Nu am crezut niciodată în umanismul intelectualilor, în voluntarismul activiștilor sociali și în dezinteresul organizațiilor non-guvernamentale.
În Serbia activează de exemplu câteva zeci de uniuni, asociații, organizații sau diverse „iniţiative” sociale de sorginte umanistă, susţinând de câte ori au ocazia că antifascismul este unul dintre fundamentele de bază ale democraţiei. Organizează mitinguri, comemorări, performasuri şi concerte în care omagiază victimele fascismului. Poartă tricouri cu Che Guevarra, insigne cu steaua roșie și îl idolatrizează pe Mandela. Se îndoapă în capitalism și spun ce bine ar fi în socialism. Ok până aici.
În provincia Kosovo există un sat, Djakovica. Acolo, înainte de bombardamentele NATO (aprobate şi susţinute de o bună parte a „intelighenţiei” europene, româneşti şi pe alocuri chiar sârbeşti) trăiau câteva mii de sârbi. Acum, după datele statistice, mai sunt 17. În realitate mai sunt doar zece. Ascunşi în spatele uşilor închise, fără drept la viaţă, libertate şi demnitate. Albanezii, sub oblăduirea „forţelor de menţinere a păcii”, le oferă sârbilor doar două opţiuni: fuga sau moartea. Majoritatea au ales să plece, iar cei care n-au vrut s-o facă îşi aşteaptă moartea în întunericul din spatele geamurilor zidite. În urmă cu patru zile au fost dărâmate alte patru case sârbeşti. În oraşul Prizren există o singură elevă de origine sârbă, Milica Djordjevic, care merge fiecare zi sub escortă la mănăstirea Sfântul Gheorghe, acolo unde îşi face lecţiile cu învăţătorul septuagenar Vuko Danilovic. Nicio organizaţie antifascistă, niciun reprezant al societăţii civile şi niciun intelectual cu convingeri proeuropene nu a ridicat vreodată problema apărării acestor oameni, supuşi unui genocid sistematic. De ce? Pentru că sunt nişte snobi căcăcioşi, nişte activişti de salon, nişte pomanagii cu pretenţii.
În urmă cu câteva luni, în faţa unui bar din Belgrad un homosexual neamţ a încasat câţiva pumni. A ieşit un scandal monstru: s-a mobilizat toată poliţia, serviciile secrete, ambasada Germaniei, primul-ministru, ONG-urile, iureş, iureş, iureş. Făptaşii au fost identificaţi şi puţin a lipsit să nu fie arşi pe rug de noua inchiziţie civilă. Săptămâna trecută un student sârb a fost snopit în bătaie de nişte negri în Franţa pentru 10 euro. Credeţi că a luat atitudine cineva? Nope. Două-trei articolaşe pe pagina a 12-a a unor ziare şi la revedere!
Occidentalii au decretat în 1999 că albanezii sunt nişte victime „cool”, care merită compătimite. Sârbii din 2014 nu sunt nişte victime „cool”, aşa că peste nenorocirea lor trebuie să se aştearnă praful uitării, nepăsării şi ignoranţei. Intelectualii devin îngrijoraţi de soarta cuiva doar atunci când li se pare că „dă bine”, când „iasă ceva” şi când se poate „băga ceva la maţ”. Aceasta e condiția intelectualului modern: un fomist cu aere de elitist, care ia atitudine la comandă. Evident, cinste excepțiilor de rigoare, izolate precum sârbii din Kosovo.
Omul a fost şi a rămas un animal de pradă, un nucleu de egoism, o mască în continuă schimbare. Nu-i place să i se spună adevărul în faţă şi se trage mereu pe cur când trebuie să întindă mâna cuiva. Civilizaţie? My ass. De Goran Mrakic
