Putna, istorie şi destine

Aveam o senzație stranie pășind pe strada aceea largă, pe marginea căreia se înșirau case mari, zugrăvite în culori luminoase. Mi se părea că timpul se comprimă și mă duce undeva, cu aproape jumătate de mileniu înapoi, când pe locul unde este acum Putna, o bijuterie bucovineană, se întindeau codrii Cosminului, cei întunecați și fără de sfârșit. Atunci, în mijlocul acestora, Ștefan cel Mare a ridicat  mănăstirea, a cărei biserică are hramul Adormirea Maicii Domnului, care a dăinuit până în zilele noastre.

La început
După cele două lupte purtate cu Petru Aron, pe care îl învinge prima dată în „tina de la Doljești”, pe 12 aprilie și apoi la Orbic, pe 14 aprilie 1457, Ștefan cel Mare a mers la Suceava și, pe locul numit „Câmpia Dreptății”, aproape de locul unde este orașul Roman de azi, a fost proclamat de cei prezenți, în unanimitate, Domn al Moldovei. Istoricii spun că, drept recunoștință, la 4 iulie 1466, Ștefan cel Mare, aflat pe Dealul Crucii, și-a încordat arcul și a slobozit săgeata care a căzut pe locul unde a hotărât să ridice mănăstirea Putna.
Zidirea acesteia a început pe 10 iulie 1466 și s-a terminat  în anul 1469. De-a lungul timpului, sfântul lăcaș a fost ars, dărâmat, devastat de cazacii lui Timuș Hmelnițki, surpat de cutremure, ocupat temporar de năvălitori veniți de aiurea, dar, de fiecare dată, a renăscut ducând mai departe flacăra credinței și a iubirii de neam și țară până în zilele noastre.
În anii 1980-1982, la mănăstirea Putna s-au efectuat o serie de cercetări arheologice. Săpăturile au scos la iveală o necropolă despre care nu s-a știut absolut nimic. Specialiștii au stabilit că osemintele găsite acolo au fost ale unor călugări, cinci la număr, îngropați, probabil, pe ascuns, lângă mormântul părintelui Serapion Blaga. Se pare că nici Ștefan cel Mare nu a știut nimic de cele cinci morminte, pentru că altfel, cu siguranță, nu ar fi ridicat mănăstirea peste cimitirul respectiv.

Povestea unei iubiri
Cu trei ani înainte de a începe construcția mănăstirii, pe 5 iulie 1463, Ștefan cel Mare s-a căsătorit cu Evdokia din Kiev, Olelkovici pe numele ei de familie. Se spune că aceasta era o copilă, rusoaică sau lituaniancă rusificată, de o frumusețe excepțională. Din păcate, moartea avea să îi despartă repede pe cei doi. La 14-15 decembrie 1467, în timp ce Ștefan se afla în campanie împotriva lui Matei Corvin, la Baia, fosta capitală a Moldovei, cunoscută și ca Molda sau Târgul Moldovei, aproape de locul unde este orașul Fălticeni de azi, frumoasa rusoaică s-a îmbolnăvit și a murit. Ea nu a mai apucat să afle de victoria soțului ei, și nici cum a arătat mănăstirea Putna, a cărei ridicare începuse când ea încă trăia. În schimb, unul dintre fii ei, Petru, născut în 1465 sau 1466, mort când avea 14-15 ani, a fost îngropat de Domnitor la Mănăstirea Putna, alături de un alt fiu al său, Bogdan, mormântul lor fiind și azi la loc de cinste: „Aceste morminte sunt ale robilor lui Dumnezeu Bogdan și Petru, fiii lui Io Ștefan Voievod, domn al țării Moldovei, care au și răposat, Bogdan în anul 6987 (1479) luna iulie 26, Petru, în anul 6988 (l480) noiembrie 21”.

Momente de răscruce
Uneori, meandrele istoriei ne-au pus pe noi, românii, în posturi bizare, în care jocurile s-au schimbat și aliații ne-au devenit dușmani, iar dușmanii aliați. Fără putință de tăgadă, istoria mănăstirii și a localității Putna sunt strâns legate de personalitatea marelui om care a fost Ștefan cel Mare și Sfânt. Există, însă, în trecutul acestei palme de pământ românesc și întâmplări despre care aproape nimeni nu își mai aduce aminte, sau pe care, din motive ascunse, mulți le vor uitate, îngropate.
26 iunie 1940. Uniunea Sovietică dă ultimatum României să îi cedeze Basarabia și Bucovina. Două zile mai târziu, la 28 iunie același an, trupele sovietice ocupă samavolnic Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței. Deși localitatea Putna rămăsese în interiorul graniței românești, pe 6 iulie 1940 unități rusești ocupă comuna, inclusiv locul unde se afla chilia lui Daniil Sihastrul, declarând-o posesiune sovietică. Personajul căruia Putna, și nu numai ea, trebuie să-i fie recunoscătoare că a rămas pe pământul românesc, aici unde i-a fost și îi este dintotdeauna locul și nu a ajuns un sat rusesc oarecare, se numește Ioan Tobă. Acesta s-a născut la 10 iulie 1903 în comuna Zăvoaia, județul Brăila și, în cel de-al Doilea Război Mondial, luptând alături de trupele germane cu care eram aliați, împotriva URSS, a ajuns căpitan, comandant al Grupului de Cavalerie Recunoaștere numărul 25, din cadrul Diviziei 13 Infanterie, al cărei șef suprem era generalul Nicolae Dăscălescu. Aflând că sovieticii au ocupat cu forța Putna și mănăstirea, unde își dormea somnul de veci Ștefan cel Mare și ai lui, dar și chilia lui Daniil Sihastrul, generalul a trimis acolo escadronul lui Ioan Tobă, numit de subordonații săi și  Hatmanul. Misiunea lor, să-i dea pe cotropitorii ruși afară.

Un soldat ca oricare altul
Pe frontul antisovietic, Tobă a luptat împotriva partizanilor, devenind un vânător de temut al acestora. Nu știm și nu avem noi căderea să apreciem cum pot fi caracterizate acțiunile ofițerului român. Era militar, era război, executa niște ordine, se afla sub un jurământ. Probabil că istoricii vor lumina vreodată aceste enigme, deși ar fi trebuit să o facă până acum, iar constatările lor, bune sau rele, se vor regăsi în cărțile de istorie. Asta dacă vom avea curajul să privim adevărul în față, așa cum a fost el, așa cum l-am creat noi singuri. Pentru meritele sale, românul a fost avansat Sturmbahnführer în Waffen‑SS. Acesta era echivalentul gradului de maior în armata română. Din dosarul său personal, păstrat în arhivele militare de la Pitești, reiese că ofițerul era nu numai un om curajos, dar și un bun organizator și conducător al planurilor de luptă, fapt ce i-a adus aprecierile eșaloanelor superioare române și germane, dar și respectul și admirația colegilor și subordonaților săi.

Eliberat și… trimis la pușcărie
23 august 1944, momentul întoarcerii armelor împotriva Germaniei, l-a prins pe român la Berlin, la un curs de pregătire. Cu mare greutate a revenit în țară și, în 1945, după două procese intentate de autoritățile comuniste care luaseră puterea, este condamnat la 18 ani de închisoare. Motivul: și-a respectat jurământul militar, a executat ordinele primite și a luptat alături de nemți împotriva sovieticilor. Calvarul său s-a amplificat în 1947 când un tribunal sovietic, l-a judecat din nou, pentru același motiv și l-a condamnat la moarte. Ulterior, condamnarea a fost comutată în închisoare pe viață și trimis în lagărele din Siberia. În 1955, Konrad Adenauer, primul cancelar al Republicii Federale Germania după cel de-al Doilea Război Mondial, a intervenit pe lângă conducătorii sovietici pentru eliberarea unui lot de prizonieri germani. Printre ofițerii repatriați din Siberia, s-a aflat și locotenent-colonelul Ioan Tobă Hatmanu. Numai că, ajuns acasă, în Români, a fost trimis direct la penitenciarul Gherla, unde a stat închis încă nouă ani de zile. În vârstă de 61 de ani, la aproape 20 de ani de la terminarea războiului, Ioan Tobă, ostașul care se acoperise de glorie alături de trupele germane împotriva oștilor dușmane rusești, cel care salvase Putna de la ocupație, după zeci de ani petrecuți prin lagăre și pușcării pentru că a executat niște ordine, s-a trezit fără niciun drept, muritor de foame. Între timp, „Stalin și poporul rus care libertatea ne-au adus”, cum zicea sloganul vremii de atunci, deveniseră frații noștri, iar nemții dușmanii lumii. Între ei, asemenea altor militari români de atunci, Ioan Tobă Hatmanul era carnea de tun tocată de complicata mașinărie a intereselor de tot felul.

„Eu nu mi-am făcut decât datoria…”
În anul 1970, aflând că foștii militari din RFG, care luptaseră pe frontul antisovietic, primiseră unele ajutoare materiale, a încercat, legal, să obțină și el minimul necesar ca să aibă cu ce trăi și să-și ajute familia care trecuse prin grele încercări din cauza sa. Imediat, securitatea a aflat și au început o serie de percheziții, confiscări de documente, notițe personale și fotografii. A scăpat un jurnal, aruncat pe un scaun, peste care s-a așezat o bătrână care nu s-a mai mișcat de acolo cât a ținut percheziția. În 1975, ros de boli și necazuri, dar încrezător în Dumnezeu și Biserică, Tobă i-a trimis o scrisoare Întâiuluistătător român Justinian Marina, patriarhul României. Iată ce spunea în ea:
„PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,
Prin fapta mea nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării. Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormânt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.
Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nicio cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi ca să nu ne înăbuşe rugăm uşurarea lor aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.
Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu, Ioan Tobă Hatmanu”.

Eroul care a scăpat Putna de ocupația sovietică a murit ca un biet necunoscut, stând la coadă la un ghișeu CEC. Există voci care spun că ar fi fost parașutat de nemți ca să organizeze rezistența anticomunistă, că a fost un exaltat, că a făcut înșelăciuni însușindu-și bani care nu i se cuveneau, că a executat partizani sovietici fără să îi mai judece. Poate istoricii vor face într-o zi lumină în trecutul acestui om care are, totuși, un mare merit, acela de a fi eliberat Putna, mormântul lui Ștefan cel Mare și ale celorlalte fețe domnești, chilia lui Daniil Sihastru, dar și oamenii acelui sat de ocupația rusească. În ziua în care am plecat eu de la Putna, prin oraș se făcea curățenie, se arborau stegulețe tricolore, iar pe o scenă din curtea mănăstirii un grup de femei împleteau coronițe din crengi de brad. Peste puțin timp urma să se desfășoare marea sărbătoare „Zilele Putnei”. Cu siguranță, atunci au fost comemorați domni, domnițe, înalte fețe bisericești, oameni de stat și politici mai vechi și mai noi. Oare, de ofițerul român Ioan Tobă, zis Hatmanul, și-a adus cineva aminte? A fost și el printre cei pomeniți? A vărsat cineva o lacrimă sau un strop de vin, cum e obiceiul, pentru cel care a făcut ca să se poată ține acea sărbătoare?

http://www.lumeamisterelor.com/