Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii speculează tot mai mult sărăcia unor ţări predominant agricole, pentru a asigura marilor corporaţii surse de materii prime şi forţă de muncă ieftine. Actualele colonii continuă să fie şi astăzi exploatate prin impunerea unor „acorduri de liber schimb”, încheiate exclusiv în avantajul investitorilor străini. În timp ce SUA are în vizor cu precădere ţările Americii de Sud şi ale Asiei, Uniunea Europeană se orientează către ţările din Africa, din regiunea Caraibelor şi a Pacificului. Există peste 250 de astfel de acorduri regionale sau bilaterale, care acoperă 30% din comerţul mondial.
În 2006, mai mult de 100 de ţări în curs de dezvoltare au fost implicate în acorduri de liber schimb sau tratate de investiţii bilaterale. Asistăm practic la o confiscare pas cu pas a autorităţii locale şi la înlocuirea ei cu autoritatea unor corporaţii multinaţionale, interesate doar să obţină profit, nu contează prin ce mijloace. Primii care au de suferit sunt oamenii şi mediul. Sclavia modernă, migrările masive de populaţie, degradarea crescândă a drepturilor omului, poluarea mediului sunt doar câteva dintre consecinţele politicii de exploatare duse de investitorii străini.
Descurajarea agriculturii sănătoase
Populaţia acestor ţări trăieşte în cea mai mare parte de pe urma agriculturii sau a manufacturilor. Posibilitatea de a oferi materie primă pentru pieţele economice europene şi americane, mari consumatoare şi exportatoare, poate părea pentru ele un fel de mană cerească şi o soluţie pentru a eradica sărăcia. Lucrurile nu stau însă deloc aşa, aceste acorduri mai mult agravează problema decât să o rezolve.
Speculând sărăcia, nevoia de hrană, de locuri de muncă, de securitate şi de tehnologizare a acestor ţări, SUA şi UE le impun condiţii total dezavantajoase pentru ele. Prin acordurile de liber schimb, SUA şi UE obţin reduceri substanţiale de preţ şi de taxe vamale pentru a importa materii prime şi produse sub costul de extracţie sau de producţie al acestora. Astfel că îşi permit apoi să vândă în aceste ţări mărfurile marilor corporaţii la preţuri de dumping (mult sub preţul pieţei locale), aducând în pragul falimentului economia şi agricultura autohtonă. În mod natural, resursele unei ţări ar trebui utilizate în primul rând pentru acoperirea nevoilor populaţiei. Deviind însă cursul firesc al acestor procese prin propria curte, SUA şi UE ies de două ori în câştig.
Lucrurile nu se limitează doar la atât. Prin aceste acorduri sunt impuse reguli care îi anihilează pur şi simplu pe producătorii autohtoni. Spre exemplu, fermierii locali nu mai au dreptul de a face schimb de seminţe şi nici măcar de a păstra sau de a utiliza rezervele de seminţe pe care le au. În schimb, investitorii străini au o maximă libertate de a patenta noi specii de cereale, legume sau plante. În state precum Peru sau Columbia guvernele nu mai au dreptul să respingă cererile de patentare venite din partea unor firme care nu pot indica precis provenienţa seminţelor. Astfel se încurajează introducerea unor organisme modificate genetic, dăunătoare sănătăţii. În astfel de condiţii, existenţa fermierilor care trăiesc de pe urma agriculturii devine problematică, în timp ce profiturile unor multinaţionale agricole cresc fără încetare.
Drepturi totale pentru investitorii străini, nicio şansă pentru naţiunile sărace
Tot mai multe acorduri comerciale şi prevederi investiţionale împiedică guvernele să controleze investiţiile străine. Investitorii au dreptul să dea în judecată ţările respective dacă au pierderi de profit, aici fiind incluse şi pierderile anticipate, în cazul în care guvernele schimbă legile în interesul publicului şi nu al marilor coporaţii.
Mai mult de 170 de ţări au semnat acorduri care le permit investitorilor străini să apeleze direct la curţi internaţionale de arbitraj, fără a mai trece întâi prin tribunalele din ţările respective. Cum cele mai multe din aceste curţi internaţionale sunt controlate de SUA şi UE, ele nu au cum să ţină cont şi de interesul naţiunilor sărace. Armata de jurişti şi de avocaţi din spatele acestora primeşte onorarii exorbitante din partea marilor corporaţii.
Când şi datornicul şi creditorul pierd, câştigă doar fondurile-şacal
Zambia avea din 1979 o datorie de 40 de milioane de dolari faţă de România. În 1999, în cadrul iniţiativei ONU de a ajuta ţările sărace să îşi lichideze datoriile, România este de acord să închidă acest credit primind înapoi doar 3 milioane de dolari. Zambia urma să utilizeze această economie de 37 de milioane de dolari de la buget, pentru învăţământ, sistemul sanitar şi infrastructură. Intervine însă unul din aceste fonduri-şacal, Donegal International care plăteşte guvernului României 4 milioane de dolari în contul datoriei Zambiei şi apoi dă în judecată Zambia, acuzând-o că are de recuperat 40 de milioane de dolari. În urma procesului, încheiat în februarie 2007, Zambia este obligată să plătească nu doar datoria, ci şi 15 milioane de dolari în plus.
Susţinerea politică de la nivel înalt protejează fondurile-şacal
Cea mai mare parte din aceste fonduri-şacal are puternice relaţii cu oameni importanţi ai momentului, în fruntea listei aflându-se persoane din administraţia Bush sau din conducerea Marii Britanii. Acesta este şi motivul pentru care cei ce au puterea de a interzice astfel de practici nu o fac.
