Te-ai gândit vreodată că nu te iubeşti destul? Sau eşti dintre cei care consideră că a-şi acorda afecţiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a căutătorului de adevăr este să-i iubească pe ceilalţi şi să se neglijeze mereu pe el însuşi? Ei bine, dacă gândeşti aşa, s-ar putea să te înşeli.
Există autori, precum Lise Bourbeau – fondatoarea celei mai renumite şcoli de dezvoltare personală din Quebec, a cărei filosofie de viaţă este cunoscută azi în 22 de ţări şi tradusă în 9 limbi – care afirmă că bolile sunt semnalul de alarmă pe care corpul nostru îl trage pentru a ne avertiza că nu ne iubim suficient. Cu alte cuvinte, aglomeraţia din policlinici şi spitale poate fi considerată un barometru al iubirii pentru oamenii din societatea actuală. Mulţi dintre noi visăm la sufletul pereche, la relaţia care printr-o dragoste totală şi necondiţionată va umple golul dinăuntrul nostru şi ne va vindeca toate rănile sufleteşti. Şi totuşi nesocotim întreaga viaţă pe cineva care este foarte aproape şi tânjeşte mereu după iubirea noastră: ne ignorăm pe noi înşine.
Violenţa interioară atrage violenţa din lume
Autotransfigurarea şi dobândirea unei juste iubiri de Sine sunt un lucru esenţial pe calea spirituală şi nu sunt tocmai uşor de dobândit. În această lume, Dumnezeu ni se revelează sub forma exteriorului (lumea obiectivă în care trăim) şi a interiorului (propriul nostru univers lăuntric). Pentru majoritatea oamenilor, însă, ambele ipostaze rămân destul de criptice. Lumea exterioară ne înşeală deseori aşteptările, pare a fi ameninţătoare sau de neînţeles. Pe de altă parte, universul interior riscă să ne pară banal sau insuficient de elevat. Dezamăgiţi deopotrivă de interior şi de exterior, ne refugiem uneori într-o fantasmagorică transcendenţă care sperăm să fie mai prietenoasă. Şi totuşi, pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu este cel mai accesibil aici şi acum, chiar în noi înşine, cei care suntem în această clipă. A nega sau a ignora prezenţa Lui în noi este o blasfemie pe care o comitem zilnic, cu nepăsare. De fapt, raportarea la interior şi la exterior sunt interdependente. Nu putem avea un comportament just faţă de exterior, atât timp cât menţinem o atitudine distorsionată faţă de noi înşine.
Iubirea pe care ne-o refuzăm nouă, le-o refuzăm în acelaşi timp şi celorlalţi. Rănile pe care ni le provocăm printr-o atitudine lipsită de iubire faţă de noi înşine se vor reflecta şi în relaţiile cu exteriorul. A refuza să te iubeşti înseamnă a nega (chiar dacă inconştient) că toate fiinţele merită iubirea ta – inclusiv tu însuţi. Foarte multe dintre rănile noastre sufleteşti ni le provocăm noi înşine, prin felul nepotrivit în care ne privim. În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem, dispar brusc multe dintre agresiunile care ne obişnuisem să credem că vin din afară. Pentru simplul motiv că violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge în interior – altfel, singurul ecou pe care ni-l trezeşte este compasiunea. Dimpotrivă, o minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni fără oprelişti, în numeroase moduri: gânduri de neputinţă, descurajare, sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici etc. Pe masură ce ne permitem să trăim astfel de manifestări inferioare, acestea capătă forţă. Menţinute timp îndelungat, ajung chiar să ne pună în rezonanţă permanentă cu anumite planuri demoniace, care fac în cele din urmă ca aceste idei să fie întreţinute în mod spontan. Astfel, agresiunea noastră faţă de noi înşine creează breşa prin care Universul ne răneşte.
Dincolo de sentimentalism
Justa măsură în iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobândit ca şi viziunea Sinelui. Oscilăm mereu între mândrie şi disperare. Când universul nostru individual funcţionează cum ne place, luăm asta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie. Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii, considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Astfel, val după val şi abis după abis, ne petrecem întreaga viaţă fără a ne iubi vreodată cu adevărat. După numeroase treceri de la o extremă la alta, pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici ea nu are, de fapt, nimic de a face cu iubirea de Sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca şi orgoliul sau neîncrederea în sine.
Există multe piedici în calea unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial constă în ideea preconcepută că „nu este necesar (sau moral) să mă iubesc pe mine însumi”. Totuşi, acesta este doar un pretext pentru teama de a recunoaşte că nu suntem (deocamdată) capabili să manifestăm această iubire. Fie că e îndreptată spre exterior sau către propria fiinţă, dragostea este totdeauna o probă de nobleţe interioară. Implică curaj, dăruire, dilatare a conştiinţei.
La nivel uman, cu excepţia fiinţelor cu înaltă viaţă spirituală, rareori iubirea se prezintă în forma sa pură. Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relaţie de iubire implică totdeauna răbdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reuşim să-i convingem pe ceilalţi că îi iubim, dar este imposibil să nu sesizăm cât de multe lacune are încă această iubire. Aşa încât, în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu ne mai străduim să ne amăgim că ne iubim, ci preferăm să argumentăm că nici nu este necesar să o facem.
Atunci când căutăm să dezvoltăm o justă iubire de Sine, ne plasăm cu luciditate într-un domeniu pe care altfel riscăm să-l parcurgem de fiecare dată în stare de beţie. De cele mai multe ori trăim iubirea relaţională colorată sau invadată de numeroase alte sentimente, unele chiar fără legătură cu ea. Totuşi, în aspectul său ultim, iubirea nu este (doar) un sentiment. A explora iubirea de Sine înseamnă, printre altele, a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există, dar este lipsită de sentimentalisme. Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv.
Practic, prima poveste de dragoste adevărată este cel mai uşor să o ai cu tine însuţi, pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu celălalt abia după o relaţie de câţiva ani, când reuşeşti să spulberi multe dintre iluziile perfecţiunii de la început. Şi cu toate că probabil ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni… nu te poţi despărţi de tine însuţi! Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt. Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui, a armoniei, a frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti. Dacă această căutare nu există sau este sufocată de multe tensiuni şi confuzii, de aviditate, înseamnă că trebuie să cerni cu mai multă atenţie nisipul aurifer al universului tău interior. Iubirea înseamnă răbdare, toleranţă, transparenţă… Este încântător să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi, dar dacă relaţiile pe care le-ai avut până acum nu ţi-au oferit o asemenea ocazie, nimic nu te împiedică să începi chiar acum raportându-te la tine însuţi.
Cât de mult te iubeşti cu adevărat?
Primul pas ar fi să-ţi dai seama cât de mult te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare, de toleranţă, de încurajare, de dragoste, de tandreţe… I le acorzi? Ţi se întâmplă să-i spui poveşti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde în curând, despre cât de ghinionist este sau ce puţine şanse are să reuşească? Aceasta se numeşte pesimism, iar copilul din tine este trist şi deprimat mult timp după ce aude aşa ceva.
Uneori îi explici în amănunt nenumăratele reuşite ale altora care lui „nu îi vor fi niciodată accesibile”? Acest comportament înseamnă invidie şi gelozie, iar pe el îl face să-şi piardă încrederea în sine.
Îl stârneşti, promiţându-i mereu noi şi noi plăceri – pe care e clar că nu i le poţi oferi la nesfârşit? Îi trezeşti astfel pofta nemăsurată care îl face avid şi veşnic nemulţumit.
Îi explici uneori că ceilalţi sunt vinovaţi de eşecurile lui şi că ar trebui să le dea o lecţie? În felul acesta îl înveţi ura, iar violenţa care o însoţeşte îl umple de răni adânci.
În plus, ca să mai îmbunezi un pic situaţia, îi spui că nu contează câte îndură, fiindcă tot el este centrul Universului? Orgoliul pe care i-l trezeşti astfel, în mod paradoxal, îi alimentează complexele de inferioritate…
Toate aceste obiceiuri nefaste îi rănesc mult mai puţin pe cei din jur decât pe cei care le practică. Dacă ţi se mai petrece uneori să te comporţi astfel cu tine însuţi, înseamnă că încă nu te iubeşti suficient.
Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul – iubirea şi aprecierea celorlalţi, satisfacţiile de tot felul, diferite idei şi teorii metafizice – nu-l vor linişti decât pentru scurt timp. Periodic el va deschide ochii, va înţelege că nu a primit ce-i trebuie şi va reîncepe să plângă. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalţi, reproşurile, ironia, violenţa – fizică sau verbală – neîndurarea, răceala sufletească, tristeţea, neîmplinirea, nerăbdarea, împrăştierea – toate acestea sunt semne care îi anunţă pe ceilalţi că în tine există un copil care plânge.
Iubindu-ne cu adevărat pe noi înșine ne revoluționăm viața de cuplu
O relaţie de iubire între două fiinţe care nu ştiu aproape deloc să se iubească pe ele însele este ca o punte îngustă peste un abis. Fiecare dintre ei speră că celălalt va reuşi să facă miracolul de a umple golul – să-i ofere atât de mult încât să-l scutească de necesitatea de a se descoperi şi de a se iubi pe sine. Evident, este doar o himeră.
Atunci când nu mă iubesc pe mine însumi, voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celălalt. Dacă nu mi le oferă, mă voi considera îndreptăţit să mă supăr. Dacă mi le oferă din plin, dar eu nu simt că merit cu adevărat atât de mult, voi gândi că pur şi simplu se înşală, că totuşi este o persoană naivă, iar dragostea sa va începe să mă sufoce. De fapt, nu voi reuşi niciodată să primesc de la ceilalţi mai mult decât sunt capabil să-mi ofer eu însumi.
Dimpotrivă, atunci când aducem în relaţiile noastre starea de împlinire pe care o trezeşte veritabila iubire de sine, interacţiunea se stabileşte pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba despre acea foame de iubire care face din interacţiunea cu celălalt o necesitate stringentă, dureroasă, ci de revărsarea unui preaplin. În felul acesta „a dărui” şi „a primi” dobândesc o altă semnificaţie. Atunci când îl eliberez pe celălalt de „obligaţia” de a vindeca rănile pe care mi le provoc singur prin faptul că nu mă iubesc, îi las timp pentru a savura iubirea.
Roagă-l pe Îngerul tău păzitor să te înveţe
Pentru a învăţa să ne iubim pe noi înşine avem nevoie să înţelegem cum se raportează ceilalţi la noi pentru a ne iubi. Problema este că, încă de mici, am fost învăţaţi despre iubire numai ceea ce au reuşit să ne transmită cei apropiaţi – care aveau ei înşişi propriile limitări şi răni sufleteşti. Pentru a depăşi aceste tipare este bine să învăţăm să ne iubim aşa cum ne iubeşte o fiinţă foarte elevată, spre exemplu, Îngerul nostru păzitor.
Iată o modalitate practică: timp de o săptămână, în fiecare dimineaţă, după consacrarea zilei, îl invocăm timp de 7 minute pe Îngerul nostru păzitor şi îl rugăm să ne înveţe pe parcursul acelei zile să ne iubim aşa cum ne iubeşte el. În orele care urmează suntem cât mai atenţi la toate manifestările noastre, aşa cum facem când cineva spune uneori că ne iubeşte, dar acţiunile sale nu dovedesc asta şi căutăm să înţelegem care îi sunt sentimentele reale. Este necesară o observare lucidă şi relaxată, nu pentru a vâna greşeli, ci pentru a pătrunde în profunzime mecanismele prin care propria minte ne face să fim lipsiţi de iubire. De fiecare dată când observăm gânduri sau acţiuni de natură să ne rănească, îi mărturisim cu sinceritate îngerului nostru că nu ştim încă să ne iubim pe noi înşine şi reînnoim rugămintea să ne înveţe el. Vom face acelaşi lucru şi când vom observa că am intrat din greşeală în situaţii complicate în care ceilalţi par să ne rănească. Fără a mai căuta să dăm vina pe ei, ne vom asuma pur şi simplu faptul că situaţia respectivă se datorează lipsei de iubire pentru noi înşine şi îl vom ruga cât mai des pe Îngerul păzitor să fim învăţaţi cum să ne iubim cu adevărat.
Unul dintre tiparele comune ale gândirii umane este că nu merităm iubire atunci când greşim. De aceea, când ne simţim vinovaţi, ne refuzăm cu şi mai multă îndârjire dragostea şi astfel greşim mai mult, învârtindu-ne iar şi iar în acelaşi cerc. Totuşi, din punct de vedere divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care greşeşte (fiul risipitor) are nevoie de mai multă iubire pentru a se putea redresa. De aceea, în momentele de mare încercare, când credem că am greşit şi aşteptăm să fim pedepsiţi sau ne pedepsim singuri, este necesar să-i cerem ajutorul Îngerului nostru păzitor. Îl putem invoca astfel: „Iubit Înger păzitor, te rog, ajută-mă să mă iubesc exact aşa cum sunt acum: trist, speriat şi confuz, pentru că ştiu că tu mă iubeşti chiar şi aşa şi vrei să învăţ şi eu să acord acest gen de iubire necondiţionată mie şi celorlalţi”. Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate duce dincolo de aparenţe. Dacă nu suntem capabili să ni-l acordăm nouă înşine, este puţin probabil că vom reuşi cu ceilalţi. Mai ales la începutul acestei practici, este posibil să fim uimiţi cât de des ne purtăm fără înţelegere şi iubire pentru noi înşine. Dar dacă perseverăm, vom observa curând că este tot mai uşor să sesizăm din timp această tendinţă şi apoi chiar să o suspendăm înainte de a declanşa multe din obiceiurile mentale negative. Treptat se instalează o stare de siguranţă, împlinire şi transparenţă. În finalul acelei săptămâni vom realiza o meditaţie de sinteză în care vom căuta să sesizăm cât mai clar diferenţele care au apărut în modul de raportare la noi înşine.
Este posibil ca pe parcursul acestei practici sau în zilele imediat următoare să se producă transformări binefăcătoare şi neaşteptate în modul de interacţiune cu ceilalţi, cu persoanele foarte apropiate, dar şi cu cei pe care îi întâlnim în trecere. Practicată la unison în cuplu, această tehnică este de natură să armonizeze şi să aprofundeze foarte mult relaţia, ajutându-i pe cei doi să descopere o cu totul altă perspectivă asupra iubirii.
Iubeşte-te aşa cum Îngerul tău păzitor te iubeşte
El nu-ţi răneşte niciodată sufletul pentru a-ţi salva imaginea. El nu te îndeamnă să fii descurajat – tocmai pentru că îţi cunoaşte infinita comoară lăuntrică. Nu-ţi şopteşte niciodată că eşti neputincios, întrucât ştie că el – şi multe legiuni de îngeri – sunt mereu gata să vină în ajutorul celor care cer aceasta cu umilinţă şi credinţă. Nu te ameninţă că nu te va mai iubi din cauză că ai greşit; pentru el este evident că, atât timp cât vei exista separat, vei continua să greşeşti. Şi, de altfel, multe realizări minunate au fost obţinute „din greşeală”… El nu te va privi tolerant cum perseverezi în greşeală – aceasta riscă să devină o cale fără întoarcere. El nu te amăgeşte niciodată că meriţi iubire pentru că eşti „mai presus decât alţii”, căci ştie cu siguranţă că în această lume nici măcar un grăunte de nisip nu ar putea să existe fără iubirea Tatălui Ceresc.
Dovezi de iubire pe care le primeşti de la tine însuţi atunci când te iubeşti cu adevărat
Te bucuri mai mereu de o sănătate aproape perfectă. Nu ţi se petrec aproape niciodată accidente, nici măcar acel gen de incidente stupide care lasă în urmă vânătăi, zgârieturi şi alte semne de „bună purtare”. Nu te cerţi cu ceilalţi (nici măcar în gând), iar dacă trebuie să-ţi susţii punctul de vedere o faci cu calm, bunăvoinţă, toleranţă şi fermitate. Dispare acea stare de aviditate care te face să-ţi petreci viaţa aşteptând mereu cu nerăbdare câte ceva: iubita (sau iubitul), filmul, cina, vacanţa, banii etc. Trăieşti deseori o stare interioară de transparenţă şi luminozitate pe fundalul căreia gândurile şi sentimentele se conturează calm, fără confuzii sau conflicte interioare.
A face pace cu tine însuţi, într-un mod plin de luciditate şi dragoste, este primul pas către veritabila cunoaştere de sine care aduce simultan la suprafaţă culmile cele mai sublime ale personalităţii, dar şi abisurile cele mai întunecate. Dacă nu te iubeşti cu adevărat, nu vei avea niciodată tăria să te priveşti în faţă, exact aşa cum eşti: OM – supus greşelii, tentaţiilor, căderilor, dar totodată capabil să oglindeşti în inima ta măreţia Totului.
