Romania a ajuns o colonie straina
Integrarea Romaniei in Uniunea Europeana a fost un proces de durata, inceput cu multi ani inainte de ianuarie 2007. Sub diferitele guvernari de dupa 1989, economia nationala a fost instrainata, la un pret de nimic. Am putea spune, fara sa gresim, ca Romania s-a integrat in UE prin parti! Bucata cu bucata, ramurile industriale strategice au incaput pe mana marilor corporatii europene. Practic, Romania a ajuns o colonie straina!
Cei care au criticat acest proces de vanzare a patrimoniului national, au fost infierati cu calificative de genul “ultranationalism”, “extremism”, “neocomunism” etc. In acelasi timp, toate vanzarile au avut diferite “clauze de confidentialitate”, ascunzand concesii pagubitoare pentru Romania. Importante contracte de privatizare, a unor companii, cum sint Petrom, Sidex Galati, Alro Slatina, Complexul Turistic Sovata, BCR in care se includ si tainele Bancorex, Romtelecom, Romcim si multe altele se afla sub incidenta clauzei de confidentialitate.
Masurile de austeritate au fost testate in România în 2010, cand masurile au fost impuse de FMI și UE prin Palatul Cotroceni în urma unor decizii brutal anti-democratice.
Deși acestea au dus la dublarea șomajului, distrugerea a sute de afaceri mici înghețarea creditării, aruncarea a mii de oameni în sărăcie, acum sunt repetate în Grecia, Italia, Spania și Portugalia.
Dintr-o tara independenta si fara datorii cum era in 1989, Romania a ajuns o “colonie”, in care deciziile strategice sunt luate mai degraba la Bruxelles si de catre FMI, decat la Bucuresti. Care au fost momentele cheie in transformarea Romaniei intr-o tara cu autonomie doar pe hartie.
“Sunt cateva elemente care nu pot fi negate. Situatia economica si politica a Romaniei este foarte apropiata de ceea ce inseamna colonie”.
Ca orice colonie, Romania este un teritoriu in care ponderea capitalului autohton este foarte mica, in special in domenii cheie precum cel bancar.
In plus, ca orice teritoriu colonial, Romania nu isi foloseste resursele naturale si umane in interes propriu.
Prin urmare, guvernantii au acceptat acorduri prin care FMI si UE au impus tipul de politici economice caracterizate prin austeritate excesiva, exagerarea sistemului fiscal si incapacitatea de creare de locuri de munca.
“Din punct de vedere al ideii noastre de colonie, inseamna ca prin acordul cu FMI Romania nu are o capacitate deplina de a fi independenta in deciziile guvernamentale”.
Romania a ajuns colonie din cauza privatizarii unor companii mari, pentru indeplinirea unor conditii in vederea aderarii la UE.
“O tara ajunge colonie cand i se iau 3 lucruri: resursele minerale, distributiile de energie si bancile. Aceasta situatie este produsul unui program din care face parte desfiintarea economiei proaste sau bune cum era si includerea in UE, care a desavarsit aceasta distrugere”.
Asa-zisele negocieri de aderare s-au desfasurat dupa formula care nu era doar o chestie simbolica: “Vreti aderare, dati economia!”.
Dupa 6 ani de la aderare, Romania a ajuns sa descopere ca ar fi bine sa indrepte in afara UE exporturile, realizate oricum in marea lor parte de companii straine. “Atunci care e avantajul UE?”.
Privatizarile Dacia sau Sidex au reprezentat conditii de pre-aderare la UE.
Pentru a sublinia statutul de colonie al Romaniei, atrag atentia ca “adevaratul premier al Romaniei” nu este Victor Ponta, ci reprezentantul FMI in Romania. “El decide ce se privatizeaza, cand se privatizeaza, bugetul, anvelopa salariala, numarul de oameni in sistemul bugetar. Asta e statutul unei colonii, decid altii”.
Tendinta de a ne vinde usor era criticata inca din perioda interbelica de maestrul Constantin Tanase, care intreba retoric: “Am scos totul la vanzare, si cu asta ce-am facut?”.
Colonie = Teritoriu ocupat si administrat de o natiune straina si care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural. (dexonline.ro)
“FMI are o viziune tipic contabila. Are gauri la venituri, taie din cheltuieli. Nu am vazut pana acum pe nicaieri sa vina cu masuri de stimulare economica, ci doar cu taieri – asa ca ma astept la cresteri de taxe si impozite si reduceri de investitii”. Dincolo de stabilitatea de suprafata asigurata de acordul cu Fondul, nu prea vad, pentru moment, niciun beneficiu real. Reformele nu s-au facut, economia nu a repornit, in schimb ne-am inglodat in datorii. Esecul din Romania nu reprezinta o surpriza. Istoria arata ca multe dintre programele FMI au fost gresite si au produs esecuri de proportii.
Polonia a fost data mult timp drept exemplu de elev silitor. Pana la urma, a ajuns, in 2001 in pragul catastrofei financiare. A renuntat la acord si acum este unul dintre statele care sufera putin din caua crizei. Prin situatii asemanatoare au trecut Argentina, Uruguay si Brazilia. Chiar si economistul-sef al FMI, Olivier Blanchard, a afirmat ca politica dusa de Fond este gresita
In urma cu peste 40 de ani, Romania apela, in premiera, la asistenta Fondului Monetar International. De atunci, au mai urmat alte 11, dintre care 9 dupa 1990.
Cel mai mare imprumut, de 12,95 miliarde de euro, a fost luat pe 4 mai 2009. Banii ar fi trebuit folositi pentru a scoate tara din criza economica. Doi ani mai tarziu, guvernul a mai imprumutat 3,6 miliarde de euro.
Acordul cu FMI ne-a adus insa si multe probleme. In primul rand ne-a indatorat peste masura. FMI se autodescrie ca “o organizatie cu 188 de state-membre, care sustine, la nivel mondial, cooperarea monetara, securitatea financiara si schimburile internationale, promoveaza o crestere economica sustenabila si actioneaza pentru combaterea saraciei in intreaga lume”.
Institutia are sediul central la Washington.
În strictă conexiune cu mecanismul preţuri-salarii este ascunderea de către capitalul străin înainte de fiscalizare a grosului profiturilor realizate în România şi pierderea urmei lor prin externalizări camuflate. Să adăugăm mecanismul bancar în care băncile străine, confiscând monopolul în domeniu, practică cele mai înalte marje de dobânzi din lume, justificate neobrăzat cu „riscul de ţară”, cu toate că dau împrumuturile de aici şi nu din afara ţării şi nimeni nu le împiedică să plece dacă se simt ameninţate de un asemenea risc. Deci, condiţiile „totul pentru capitalul străin, nimic pentru România!” sunt pe deplin asigurate.
Si atunci de ce totuşi capitalul străin scoate la bătaie în continuare pe brokerul său principal – FMI?! Capitalul străin nu se mai arată mulţumit de rata din ultimul timp de extracţie de sevă economică din România. Realitatea este că s-a ajuns într-un moment nou. A trecut vremea când capitalul străin venea şi băga direct mâna în resursele ţării şi în activele statului. Si aceasta nu pentru că s-a trezit cumva vreun guvern sau vreun politician din România, ci doar pentru simplul fapt că resursele şi activele s-au terminat. Dacă le vor, noii capitalişti străini trebuie să le ia acum de la alţi capitalişti străini. Si aceştia nu le dau gratis precum statul român!
Trebuie trecut la alte forme de împilare, la alte gâturi de jugulat! Nu există alte gâturi decât cele ale populaţiei! Si brokerul FMI trebuie să fie prezent aici pentru a organiza împiIarea şi jugularea populaţiei. Încercările se lovesc de rămăşiţele celor trei piloni ai protecţiei sociale moştenite de la comunism: sistemul de sănătate, sistemul de pensii şi sistemul locativ şi al utilităţilor publice. Se poate lesne observa că sunt exact domeniile asupra cărora brokerii de la FMI/CE îşi îndreaptă atenţia.
În sistemul de sănătate este impusă o abatere grosolană de la firea lucrurilor (organizarea acestuia fie în sistem bugetar fie în sistem de asigurări), miza fiind colectarea bugetară (obligatorie) a banului ca impozit şi cheltuirea sa, dimpotrivă, ca o contribuţie de asigurări, pentru a-l putea canaliza către companii străine şi pentru a-i scoate dintre beneficiari pe cei nevoiaşi.
În ce priveşte pensiile, ideea este de a orienta banii colectaţi spre sistemele private (toate în mâna străinilor) şi de a face sistemul public de pensii mereu mai puţin costisitor (fapt ca şi realizat în ciuda deficitului actual al bugetului său, întrucât, potrivit înseşi legii contributivităţii care operează, sumele ce vor trebui alocate pensiilor se vor prăbuşi în curând, de îndată ce vor începe să iasă la pensie cei care lucrează de peste două decenii fără carte de muncă sau cu salarii derizorii pe cartea de muncă).
În sfârşit, lovitura finală o vor primi românii de la scumpirea oribilă a utilităţilor (toate de asemenea în mâna unor companii străine) – proces în curs – care să-i oblige la vânzarea proprietăţilor pe care le au din timpul comunismului şi la transformarea lor în chiriaşi, la cheremul unor fonduri de investiţii străine deja pregătite pentru acest transfer.
“O ţară, indiferent de numele ei, dacă pierde controlul asupra economiei, devine colonie. Că vrem noi să îi zicem aşa sau nu… asta e altă problemă. Rulajul banului este esenţial, cu trei puncte. Resursele, energia şi băncile. În măsura în care pierzi aceste puncte, devii o colonie. România le-a pierdut. Se adaugă foarte multe lucruri la noi. Nu mai avem control în comerţ. Bruma de industrie care a mai rămas nu este în mâini româneşti.”
România a fost o ţintă predilectă punând pe tavă toate atuurile: resurse şi subdezvoltare. UE și SUA au atacat tot ceea ce era important: petrolul şi gazele, băncile, pădurile, asigurările, industria materialelor de construcţie. În curând au devenit adevăraţi stăpâni în România. Nu s-au gândit vreun moment că ar putea alcătui un fel de parteneriat pe termen lung împreună cu România, având în vedere complementaritatea economiilor respective. Au luat România ca servitor.
N-au rezistat tentaţiei de a lua România la secătuit pe toate părţile deodată. Au contribuit din plin la transformarea României într-o colonie jalnică, fără şanse nu numai pentru ea, dar, vai!, chiar şi pentru stăpân. În strânsoarea din două părţi opozite – exploatarea secătuitoare a resurselor fără valorificarea lor şi extracţia de câştiguri bancare fără finanţarea economiei – România a început să crape! Deja România nu mai este sursă de profit pentru băncile străine,care nu mai găsesc altă ieşire decât reducerea expunerii pe România. Si doar forţarea descoperirii unor noi resurse de petrol şi gaze, şi nu cumva vreo valorificare a acestora, mai întreţine interesul UE și SUA în România.
Exploatarea de tip colonial nu este un sistem economic funcţional. Fiind o extracţie în sens unic, rezervorul se goleşte! Si dezastrul coloniei se simte şi în încheieturile stăpânului. Personal urez celor care au vândut UE-ului și SUA ţara mai pe nimic – Petrom şi BCR, perimetre în Marea Neagră şi păduri, industrii şi drepturi neconcurenţiale de preţuri la gaze – să mai fie primiţi la UE și SUA şi după ce servitorul român va fi căzut lat şi nu va mai fi de niciun folos stăpânului.
Pe articulaţia unei asememea „împărţeli“ între muncă şi capital te-ai aştepta ca investitori de pretutindeni să se înghesuie în România spre a profita, mai ales că politica oficială, impusă de tandemul FMI-BM şi mai de curând de troika FMI-BM-CE şi susţinută activ şi aplicată de toate instituţiile româneşti (guvern, BNR, partide de dreapta, partide de stânga, patronate etc.), este cea a promovării unor salarii mici pentru ca România, chipurile, să fie „atractivă“ pentru capitalul străin. Impozitul pe profit strâns la buget de statul român este de vreo 2,5 miliarde de euro anual. Asta înseamnă că masa profitului impozitată în România este de vreo 12 miliarde de euro anual, având în vedere cota de 16% cu care este taxat profitul. Si cu care guvernele atât de dreapta, cât şi de stânga se laudă că stimulează economia.
Din structura PIB-ului reiese însă că masa profitului este de vreo 65-70 miliarde de euro la nivelul actual al PIB-ului României. Unde sunt sau unde dispar anual 50-60 miliarde de euro până ca profitul să ajungă a fi impozitat?! Este vorba de aproape jumătate din PIB!
Singurul lucru cert este că sunt sume care nu ajung să fie fiscalizate ca profit şi deci nu sunt impozitate ca profit. Probabil, cea mai mare parte iau calea străinătăţii sub diferite forme dintre care grosul reprezintă transferuri camuflate de valori în reţelele internaţionale de producţie şi comercializare ale corporaţiilor multinaţionale. Produse şi servicii realizate de multinaţionale în România, în valoare de zeci de miliarde de euro, sunt subfacturate în proporţii de până la 50% când sunt scoase ca exporturi din România, în timp ce produse şi servicii realizate de multinaţionale în afara ţării sunt suprafacturate în proporţii tot până la 50% când sunt aduse ca importuri în România.
Cu această foarfecă neiertătoare a subfacturării la export şi suprafacturării la import, multinaţionalele execută transferuri masive de zeci de miliarde de euro spre străinătate de sevă economică – de valoare adăugată – realizată în România. Să nu ne amăgim că asemenea cifre ar fi propagandă, stigmatizată desigur ca naţionalistă sau comunistă! După studii efectuate chiar de investitorii străini din România, participarea acestora la cifra de afaceri totală ajunge spre 40%, în timp ce contribuţia la bugetul României este doar de 20%. Repetăm, sunt calcule făcute chiar de investitorii străini!
Ca o colonie ce se află, România nu impune din păcate autorităţilor din sistemul propriu de statistică calcule oficiale în acest domeniu. Sau măcar niscai studii! Pentru că o simplă comandă de consultanţă suprafacturată, dacă nu chiar fictivă, de la o filială dintr-un paradis fiscal sau chiar din ţara de origine, poate scoate de la impozitare un profit imens realizat în România de o multinaţională. Si iarăşi din păcate, legislaţia şi acţiunea efectivă în combaterea aşa-numitelor „preţuri de transfer“ sunt pur şi simplu varză în România!
Nu trebuie uitată însă nici evaziunea fiscală practicată pe scară largă de capitalul autohton şi ale cărei roade din punctul de vedere al practicanţilor-beneficiari se tot acumulează în proprietăţi neimpozitate sau, cu absolut acelaşi efect, subimpozitate.
Statistica nu-i o joacă, este o ştiinţă. Ea poate greşi la sume mici. Dar la sume mari nu dă greş niciodată. Faptul că înregistrări dintr-o parte nu se corelează cu înregistrările din partea cealaltă denotă fenomene grave, indubitabile. România este un teritoriu – căci ţară cu greu o mai putem denumi – al furtului intern şi al spolierii externe. Ambele atât de mari încât aproape nu se mai poate înţelege cum România şi românii încă mai există! Actualii deţinători străini ai deciziei în economie au cumpărat-o de la români cu vreo 5-6 miliarde de euro, adică aproape gratis. Administrarea ar costa însă vreo câteva zeci de miliarde de euro anual. Este foarte posibil să nu-şi scoată banii!Capitalul străin extrage anual din România, fără vreo greutate, circa 30-40 de miliarde de euro prin aşa-numitele „preţuri de transfer“, respectiv prin subfacturarea a tot ceea ce livrează afară din România şi suprafacturarea a tot ceea ce aduce din afară în România, operaţiune prin care se dublează practic transferul de sevă economică spre străinătate. Acest transfer imens ar putea fi compromis în parte de costurile preluării administrării.
Ca atare, puterile coloniale vor încerca să perpetueze sistemul din prezent: lăsarea administrării în seama unor vătafi români, cărora să li se permită a putea fura pe mai departe, căci fără furt n-ar fi interesat nimeni să fie la cârma administrării.
Ca o colonie a Uniunii Europene – un imperiu prost organizat şi gestionat – România este însă hărtănită de toţi, inclusiv de colonialişti de gradul trei şi patru, vărgăleţi în toată regula.
Si, având în vedere că, o dată cu finalizarea actualului acord cu FMI-UE, deposedarea statului de tot ceea ce reprezinta prerogative şi structuri statale se încheie, este de anticipat un haos de decenii în spaţiul numit România sau cum se va mai numi acesta. Sau cum se va mai numi, pentru că acest haos, generat obiectiv de disfuncţia organică decizie/administrare, va împinge puterile coloniale, care mai sunt şi multe, să dezmembreze România, dacă nu cumva, aşa după cum există unele indicii, au deja un proiect pregătit în acest sens.
Criza a însemnat consființirea unor privilegii pentru marile companii din România şi top managementul acestora, privilegii încetățenite prin legislația care favorizează angajatorii şi investitorii străini:
– Deşi salariile reale ale angajaților au scăzut, profiturile marilor companii au crescut în criză.
– Impozitarea veniturilor are un caracter parțial regresiv în România, cea mai mare povară fiind suportată de angajații cu venituri medii.
Marginalizați se pot considera angajații din economie:
– Salariile lor au scăzut în termeni reali în perioada recesiunii.
– Munca lor a fost segmentată prin legislația muncii de dreapta.
Cele mai mari salarii din economie merg însă către cetățeni străini. Se estimează că sunt 10.000 de manageri străini în companiile multinaționale din România, iar salariile lor însumează 1.2 miliarde de euro. În vreme ce salariile scădeau în termeni reali în România, majoritatea companiilor listate la Bursa de la Bucureşti anunțau profituri mai mari în 2011. 48 de companii din cele 72 de companii listate raportau venituri în creştere iar profiturile cumulate creşteau cu 62%. Creşterea profiturilor depindea de două seturi de privilegii: statutul de investitor străin şi legislația şi fiscalitatea redusă ce favorizează marile companii precum şi contractele cu statul .
Prin modificările aduse Codului Muncii, Legii Dialogului Social şi prin Legea Zilierilor, Guvernul PD-L a susținut, la recomandarea FMI şi a Băncii Mondiale, o politică de flexibilizare a pieței muncii. Măsurile de eficientizare ajung pentru marile companii la un control perfect al orei suplimentare de muncă. Eforturile merg în direcția planificării perfecte a necesarului de muncă şi la reducerea costurilor cu personalul.
Guvernul PD-L mai introducea şi registrul zilierilor. La momentul apariției acestei legi, deputatul social democrat Ioan Cindrea critica proiectul considerând statutul de zilier ca o excepție care va transforma anumiți oameni în “sclavi pe moşiile unora”. Atât statutul de zilier cât şi cel de muncitor pun muncitorii în situația riscului de sărăcie.
În materie de venituri şi profit, privilegiile şi marginalizarea în societatea românească s-au construit de-a lungul anilor printr-o legislație şi un regim fiscal care favorizează marile companii din mediul privat străin.
Cheltuielile pentru protecție socială, educație şi sănătate sunt reduse în România pentru că nivelul taxării a fost redus în încercarea de a atrage investitori străini. Criza financiară a adus datorii suplimentare în condițiile în care nivelul fiscalității nu mai putea să acopere deficitul bugetar. Odată cu noile datorii, un regim de austeritate în care populația şi-a văzut veniturile reduse, a suportat consecințele unor cheltuieli publice mai reduse şi a trebuit să lupte să mențină unele drepturi precum pensiile sau unele cheltuieli publice esențiale în educație sau sănătate.
Marile companii au avut tot sprijinul PD-L în noi legi prin care costurile lor de personal să fie reduse. Consecința este că sărăcia în muncă a crescut simțitor în România, iar măsurile de dreapta de flexibilizare a muncii fac ca munca să fie sinonimă cu sărăcia.
Ce se intampla in Europa periferica dominata de UE și SUA – care impune acestor regiuni suportarea costurilor crizei zonei euro fara ca ea sa-si asume vreun risc sau responsabilitate. Un mecanism de transferare a costurilor si atragere a profiturilor despre care, la un nivel, cel al “pietei muncii”. O alta consecinta a acestui statut de colonie sau, mai bine zis, periferie exploatata, este necesitatea mentinerii unor vatafi locali cu sarcina precisa de a mentine o ordine coloniala extrem de stricta, dura si rigida. Si cea mai grava este ca interesele divergente ale imperiilor si acest statut periferic prevestesc pur si simplu o dezintegrare a Romaniei. Problema este ca, inclusiv la nivel geostrategic, metropolele imperialiste nu isi vor asuma nicio raspundere, ci vor aplica aceeasi politica a transferarii riscurilor si costurilor geopolitice, extragand maximum de “profit” prin exploatarea atuurilor periferiei fara vreun interes de a proteja interesele strategice ale acesteia. Intr-un mod similar, oarecum, celui-i de-al doilea razboi mondial, cand eram vitali pentru Germania in vederea atacarii Rusiei, ceea ce nu a impiedicat Berlinul sa impuna diktatul de la Viena. La o adica, daca nu e un interes absolut vital pentru metropole, integritatea Romaniei pe anumite falii poate foarte bine sa se faca zob.
https://searchnewsglobal.wordpress.com/
