Au fost odată doi artişti cărora s-a cerut să ilustreze pacea, descriind o scenă paşnică.
Primul artist a desenat o imagine frumoasă de la tară, dintr-o zi caldă de primăvară. Un soare blând iluminează iarba verde. O casă de tară pitorească si vitele adunate pe lângă ea sunt scăldate de căldura zilei. Un fermier se plimba liniştit în urma plugului si a cailor, pregătind câmpul pentru primăvară. Această imagine redă frumusetea şi liniştea.
Al doilea artist a abordat subiectul altfel. El a pictat o stâncă maiestuoasa. Copaci ciudaţi, contorsionati timp de ani de zile de către furtuni, apar din coastele stâncilor. Nori negri se târăsc la înălţime mică, ameninţători, iar dâre de trăsnet brăzdează cerul încruntat. Pictura arăta violenţă, haos şi furie.
Dar pe măsură ce o priveai, ceva ieşea în evidentă. Acolo – într-una din crevasele muntelui stâncos, adăpostit de vânt şi ploaie – apărea un cuib cu două păsări mici. Aparent nepreocupate de furtuna care amenintă, ele se arătau calme, liniştite şi pline de pace, aşteptând cu răbdare să treacă vijelia.
Şi, oare, nu se întâmplă la fel în viaţa noastră? Poate că ne dorim, într-adevăr, să fim înconjurati de pace, dar furtunile sunt cele care vin asupra noastră. Problemele, presiunile, ameninţă să prindă în vârtejul lor pacea noastră sufletească. Numai că pacea interioară nu trebuie să plece în momentul în care circumstantele exterioare se schimbă.
Ea trebuie să fie clădită pe convingerea că furtuna va sfârşi prin a trece, că vom supravietui şi vom deveni mai puternici datorită ei şi că, până atunci, nu suntem, totusi, singuri.
