Homeostazia gratie sistemului nervos – ACŢIUNE CURATIVĂ 1
Această metodă de tratament acţionând exclusiv asupra sistemului nervos nu este doar preventivă. Voi demonstra, realmente, puterea sa de acţiune pentru a lupta cu boala deja instalată.
Am început să prescriu acest tratament începând cu septembrie 1918, în momentul în care faimoasa gripă îşi făcea apariţia.
Am constatat, de la început, că persoanele cel mai grav afectate erau în general femeile tinere. Trăind de ani de zile într-o nelinişte permanentă, sistemul lor nervos epuizat le lăsase fără apărare în faţa atacului microbian.
Fără să ezit, mi-am îndreptat toate eforturile asupra sistemului nervos. Succesul a fost total, deoarece am avut satisfacţia să nu înregistrez nici măcar un deces în cazul clientelei mele.
Am continuat să procedez în acelaşi mod în toate bolile de natură infecţioasă, fără nicio excepţie. Nu voi menţiona aici, pentru a nu lungi peste măsură acest studiu, decât rezultatele obţinute în două dintre bolile considerate cele mai de temut: tuberculoza şi cancerul.
O tuberculoză care este tratată se vindecă aproape totdeauna. Nu este vorba despre o ameliorare mai mult sau mai puţin trecătoare, ci de adevărate vindecări, definitive.
Declar clar şi fără echivoc că sunt duşmanul sanatoriului.Consider că nu este deloc favorabil un mediu în care tot ce vede, tot ce îl înconjoară îi aminteşte bolnavului o realitate pe care ar fi dorit să o uite.
Fără îndoială că şi eu sunt adeptul – de fiecare dată când este posibil – unei cure de izolare la ţară, departe de zgomotul oraşului, de griji şi de preocupări, tocmai din cauza repausului cerebral pe care îl aduce.Dar lucrul cel mai important este să ajutăm sistemul nervos să îşi recapete energia pentru a putea lupta cu succes şi să nu ne bazăm doar pe odihnă pentru a respinge atacul unui bacil bine instalat.
În ceea ce mă priveşte, mă limitez, cu încăpăţânare fidel unei metode pe care am probat-o în timp, să-mi spun că bacilul a reuşit să se instaleze deoarece puterea leucocitară era insuficientă pentru a-l distruge, că leucocitele îşi pierduseră forţa fagocitară deoarece sistemul nervos era slăbit şi astfel, urcând de la efect la cauză, îmi concentrez toate eforturile asupra acestui sistem nervos şi acţionez asupra lui într-un mod cu atât mai intensiv cu cât răul este mai vechi şi leziunea mai vastă. După cum bine se vede, este vorba despre medicina cauzală şi nu de medicina simptomatică; efortul principal este îndreptat asupra cauzei răului şi nu asupra simptomului care reprezintă consecinţa acestuia, acest rău neputând dispărea dacă nu dispare şi cauza.
Dacă doza obişnuită de Granulat Întăritor mi se pare insuficientă pentru a obţine un efect rapid, nu ezit să o măresc. În acelaşi timp prescriu folosirea zilnică a hidratului de magneziu care asigură celulei nervoase necesarul de substanţe de care fusese sărăcită.
Aceasta nu mă împiedică, în plus, să fac revulsie locală; este o tactică elementară să încerci să diminuezi, dacă se poate, virulenţa agresorului. În aceeaşi ordine de idei, pentru a limita leziunea şi a-i grăbi cicatrizarea, utilizez simultan săruri de calciu , pe care le prescriu mereu sub formă de capsule, în număr de trei pe zi. Aceste capsule sunt un compus de fosfat de calciu bi-calcic şi într-o mică proporţie adrenalină, care joacă aici rolul de agent de fixare.
Prefer de departe fosfatul bi-calcic fosfatului tri-calcic, datorită extremei sale sensibilităţi la acizi, chiar şi la acizii de fermentare care îl dizolvă, condiţie indispensabilă,după cum se ştie, pentru asimilare, în timp ce fosfatul tri-calcic, cerând o cantitate importantă de acid puternic pentru a se dizolva, are mari şanse de a traversa tubul digestiv fără să fie asimilat.
Dar, şi acest lucru îl voi afirma mereu, efortul decisiv trebuie să se îndrepte spre sistemul nervos şi fericitul rezultat al acestei metode este logic, deoarece metoda se adresează mereu aceleiaşi cauzei: slăbiciunea sistemului nervos.
Numărul mereu în creştere al victimelor cancerului ar trebui să fie de ajuns pentru a demonstra că nu suntem pe drumul cel bun şi că ar trebui să orientăm cercetările în altă direcţie. Nu se întâmplă însă nimic şi este surprinzător că, în ciuda crudei evidenţe, persistăm în aceleaşi greşeli. Ne limităm la a recunoaşte cât adevăr se ascunde în faimoasa frază: „Microbul nu reprezintă nimic, terenul este totul” fără să încercăm să tragem învăţăminte din această afirmaţie.
Dacă există într-adevăr o boală în care oricui i se arată într-un mod evident importanţa terenului şi în consecinţă influenţa sistemului nervos, aceasta este cancerul, nume generic pentru toate tumorile maligne; dimpotrivă, nu există o boală în care acelaşi sistem nervos să fie neglijat cu atâta indiferenţă.
Într-adevăr, cancerul nu izbucneşte subit, ca o congestie pulmonară. S-ar spune, din contră, că natura vrea să ne prevină de nevoia de a ne apăra cu mult timp înainte.
Nu există un cititor care să nu fi cunoscut, mai bine sau mai rău, o victimă a cancerului: îi cer să recurgă la amintirile sale şi să recunoască odată cu mine aceste semne premergătoare care constituie un veritabil semnal de alarmă.
Fără a mai vorbi despre semnele specifice, variabile în funcţie de localizarea tumorii, se constată întotdeauna pentru o perioadă îndelungată, săptămâni sau chiar luni, simptomele clare ale slăbirii sistemului nervos. Adesea este vorba despre o oboseală generală care apare la început fără nicio cauză aparentă şi pe care mijloacele clasice nu reuşesc să o învingă: fie că are sau nu poftă de mâncare, bolnavul slăbeşte, devine taciturn, pare descurajat. Dacă este întrebat, nu acuză niciodată o durere precisă, ci o stare de rău nedefinită. Apoi tenul se modifică sub influenţa otrăvii care îşi face loc pe măsură ce rezistenţa scade; apropiaţii săi consideră că „arată rău”.
După aceea, toate aceste simptome se accentuează, puterile îl părăsesc din ce în ce mai mult. Sistemul nervos vegetativ, lipsit de ajutor, obligat să facă un efort constant în timpul acestei perioade de incubaţie, cedează, apărarea leucocitară se diminuează în timp ce puterea de atac a invadatorului creşte: duşmanul se instalează ca un stăpân absolut deşi ar fi fost suficient un ajutor cât de mic adus celulei nervoase la început pentru a respinge invazia.
Multitudinea acestor semne care precedă slăbiciunea demonstrează incontestabil influenţa preponderentă a sistemului nervos în evoluţia cancerului.
Iată un alt fapt, de o importanţă capitală, după părerea mea. Nu ştiu dacă este o observaţie personală, dar, din câte ştiu eu, nimeni nu a publicat-o până acum.
Cancerul este cu atât mai frecvent cu cât mediul este mai intelectual. În cazul muncitorului de la oraş sau de la câmp, ocupat aproape în exclusivitate cu muncile fizice, cancerul este, dacă nu excepţional, cel puţin rar. Apoi, pe măsură ce ne ridicăm din punct de vedere intelectual în ierarhia socială,cancerul apare cu o frecvenţă mai mare şi constatăm o înflorire la cei care au mai mult de-a face cu efortul intelectual de orice natură.
Relaţia cauză-efect este deci clar stabilită: pierderile excesive şi necompensate ale celulei nervoase au antrenat dezechilibrul. Diminuarea energiei sistemului nervos s-a răsfrânt asupra forţei defensive, şi agentul infecţios nemaiîntâmpinând decât o slabă rezistenţă a sfârşit prin a triumfa.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: suntem noi suficient de înzestraţi pentru a asigura menţinerea echilibrului sistemului nervos? Conştient de importanţa unei astfel de întrebări, eu răspund că da.
Pentru mine este indubitabil faptul că o acţiune raţională asupra sistemului nervos, făcută la timpul potrivit, ne protejează de cancer.
Convingerea mea este definitivă şi nu se bazează pe o simplă ipoteză, ci pe experienţă. Rezultatul acestei experienţe îl public aici fără niciun comentariu, dar cu un sentiment intim de satisfacţie, absolut legitim, de fapt.
Înainte de toate, vreau să menţionez un fapt de o deosebită importanţă: de când am constatat acţiunea clorurii de magneziu în devenire( a l’etat naissant) asupra celulei nervoase, prescriu sistematic folosirea regulată a hidratului de magneziu de două sau trei ori pe săptămână oricărei persoane care are una din aceste tumori denumite benigne (fibrom, polipi, etc), fie că tumora a fost operată sau nu; se ştie că, de prea multe ori, tumori de acest gen sunt susceptibile să evolueze într-o bună zi spre o formă canceroasă.
De asemenea, ori de câte ori este nevoie de un efect repetat asupra tubului digestiv, efect laxativ sau dezintoxicant, ca de exemplu în cazul artritei, constipaţiei obişnuite, menopauzei, etc, eu prefer, după cum bine se ştie, hidratul de magneziu oricărui alt laxativ. Se înţelege că bolnavul, obţinând rezultatul pe care îl doreşte, beneficiază, în acelaşi timp, de beneficiile acestei substanţe asupra sistemului nervos.
Or, la aceste persoane, atât cele purtătoare de tumori cât şi celelalte,nu s-a constatat nici măcar un caz de cancer, şi o repet, nici măcar unul singur.Când acesta observare se întinde pe o perioadă mai mare de zece ani şi nu de câteva luni, nu se poate vorbi de o coincidenţă şi să vrei să conteşti realitatea unei acţiuni preventive atât de evidente ar însemna să negi adevărul. Pentru mine, nu ar trebui să existe niciun dubiu; am convingerea că putem să ne ferim de cancer, convingere care nu se sprijină, după cum se vede, pe o teorie, ci pe fapte.
Iată acum un argument de o importanţă deosebită în favoarea acţiunii atât curative cât şi preventive a sistemului nervos în ceea ce priveşte cancerul:
Nu este nimic nou pentru nimeni faptul că, după o operaţie de cancer, prognosticul este cu atât mai rezervat cu cât o recidivă fatală este, am putea spune, frecventă, deoarece, de cele mai multe ori, operaţia survine prea târziu.
Or, de zece ani de când îmi supun pacienţii operaţi de cancer unui tratament constând în folosirea cotidiană la început a hidratului de magneziu, fie că este vorba despre cazuri mai vechi sau recente, de zece ani, spun, nu am avut decât o singură recidivă; chiar şi în acest caz, există speranţă, deoarece tumora care a recidivat este de o altă natură decât la prima intervenţie: extrasă fără dificultate, ea nu prezenta nicio infiltrare ganglionară.
Este de la sine înţeles că în această statistică nu fac referire decât la cazurile în care natura canceroasă a tumorii a fost verificată.
Las la aprecierea cititorului multitudinea acestor fapte, gândind că orice alt comentariu nu face decât să le scadă din importanţă.
Cititorul a văzut că scopul acestei metode este nu numai de a preveni, ci şi de a vindeca recurgând direct la sistemul nervos.
Dar am greşi dacă nu am utiliza în aceeaşi măsură, când este posibil, orice mijloc capabil să sporească activitatea remediului, şi în consecinţă să reducă la minimum durata tratamentului.De multe ori am constatat influenţa pozitivă în această privinţă a unei acţiuni directe asupra psihicului bolnavului. Îmi propun deci, terminând această expunere, să arăt în ce fel se poate, după părerea mea, exercita această acţiune.
Metoda de tratament cu ajutorul serurilor şi vaccinurilor prezintă un interes incontestabil şi este corect să recunoaştem marele serviciu pe care ni l-au făcut oameni cum ar fi Jenner, Roux, Vincent, pentru a nu-i cita decât pe aceştia. Dar suntem de acord cu uşurinţă că o asemenea metodă trebuie să fie considerată mai ales un procedeu de circumstanţă, deoarece ar fi greu să practicăm tot atâtea vaccinări câţi microbi diferiţi există.
Logica ne face să folosim în apărarea noastră armele cu care natura ne-a înzestrat. Leucocita plină de vitalitate este de ajuns pentru a învinge microbul, oricare ar fi acesta. Asupra unui organism căruia un sistem nervos complet sănătos îi menţine la un nivel normal puterea leucocitară, microbul nu poate avea nicio influenţă. Boala nu poate exista fără un dezechilibru al sistemului nervos; trebuie deci să menţinem acest echilibru sau să îl restabilim dacă este cazul.
Adevărata cauză a răului nefiind microbul – o cauză ocazională – ci chiar starea proastă a terenului – cauză care predispune la rău – metoda trebuie să rămână aceeaşi, indiferent de natura agentului infecţios.Totdeauna scopul său va fi deci restabilirea unei bune apărări a acestui teren, pe de o parte sprijinind sistemul nervos de-a lungul unei perioade de slăbiciune, pe de altă parte furnizând celulei nervoase hrana compensatoare pe care a consumat-o în exces.
Dar dacă este absolută nevoie să procurăm celulei aceste elemente care îi lipseau, este neîndoielnic că o acţiune directă asupra psihicului bolnavului poate să accentueze considerabil activitatea remediului propriu-zis.
O astfel de acţiune cere deplina încredere acelui asupra căruia este exercitată. Anturajul apropiat al bolnavului poate avea într-adevăr o influenţă preţioasă pentru a insufla bolnavului starea de încredere şi pentru a-i întreţine speranţa. Trebuie să se creeze în jurul acestuia o adevărată atmosferă de încredere în care bolnavul se va scălda literalmente. Or, nu se poate exercita această acţiune decât dacă rezultă dintr-o convingere reală şi nu dintr-o prefăcătorie pe care bolnavul o va detecta întotdeauna.
Acţiunea acestui tratament moral expusă pe scurt, mereu utilă, este uneori de maximă importanţă dacă avem de-a face cu un bolnav descurajat şi care nu va urma sfaturile date decât dacă va avea încredere şi speranţă.
Concluzie
Când este vorba de sănătate, cred că nu avem dreptul de a publica o teză, oricât de ingenioasă ar fi ea, fără ca experienţa să fi demonstrat că este bine fondată. Dimpotrivă, când faptele îi confirmă exactitudinea, orice îndoială trebuie să pălească în faţa interesului general.
Ştiu, de altfel, că reprezint în egală măsură părerea unei mari părţi a corpului medical. Singurul meu merit este că am îndrăznit să spun ceea ce alţii gândesc.
Claude Bernard, prin direcţia pe care a dat-o cercetărilor ştiinţifice, ne-a arătat, într-o formă lapidară, drumul de urmat pentru a atinge ţelul. Nu trebuie să uităm niciodată că doar acestui fiziolog îi revine meritul de a fi descoperit şi proclamat acest adevăr esenţial: „Microbul nu reprezintă nimic, terenul este totul.”
Martie 1929, Neuilly-sur-Seine
