În ținutul nostru, în mijlocul căruia se află mânăstirea, o mare urgie s-a abătut. O ploaie ca aceea din timpul lui Noe. Trei zile cerul s-a scuturat cu mânie asupra pământului. Trei nopți tunetele făceau să tremure zidurile și lumina fulgerelor era atât de puternică încât te simțeai ca în mijlocul zilei.
Vietățile pădurii stăteau ascunse, frica pusese stăpânire pe întreg pământul cu al său giulgiu de apă. Pârâurile s-au transformat în râuri încă din prima zi, iar izvoarele cele blânde și liniștite erau acum torente ucigătoare pline de zbucium și de iureș. Copacii în cea mai mare parte au reușit să scape de această urgie care s-a abătut asupra lor. Totuși, cei mai bătrâni și mulți dintre cei falnici erau acum la pământ.
După trei zile, soarele a reușit să învingă în lupta lui cu norii și a început să mângâie iarba și frunzele pădurii. Dintr-o dată mii de gâze și de păsări s-au trezit la viață cu o nouă putere, cu o energie adunată în cele trei zile de haos.
Am coborât împreună cu fratele Anton până în satul cel mai apropiat. Mânăstirea în care suntem călugări are acum probleme. Unul dintre acoperișurile chiililor s-a prăbușit și trebuie refăcut. Avem nevoie de cuie, frânghii, și mai multe materiale de construcție. Noi am fost trimiși să vorbim cu oamenii din sat și să vedem cum ne pot ajuta.
Ordinul nostru este unul strict, avem multe reguli pentru ca să rămânem puri în fața lui Dumnezeu. Nu avem voie să mâncăm carne, nu putem să ne trezim mai târziu de ora 6, avem cel puțin 12 momente în timpul zilei în care să ne rugăm, dar cea mai mare interdictie este aceea de a atinge vreo femeie.
Îl văd pe Anton cum se oprește la marginea drumului și se apleacă peste șanțul încă plin cu apă.
– Ce faci? Ți-e rău? îl întreb eu îngrijorat.
Anton se întoarce cu fața la mine și mă privește mirat.
– Acum este momentul! zice el hotărât.
– Ce moment?
– Momentul rugăciunii a treia.
– Aaaa… am înțeles. Dragul meu prieten, acum am ieșit din mânăstire și nu suntem aici ca să ne plimbăm. Ne ducem până în sat cu treabă. Până acolo e mult de mers. Dacă ne oprim la fiecare cot al drumului să ne rugăm, vom ajunge în sat peste o lună.
– Dumnezeu trebuie onorat cât mai des prin rugăciunile noastre.
– Îl onorăm prin ceea ce facem, prin ceea ce suntem și prin ceea ce gândim. Fiecare pas al nostru în scopul ajutorării unui semen este o rugăciune mai puternică decât oricare alta, spusă din vârful buzelor. Decât să stai toată ziua cufundat în rugăciune și în pupatul de icoane, mai bine ai pune mâna și ai ajuta un om aflat în suferință sau ai repara ceva prin chiliile noastre. Sunt sigur că Dumnezeu îți va zâmbi.
– Poate că ai dreptate, frate, dar, iubirea mea este atât de adâncă și de mare încât nu pot să nu o cânt prin rugăciunile mele.
– Foarte frumos, dar ce-ai zice Antoane dacă ai cânta mergând. Poți face asta?
– Da, desigur, spune el ridicându-se.
Drumul nostru spre sat începe să se îmblânzească, mai trebuie să trecem doar de două coturi și vom ajunge la podul de peste râu. De acolo, drumul este neted ca în palmă și trece prin câmpia mănoasă. Încă două ore de mers și vom ajunge în sat. Sper că ei nu au avut de suferit de pe urma furtunii și a ploii.
Anton este mai tânăr și mai zglobiu. A ajuns primul la pod. Nu sunt cu mult în urma lui, dar îl văd că s-a oprit și nu mai înaintează deloc.
– Ți-am spus Antoane, dacă vrei să te rogi poți să o faci și mergând. De ce te-ai oprit?
– Podul, spune el aproape în șoaptă. Podul nu mai este.
Uimirea lui e sinceră așa că mă grăbesc să ajung lângă el.
Într-adevăr, podul este distrus. Viitura l-a rupt în două, iar una dintre jumătăți este undeva departe în vale. Poate fi refăcut, dar nu acum de noi doi. Aceasta este o mare problemă. legătura dintre mânăstrire și civilizație este ruptă. Mă gândesc cum o să aducem materialele de construcție. Nu va fi simplu.
Cum stăm noi acolo pe malul apei în locul în care a fost podul aud un suspin și chiar un hohot de plâns.
Mă uit cu atenție în jur și văd o femeie care jelește. Ne apropiem de ea.
– Buna ziua.
– Buna ziua sfințiile voastre.
– De ce plângi, femeie?
– Trebuie să ajung repede în sat, și podul nu mai este.
– Ne uităm unul la altul. Anton este speriat.
Eu nu mai stau pe gânduri. O iau pe femeie în brațe și intru cu ea în apă. Încet-încet înaintez prin curentul puternic. Cu greu reușesc să ajung în partea cealaltă. Femeia îmi multumește și pleacă. Anton ajunge și el lângă mine. E supărat și mă privește cu reproș. Știe că nu avem voie să atingem vreo femeie.
Eu nu spun nimic și îmi continui drumul. Tăcerea se întinde de la malul apei până aproape de sat.
– Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să o iei în brațe pe acea femeie? Știai că nu ai voie?
– Nu eu ci Dumnezeu a ajutat acea femeie să treacă râul. El s-a manifestat prin brațele mele. Și totuși, eu am lăsat-o din brațe la malul râului, dar văd că tu încă o porți cu tine.
Tu, cel care citești aceste rânduri, ce porți încă cu tine?
Read more: http://filedelumina.ro/2014/11/14/calugarii-si-femeia/#ixzz3JF8M3mrs
te am rugat frumos sa nu imi mai trimiti nici un email.
E pentru ultima oara cind iti raspund. Nu pot dpdv tehnic. La fiecare mail primit ai posibilitatea sa o faci tu. Daca mai scrii vor fi sterse comentariile.
He, he. Ai si tu probleme lupule? Si la mine se intampla.
Sa doar zile minunate!
Ei…astea nu sunt probleme 🙂 Doar oameni care nu se pricep la „tehnica’ si vor sa-i descurc eu. Nasol e ca nu am cum.
Multumesc de urari si sper sa avem din ce in ce mai multi zile si nopti fericite.
Intrucat fericirea este inauntru si nu afara, sunt sigur ca poti gasi fericirea oricand iti doresti. 🙂
Poti doar ca fericirea este o stare care depinde de foarte multi factori externi, chiar daca e interna. 🙂
Poti sa fii fericit in orice conditii, indiferent de factorii externi, doar ca nu toata lumea reuseste asta. Daca o persoana care avea un sugar in brate, era inchisa intr-un lagar de concentrare, putea sa rada si sa fie fericita, atunci orice om are capacitatea asta. 🙂 Daca cineva fara maini si fara picioare poate sa fie fericit cu viata lui… si exemplele pot continua. 🙂
Vezi ca fericirea mamei depinde de extern?
Cel cu handicap, a invatat sa faca din rahat bici ( scuze limbajul), dar asta nu e fericire. Doar si-a gasit in el resursele de a rezista, evident mintindu-se. Daca cineva prin absurd i-ar da de ales…i-ar spune ca ii da la loc partile lipsa, ce crezi ca ar face? Un om fericit niciodata nu o sa renunte la ce il face fericit.
Na…fericit nu poti niciodata singur. Iubirea vine din tine dar se canalizeaza pe ceva din exterior si asta te face fericit.
http://filedelumina.ro/2014/02/13/cateva-minute-pretioase/
Merci…este pe blog.
Da, aceea este iubirea din tine care de fapt este D-zeu, doar ca ea trebuie impartasita. Cind de uiti la o floare sau un animalut esti fericit pentru un moment? da.
Fericirea trebuie sa se reflecte in ceva exterior, altfel e doar iubirea care nu are spre de se indrepta…e ca un drum in desert si cu timpul genereaza nefericire.
gresesti 🙂
http://filedelumina.ro/2012/11/21/cel-mai-fericit-om-din-lume/
Ei da…aia nu e fericire ci multumire, impacare cu sine, linistea sufletului, etc., dar nu fericire. Chiar daca a spus- Buddha sau altul celebru. Orice om poate face diferenta intre fericire si multumirea si calmul sufletului. De fapt o pot face doar cei care au trait fericirea. Uite, vezi….aici e un mare semn de intrebare…marii filozofi si in general cei celebrii care confunda fericirea cu altele, oare chiar au trait-o?
Trebuie sa recunosti ca asta iti imaginezi tu ca simte el, multumire, impacare cu sine, linistea sufletului, dar nefiind in locul lui, nu stii. 🙂 Cercetatorii au masurat fericirea, nu multumirea sau impacarea. 🙂
Poate ca daca adopti reteta lui vei constata ca are dreptate, si eu pot sa-ti spun din propria mea experienta ca are.
Evident ca toti marii filozofi au trait fericirea si au incercat sa o explice in mii de moduri. Nu exista barbat sau femeie care sa nu o fi trait vreodata. Oricum, sper ca nu faci confuzie intre fericire si extaz. Sunt doua lucruri diferite. Dar, exista similitudini intre extazul trait de un om obisnuit si extazul mistic, la care se ajunge prin alte cai.
Apropos, am vazut un documentar de genul Globe Troter in care o femeie viziteaza lumea. A ajuns si in India. La sfarsitul emisiunii a tras concluzia: „Nu stiu daca am vazut vreodata mai multa saracie si mizerie, nu cred ca am vazut vreodata milioane de oameni sa traiasca in asemenea conditii, dar stiu ca nicaieri in lume nu am vazut oameni mai fericiti, oameni care rad, se bucura, zambesc si a caror inima este de aur.”
Normal ca nu stiu ci doar intuiesc pe baza experientei mele si e doar parerea mea. 🙂 Energia iubirii/fericirii, este cea mai pura si puternica din univers, doar ca noi oamenii o simtim atit de rar si de aici toata omenirea care sufera. Daca fiecare om ar fi fericit, nici prin cap nu i-ar mai trece sa faca rau altuia.
Extazul mistic este o euforie si e de fapt o pacaleala. Nu dau doi bani pe asta. E ceva fals cu care e pacalit creierul exact ca un drogat. De fapt chiar asta e, dar e doar parerea mea.
Indienii au adoptat filozofia asta deoarece sunt niste putori, asa cum sunt toti tiganii. Ei oricum sunt fericiti ca nu fac nimic. Noi vedem partea frumoasa, dar in relitate indienii se omaoara pe capte. Toti sunt constituiti in gasti si tot felul de mafii locale.La ei totul este la extreme.Cei bogati nu au nici o teama de ai omori pe cei saraci.Oricum, traiesc ca in vestul salbatic. Asta nu e fericire si nici cu zimbetul pe buze. Sunt doar timpi datorita inteligentei reduse. Cei care ajung sa aiba putina scoala nici nu se mai uita la ceilalti.Na…comportament de tigan.India este o tara care atrage prin misticism si contraste. Noi vedem partea care ne place, de la mii de km. dar daca e sa locuiesti acolo printre ei, realizezi ca una e teoria si alta practica. Dar dincolo de asta, filozofia budista este cea mai buna din toate chiar daca si ea are destule lacune. Daca omenirea ar adopta o parte din ea, multe s-ar schimba in bine.