecă în sus, urmat de oastea călăreţilor.
De cealaltă parte a muntelui, în ziua aceea şi noaptea următoare, oştenii munteni săpară două rânduri de şanţuri, cu parapete înalte, închizând trecătoarea. Aci rămaseră numai trei pâlcuri de luptători, legându‑şi caii ceva mai departe, în pădure… Coama din dreapta şi din stânga trecătorii o urcară ceilalţi călăreţi, adunând bolovanii şi punându‑i asemenea unor metereze pe buza prăpastiei din dreapta, pe cea din stânga rânduindu‑se arcaşii.
— Nu se arată nimeni de sub malul nostru de sus, până când nu veţi primi poruncă de la mine, auzitu‑m‑aţi? le spuse Voievodul Basarab trecând repede, când ferindu‑se de‑a buşelea, când umblând pe picioare pe lângă oamenii săi înşiruiţi ca mărgelele pereţilor de cremene, unde se părea că numai păsările cerului s‑ar putea ţine.
Posada
Oştirea regelui Carol Robert, alcătuită din călăreţi şi pedestraşi, ajunse pe înserat la strâmtoarea ce‑i zice Posada, îngustă cât vadul pârâului ce‑i făcea potecă. Erau mai toţi istoviţi şi mâhniţi, căci se întorceau fără izbândă şi fără pradă, başca ruşinaţi de foametea ce le‑o pregătise Voievodul român. Ar fi poposit devale, la capătul pasului, dar se grăbeau să ajungă la aşezarea Sibiului, ca să se odihnească în lege pe la casele oamenilor, unde să‑şi stâmpere setea cu apă şi foamea cu pâine, fără teama de a fi otrăviţi. Astfel că odată cu zăbranele înserării, care începură a împânzi muntele, intrară oştenii înzăuaţi în bezna şi mai neagră a pasului, înaintând cu băgare de seamă, în zgomotul potcoavelor de cai ce loveau scăpărând pietrişul potecii.
Cam pe la miez de noapte, cerul se mai lumină o ţâră de un ciob de lună rece şi el ca gheaţa şi în curând capătul şerpuit al coloanei de ostaşi dădu să iasă din strâmtoare. Atunci se ridică un chiot, de hăuli tot codrul pustiu, fără frunză, al munţilor, de jur împrejur şi o grindină de săgeţi doborî călăreţii, caii şi pedestraşii din faţă, care împiedicară şi pe ceilalţi să mai înainteze. În tot şirul ostaşilor, până la capătul de dinapoi al trecătorii, se făcu o învălmăşeală, dintr‑o scuturătură, a cărei pricină n‑o pricepeau.
— Ce‑o fi asta? Ce s‑a întâmplat? strigă Craiul care călărea între cei doi voievozi, Toma de Szécsény înainte, Dionisie Szechy dinapoi, pe la mijlocul pasului.
— S‑o fi poticnit vreun cal flămând şi o fi îngenuncheat pe piatra potecii, Măria Ta! zise voievodul dinainte.
Dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi început surparea muntelui peste cei ghemuiţi în trecătoare, capetele de sus ale culmilor parcă se apropiară şi începură a se rostogoli valuri‑valuri de bolovani, pietre şi buşteni. Caii prinseră a necheza săltând în două picioare, alţii îşi trântiră călăreţii încercând s‑o rupă de fugă înapoi peste pedestraşi şi ceilalţi care care‑şi smulgeau zăbala. Oştenii se pitiră sub pântecele cailor care, loviţi de pietroaie, se prăbuşiră strivindu‑i.
— Să fie vreun cutremur, tocmai acum când trecem prin pasul Posadei?… întrebă spăimântat Carol Robert pe voievozii lui.
Rămase fără răspuns, căci nimeni nu‑i mai auzi glasul acoperit de larma răcnetelor celor loviţi care se zbăteau de moarte.
— Pe ei! Pe ei! Ne omoară! începură a striga voievozii regelui, înţelegând în sfârşit că oastea lui Basarab îi pândise la strâmtoarea Posadei şi acum de sus rostogoleau bolovanii muntelui în capul lor.
Călăreţii îşi lăsară caii şi încercară a se căţăra pe acel perete lucios. Mulţi, în spaima morţii, feriţi de rădăcinile câte unui copac ce sfredelise piatra, ajunseră până la mijlocul peretelui, dar săgeţile bine ţintite ale românilor îi doborau de istov. Şi aşa se rostogoleau soldaţii înzăuaţi ca nişte gheme de fier, unii, cei fără zale ca nişte răgace strivite de o talpă uriaşă. Acel măcel de oameni de‑a lungul strâmtorii sperie pe regele Carol Robert, care se îngrijea acum şi de zilele lui.
— Ruşine! Prea mare ruşine ar fi! gândi el. Şi îşi muşca mustaţa bălaie, gândind la hohotul de râs al Voievodului muntean, la batjocura pusă la cale de acel „cioban al oilor crăieşti“, pe care îl ameninţase că‑l va scoate de barbă din bârlogul lui…
— Voievoade! strigă el lui Toma, care abia îşi ţinea calul speriat, căci pe voievodul Dionisie nu‑l mai vedea. (Ucis? Ascuns pe undeva?) Du‑te cu o mână de oameni înapoi, la intrare şi urcă‑te în spatele românilor că ne fac praf pe toţi! Şi aruncă‑i de‑acolo în prăpastie, în suliţele noastre!
Voievodul Toma descălecă, îşi lăsă armăsarul în voia întâmplării şi strigând din răsputeri adună cam la două‑trei sute de ostaşi, îşi făcu drum înapoi, lovind el însuşi în caii regelui şi străpungând cu suliţa pe cei ce nu se lipeau de peretele pasului, să le facă loc de trecere. După vreo două ceasuri de alergătură, ajunseră la ieşirea dinapoi, dar când să urce coama apucându‑se de rădăcinile copacilor, se pomeniră cu alt val de pietroaie şi cu o grindină de săgeţi, din şanţul de sus, unde îi aştepta un pâlc de români. Voievodul Făgăraşului, dinapoia unui gorun, de unde îşi îndemna oamenii să se urce împotriva duşmanului, gândi că‑napoi, în strâmtoare nu se mai putea întoarce. Ostaşi avea destui ca să ajungă până‑n creasta unde se afla meterezul românilor, chiar de ar pierde jumătate din luptători — altfel toată oştirea crăiască, toată rămânea pentru totdeauna în acel mormânt al Posadei.
Plângând de ciudă şi deznădejde
Patru zile şi trei nopţi loviră românii pe năvălitori tocându‑i ca pe slănină. Patru zile şi trei nopţi, se trudi Voievodul făgărăşean să ajungă până la şanţul luptătorilor de sus, trimiţând un ostaş şi cerând regelui să‑i dea câţi oameni mai avea în viaţă. Dar toată strădania fu zadarnică. Trecătoarea răsuna de icniturile oamenilor, de răgetele vitelor sub lespezile de piatră care‑i striveau, de răcnetele celor ajunşi de ascuţişul săgeţilor, de gemetele celor care nu mai aşteptau decât moartea izbăvitoare de dureri.
— O mai fi riga în viaţă?… îşi zise voievodul Toma, istovit de luptă, lihnit de foame, cu mâna dreaptă zdrelită de un bolovan care era să‑l prăbuşească în vale.
Şi încălecînd, lăsând pe ceilalţi ostaşi în voia soartei, se întoarse la locul unde îl lăsase. Regele Carol Robert, dârdâind, îşi schimbase veşmintele regeşti cu ale unui ostaş de rând şi aştepta aiurit, cu mâna pe dârlogii calului, cu ochii îngheţaţi de spaimă, nemaiştiind ce trebuie să facă. Voievodul Toma îi ajută să încalece şi, întorcându‑şi calul, strigă:
— După mine, mărite Crai! Fuga e sănătoasă! Trebuie să ne scăpăm mai întâi zilele şi pe urmă om vedea ce‑i de făcut.
Abia după ce ieşi din cumplitul iad al acelei trecători şi ajunse în vale, la loc larg, regele îşi mai veni în fire. Se lumina de ziuă, de‑a binelea. Fugind de sub poala muntelui, până noaptea târziu, învinşii pătrunseră în Transilvania printr‑o altă trecătoare, unde nu‑i mai pândea niciun român. Când văzură că din mândra oaste nu mai rămăsese nici a zecea parte plânseră de ciudă şi deznădejde.
sursa: Mihail Drumeş, Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978
