Ce este înţelepciunea? Părerile sunt împărţite.
„Înţelepciunea este o manifestare a vidului beatific”,spune Iov. „Este un punct de vedere cât mai complet şi foarte profund asupra lucrurilor”, afirmă Proust.„Înţelept este cel care se cunoaşte cu adevărat pe sine”, ne asigură Lao Tze. „Este un înţelept cel care ştie să recunoască foarte repede înţelepciunea lui Dumnezeu”, spune un alt înţelept. Iar yoghinii spun că înţelepciunea este inteligenţă binefăcătoare, bun simţ şi iubire pentru adevărul lui Dumnezeu.
Înţelepciunea este o stare supremă de echilibru interior (psihic, mental, spiritual), de seninătate beatifică şi împăcare cu sine, de revelare a spiritului divin nemuritor (ATMAN), de concordanţă deplină între gând şi faptă, la care ajunge o fiinţă umană cu centrul subtil de forţă SAHASRARA perfect dinamizat.
La starea supremă de înţelepciune divină se ajunge printr-o bogată experienţă spirituală, adâncită prin reflexie şi accelerată considerabil prin practica consecventă şi corectă a treptelor superioare ale sistemului yoga.
Înţelepciunea presupune, deopotrivă, o concepţie generală, armonios integrată prin intuiţie, asupra lumii, asupra omului, asupra locului său în univers şi asupra realităţii existenţei lui Dumnezeu.
Înţelepciunea implică o cunoaştere a valorilor morale de bine divin, adevăr ultim, frumuseţe perfectă, puritate sufletească, dragoste, respect pentru sine şi pentru oameni, iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu, precum şi o credinţă de nezdruncinat în acord cu aceste principii şi valori.
Înţelepciunea este o expresie a cunoaşterii profunde şi a stăpânirii depline de sine, a unei permanente călăuziri în viaţă după principiile divine, universal valabile, ce nu contrazic bunul simţ şi inteligenţa creatoare. Înţelepciunea adevărată reflectă respectul deplin faţă de legile naturii, aşa cum au fost create acestea de inteligenţa perfectă a lui Dumnezeu.
Mereu deschis faţă de învăţămintele vieţii
„Omul înţelept” – spune un profund proverb românesc – „face numai ce se poate (respectă permanent legile divine) şi nu orice vrea.” Înţeleptul se străduieşte neobosit să-şi apropie toate marile valori universal valabile, divine, care au fost revelate de activitatea spirituală a întregii omeniri în decursul evoluţiei de milenii.
El înţelege, la unison cu voinţa supremă, să aducă o contribuţie efectivă, pe măsura puterilor sale (extraordinar de mari atunci când a atins starea de înţelepciune), la propăşirea spirituală şi morală a omenirii prin acţiuni, opere sau învăţături (ce manifestă şi reflectă armonia, inteligenţa supremă divină) care sunt împărtăşite celorlalţi oameni şi, mai ales, prin educarea copiilor în spiritul respectului faţă de marile valori divine.
Înţeleptul este sever cu sine însuşi şi îngăduitor ori plin de dragoste cu ceilalţi atunci când aceştia merită; el îşi construieşte viaţa treptat, punându-şi mai mereu experienţa bogată de viaţă şi rodul meditaţiilor sale profunde în acord cu învăţăturile şi revelaţiile primite atât de la Dumnezeu, cât şi de la ceilalţi oameni de la care el învaţă direct sau prin intermediul operelor acestora; înţeleptul consideră că ADEVĂRUL ULTIM ESTE TOTUL şi de aceea nu se statorniceşte într-o formulă rigidă şi definitivă de viaţă; el este ca un copil, în fiecare moment primitor de noi învăţăminte de la toţi şi de la toate cele care îl înconjoară, fiind oricând gata să se corecteze pe sine în caz de greşeală, sub îndemn propriu sau străin; el uneşte statornicia deplină a unei poziţii spirituale şi morale cu receptivitatea faţă de noi valori autentice, divine; el îşi cunoaşte plin de detaşare adevărata poziţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi, ferindu-se totdeauna de orgoliu sau de o teatrală umilinţă
Aduce sufletului divina fericire
Înţelepciunea, rod al unei cunoaşteri superioare, ultime şi generale asupra lumii, inspirate de Dumnezeu, conduce totdeauna la acţiuni benefice, la o conduită practică armonioasă, divin integrată şi, în acelaşi timp, face cu putinţă întemeierea şi explicarea acestei conduite, după principiile divine.
Înţelepciunea exclude, în aceeaşi măsură, izolarea de oameni fără un rost temeinic şi sihăstria, situarea excentrică în afara vieţii comunităţii, dar şi sociabilitatea superficială, facilă.
Înţelepciunea implică, prin urmare, raporturi sincere şi corecte de prietenie afectuoasă şi dragoste detaşată de interese şi egoism faţă de oameni, ce se modulează firesc după gradul de intimitate personală, excluzând, cu excepţia situaţiilor care o impun, vorbirea rece, tăioasă, dar şi o familiaritate excesivă.
Înţeleasă ca o atitudine generală de dăruire faţă de viaţa superioară, faţă de Divin, înţelepciunea este o stare profund integrată şi transfiguratoare. Înţelepciunea, chiar dacă nu presupune un cod rigid de prescripţii de conduită, impune totuşi un întreg şir de atitudini practice armonioase, divine, superioare şi este dublată de acţiuni binefăcătoare concrete care sunt, înainte de toate, destinate să păstreze echilibrul vital, sufletesc, mental şi spiritual.
Aceasta ne permite să rămânem mai mereu într-o euforică seninătate şi împăcare cu noi înşine, ceea ce atrage adeseori în mod spontan instalarea divinei fericiri nepieritoare (EXTAZ), (stare caracteristică în cazul atingerii înţelepciunii). Toate marile căi spirituale ale umanităţii, printre care un rol de cinste îl are yoga, i-au condus la înţelepciune pe cei care au ştiut să le înţeleagă şi, înainte de toate, să le aplice corect, practic.
Religiile, yoga, principiile divine de morală practică, filosofiile autentice, marile creaţii nepieritoare, geniale, literare şi artistice, concepţiile ştiinţifice, obiective, generale, asupra lui DUMNEZEU, asupra lumii, vieţii şi omului au alcătuit îndemnuri directe sau indirecte la înţelepciune, iar uneori sunt mai mult sau mai puţin o formulare explicită a unei anumite înţelepciuni. Nu vom cita aici, pentru a ilustra această noţiune sau pentru a o fundamenta teoretic, niciun nume şi niciun titlu de operă; orice referire de acest gen ar fi de altfel limitativă; ar trebui să ne referim, în această privinţă, la spiritualitatea umană, înţeleasă în întregul ei, rod al activităţii spirituale şi divine a tuturor popoarelor şi a tuturor epocilor.
Înţelepciunea, atunci când este o calitate înnăscută, fiind deja dobândită prin eforturile perseverente realizate de fiinţa umană respectivă în alte existenţe (de exemplu, practica yoga încununată de succes prin atingerea celor mai înalte trepte spirituale, într-o altă viaţă), este un dat cu care unele fiinţe umane se nasc; în alte cazuri, înţelepciunea este rezultatul unei experienţe personale şi spirituale atinse prin practica perseverentă yoga, în continuă desfăşurare, în decursul aceleiaşi vieţi.
Dăruieşte echilibrul deplin al personalităţii
Înţelepciunea este capacitatea net superioară de înţelegere a lucrurilor şi aspectelor existente, implicând o cunoaştere esenţială, profundă a realităţii, o experienţă spirituală bogată, măsură, echilibru deplin între dorinţă şi posibilitate, precum şi o intimă comuniune cu Dumnezeu din care izvorăşte seninătatea sufletească euforică şi împăcarea cu sine şi cu lumea; înţelepciunea este inteligenţă urmată de bun simţ în conduită şi în aprecierea justă, obiectivă a evenimentelor şi a realităţii. Înţelepciunea se dobândeşte în urma unor bogate experienţe spirituale (accesibile cu uşurinţă prin realizarea diferitelor tehnici yoga) şi se opune exceselor de orice fel.
Înţelepciunea presupune nu numai cunoaşterea profundă de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii, o filosofie autentică şi practică de viaţă, ci şi un perfect control de sine care conduce la o transformare profundă a propriei fiinţe, ca mijloc de transformare creatoare a lumii înconjurătoare şi de impulsionare benefică a celor cu care înţeleptul vine în contact.
Prin practica yoga corect şi perseverent realizată, înţelepciunea nu mai rămâne doar apanajul persoanelor de vârste mai înaintate, care cunosc cu anticipaţie consecinţele diverselor acţiuni şi posedă un simţ extraordinar al relativităţii. Unii spun: „Viaţa te înţelepţeşte”, dar, cu toate acestea, şi la tinerii yoghini este posibilă dezvoltarea înţelepciunii după cât de mult ştiu să înveţe atât din propria lor experienţă spirituală, cât şi din a altora, după modul în care ajung să aprecieze faptele într-o perspectivă armonios divină, complex-superioară, corelată şi intuitiv-raţională.
Înţelepciunea este o virtute esenţială, în acelaşi timp gnoseologică şi morală, implicată în finalitatea însăşi a sistemului yoga, care reuneşte revelarea lăuntrică a existenţei lui Dumnezeu, cunoaşterea teoretică a legilor fundamentale ale Macrocosmosului (care exprimă inteligenţa perfectă, reflectată în mod armonios de Dumnezeu în manifestare) şi înfăptuirea oricărei acţiuni, corespunzător cu această treaptă superioară atinsă.
În antichitate, conceptul de înţelepciune desemna „echilibrul” deplin al personalităţii, cumpătarea în toate, stăpânirea perfectă şi sublimarea pasiunilor în avantajul cunoaşterii superioare, raţionale, împăcarea omului cu lumea, seninătatea euforică spirituală, trăirea deplină, la unison cu voinţa lui Dumnezeu în manifestare. Stoicii şi epicurienii o defineau ca absenţă a suferinţei, a pasiunii josnice („aponia”, „apathia”) sau ca absenţă a neliniştii, a emoţiei negative („ataraxia”), „adiforia” etc.
Îmbină perfect teoria şi practica
Înţelepciunea a fost idealul suprem nu doar al sistemului yoga, dar şi al oricărei filosofii prin excelenţă superioară şi contemplativă, întemeiate pe ideea antinomiei critice spirit – suflet – corp şi pe principiul autoperfecţionării depline, graţie revelaţiilor divine, a fiinţei umane, ca unica ei modalitate de a se depăşi pe sine.
Idealul înţelepciunii a avut o vădită încărcătură laică, întrucât preconiza realizarea fericirii şi nemuririi spirituale a omului aici şi acum, şi nu în spiritul transcendentalismului religios.
Sensul originar al conceptului s-a perimat, cu excepţia sistemului yoga, şi înţelepciunea are astăzi tot atâtea ipostaze câte filosofii există. Idealul înţelepciunii, în accepţiunea yoghină a termenului, presupune îmbinarea continuă, vie şi creatoare a teoriei superioare, divine, cu practica.
Înţelegerea necesităţii concret supreme şi, pe această bază, realizarea creaţiei ideale conştiente; participarea la înfăptuirea idealului eliberării spirituale a fiecărei fiinţe umane prin eliberarea tuturor şi al eliberării spirituale a tuturor prin eliberarea spirituală a fiecăruia; depăşirea limitelor de tot felul şi a condiţionărilor obiective şi subiective care frânează progresul prin efortul unit al înţelepţilor şi prin efortul individual de autoperfecţionare şi desăvârşire, pentru asigurarea saltului de la omul egoist, meschin şi mărginit la omul pe deplin integrat în Divin şi desăvârşit.
În concluzie înţelepciunea este o calitate şi în acelaşi timp o capacitate esenţială a fiinţei umane care rezultă din integrarea armonioasă a unor experienţe spirituale bogate, a unei reflectări clare, profunde şi superioare a lumii, a lui Dumnezeu, sub majoritatea aspectelor sale materiale şi spirituale.
Înţelepciunea presupune o echilibrare deplină a dorinţelor cu posibilităţile proprii. Ea se dezvoltă în urma unui proces profund de autocunoaştere, determinând aprecierea obiectivă a lumii nu doar prin judecăţi de valoare afirmative sau negative, ci şi prin judecăţi ipotetice. În cazul celui înţelept nu este niciodată vorba de o resemnare sau de o complacere în inerţie, ci de un mod net superior, dobândit, de cunoaştere şi transformare a realităţii ca atare.
Faptul acesta se bazează în special pe cunoaşterea cauzelor care provoacă un eveniment, o situaţie sau pe intuirea obiectivă a motivelor care determină o anumită conduită sau alegere. Înţelepciunea presupune un stil existenţial armonios şi integrat care nu se raportează la exigenţele imediate şi nu valorifică, în primul rând, aceste exigenţe; ea presupune, de asemenea, umor, detaşare, simţul relativităţii evenimentelor trăite (Jung, de exemplu, vorbeşte despre arhetipul Marelui Înţelept). Marii înţelepţi sunt în general înzestraţi cu certe însuşiri extraordinare şi transumane. Înţelepciunea, ca atribut al desăvârşirii spirituale a fiinţei umane, poate fi atinsă prin practica perseverentă yoga.
Non-conformism şi credinţă nelimitată
Opusul stării de înţelepciune este starea de prostie sau ignoranţă. În timp ce starea de înţelepciune generează fericire şi armonie, prostia dă naştere suferinţei şi dezechilibrului. Marele înţelept Buddha făcea o comparaţie foarte sugestivă asemănând primele două roţi din faţă ale unui car cu patru roţi cu ignoranţa, iar pe celelalte două roţi care vin imediat după aceea în spate cu suferinţa care urmează după ignoranţă. Prin urmare, starea de prostie este întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, urmată de stări proporţionale de suferinţă sau durere.
Înţeleptul nu urmează şi nu iniţiază totdeauna o doctrină, dimpotrivă cel mai adesea înţelepciunea pare să nu urmeze un drum gata trasat. Cu toate acestea are unele însuşiri clare, care o conturează. Nonconformismul, inteligenţa benefică, bunul simţ, libertatea, îndrăzneala, o seninătate pe care nimic nu o poate tulbura, încredere aproape fără limite în Dumnezeu, o anumită calitate uluitoare a atenţiei, umilinţă, coerenţă logică, care sunt cel mai adesea duse la extrem, o luciditate aproape fără cusur, o stare de puritate ce poate părea uneori naivitate, o simplitate dezarmantă şi uneori, chiar o anumită doză de aparentă nebunie.
Inima sfântului suferă, a înţeleptului râde
Povestiri, istorii, legende, întâlniri şi amintiri au fost atent alese din mai multe tradiţii şi din biografiile înţelepţilor sau au fost sintetizate mai multe poveşti cu tâlc pentru a ne apropia astfel de înţelepciune, această supremă calitate umană, în fond destul de rară.
Se spune că o femeie s-a grăbit să vină la Buddha purtându-şi copilul mort în braţe, dar iluminatul nu l-a înviat. „Du-te în sat”, a spus el, „şi adu-mi un pumn de orez dintr-o casă în care nu a murit nimeni niciodată”. Desigur, femeia nu a găsit un asemenea orez, dar eşecul a fost şi pentru ea, şi pentru ceilalţi oameni un mijloc de a dobândi puţină înţelepciune şi luciditate. Căci din această situaţie a desprins învăţătura că viaţa este trecătoare, mai devreme sau mai târziu inevitabil întreruptă de moarte.
O poveste plină de înţelepciune este diferită de o fabulă sau de un mit, deşi poate avea la bază o situaţie neverosimilă, imaginară sau exagerată. Ea nu se termină în mod necesar printr-un miracol şi nu-şi găseşte neapărat rezolvarea într-un act magic sau feeric, pentru că aceste artificii stimulează credinţa şi nu înţelepciunea. Ea reclamă din partea cititorului o capacitate apriori cu povestitorul – el trebuie să accepte să intre într-o realitate oarecum străină de a sa. Înţeleptul nu caută totdeauna să-şi copleşească interlocutorul cu trimiteri la credinţă. Nu urmăreşte să înlocuiască dorinţa de miraculos cu spiritul critic sau să-i canalizeze discernământul în figuri de stil.
Înţeleptul îşi manifestă uneori înţelepciunea printr-un răspuns uluitor sau o atitudine neaşteptată, dar întotdeauna perfect lucidă, care hrăneşte în acelaşi timp sufletul, inima, mintea şi inteligenţa.
Şi ceea ce el revelează ar putea uneori să ne facă să spunem: „chiar dacă am venit pe lume pentru a auzi aceste cuvinte aceasta ne este de ajuns.”
O poveste plină de înţelepciune nu caută în mod necesar să prezinte sau să ilustreze o valoare morală sau etică. Dimpotrivă, să fie imorală, iconoclastă sau chiar aparent blasfemiatoare. Într-o asemenea povestire se urmăreşte obţinerea unui efect de iluminare spirituală, care este produs de clarviziunea înţeleptului, de îndrăzneala răspunsului său, de forţa adevărului acestui răspuns sau pur şi simplu de seninătatea uluitoare care se degajă din soluţia pe care el o propune.
Să vedem acum prin ce se deosebeşte, în fond, înţeleptul de sfânt. În general sfântul este un om de inimă, adeseori împovărat de durere, care suferă cel mai adesea pentru a-i face pe plac lui Dumnezeu şi pentru a răscumpăra păcatele lumii sau plânge plin de compasiune mizeria cumplită semenilor săi. Înţeleptul cel mai adesea nu suferă. Compasiunea sa, cu totul aparte, nu se manifestă prin multiplicarea suferinţei şi a neputinţei, ci se exprimă în general printr-o învăţătură foarte eficientă şi rapidă despre mijloacele de a uşura suferinţa sau de a o depăşi pentru totdeauna.
Parabolele christice îndeamnă la detaşare
În Evanghelia dupa Matei, Iisus spune: „Nu vă strângeţi comori pe pământ unde le mănâncă moliile şi rugina, unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-le mai bine în ceruri, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi nici hoţii nu pot să le sape şi nici să le fure, pentru că trebuie să ştiţi că acolo unde este comoara voastră acolo este fixată şi inima voastră. De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi prea mult de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca.
Oare nu ştiţi că viaţa este mai mult decât hrana şi trupul este mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă cu atenţie la păsările cerului: ele nici nu seamănă şi nici nu strâng nimic în grânare şi totuşi Tatăl nostru ceresc le hrăneşte. Şi apoi care dintre voi poate doar îngrijorându-se să adauge măcar un cot la înălţimea lui? De ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu mare băgare de seamă la crinii de pe câmp, ei nici nu torc şi nici nu ţes, totuşi vă spun că nici măcar Solomon în toată slava lui nu s-a îmbrăcat mai frumos ca unul dintre ei. Nu vă îngrijoraţi dar zicând: ce vom mânca, ce vom bea, ce vom îmbrăca? Tatăl nostru cel ceresc vă va dărui tot ceea ce aveţi nevoie, dacă ştie că aveţi trebuinţă de ele, căutaţi mai întâi şi apoi găsiţi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi după aceea toate acestea vi se vor da însutit.”
Ascunse sub unele simboluri, învăţăturile cele tainice ale lui Iisus sunt totuşi clar explicate aici.
Această pildă se referă în mod evident la semnificaţia lucrurilor în viaţa noastră şi la dubla lor provenienţă, cei doi stăpâni: Dumnezeu şi Mamona sau Satana. Reprezintă, în realitate, spiritul şi lumea, sufletul şi trupul.
Iisus ne spune aici că toate lucrurile lumii, fără excepţie – fie hainele, fie hrana, fie banii, fie orice alt obiect pământesc se pot obţine prin două mijloace. Pe de o parte avem calea îngrijorărilor inutile, care ne consumă viaţa absurd şi ne transformă în ultimă instanţă în robii lucrurilor de trebuinţă. Pe de altă parte avem calea pe care mergem doar prin credinţa puternică în Dumnezeu. Credinţa însă nu înseamnă deloc pasivitate, ci a acţiona aşa cum se cuvine cu sufletul nostru, cu mintea noastră, pentru a descoperi misterele lor – şi anume secretele teribile ale purităţii perfecte, dumnezeieşti.
Omul care se cunoaşte astfel pe sine primeşte conform parabolei lui Iisus promisiunea de a-L cunoaşte astfel pe Dumnezeu şi de a fi neprihănit precum sunt copiii. Nu doar lumea exterioară trebuie să fie vegheată permanent, căci ea este rezultatul lucrului nostru cu lumea interioară, unde este chemat să se manifeste Duhul Sfânt. Păsările cerului şi crinii de pe câmp există printre altele tocmai pentru ca noi să vedem în ele simbolic vorbind ceea ce-i place lui Dumnezeu. Neprihănirea, puritatea, credinţa adevărată, iubirea de Dumnezeu, sufletul lipsit de frământări lumeşti, plin de pace.
Doar bogăţia spirituală este durabilă
Tocmai liniştea profundă a sufletului este secretul dobândirii lucrurilor esenţiale de care avem nevoie şi nu neliniştea şi îngrijorarea.
Iisus ne atenţionează foarte clar că îngrijorarea blochează împlinirea dorinţelor noastre, iar neprihănirea şi detaşarea completă de lucruri ne permit să le avem din belşug. Pentru aceasta trebuie să fim conştienţi că lucrurile sunt mijloace, nu scopuri.
Amintim în această direcţie un alt citat din învăţăturile lui Iisus: „cine are i se va mai da şi cine nu are i se va lua chiar şi ceea ce are“. Acestea sunt cuvintele lui Iisus. Dar nu se referă la o pedepsire a săracilor, aşa cum se spune, ci la urmarea pe care o are prostia umană, la efectul pe care îl generează închinarea noastră în faţa stăpânului acestei lumi materiale, Mamona sau Satana. Rezultatul dăruirii totale, nu faţă de Dumnezeu, ci faţă de Satana.
Ataşamentul exarcebat faţă de lucruri duce adesea la pierderea lor, iar acest fapt nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci o consecinţă, care apare mai ales pentru ca omul să înţeleagă experienţa orientării sale sufleteşti excesive doar către cele materiale, în exteriorul său.
Pilda conţine totodată şi promisiunea vieţii sufletului după moarte: „Strângeţi lucruri în cer unde nu le mănâncă moliile.”
Acest sfat este valabil şi în ceea ce priveşte sublimarea energiilor în microcosmosul fiinţei noastre. Când noi facem ca substanţa să fie transmutată în energie, iar această energie este apoi înălţată în straturile superioare tainice ale fiinţei, în diferitele corpuri invizibile ale microcosmosului fiinţei noastre, chiar dacă nu ştim, deja începem să strângem, să acumulăm mari comori în ceruri.
Sufletul este nemuritor şi, spre deosebire de trup, nesupus putrezirii. Desigur, trupul are importanţa lui, despre care Iisus pomeneşte în alte parabole. Cu toate că trupului nu-i trebuie neapărat palate, nici veşminte de aur, Dumnezeu promite toate acestea celor ce-L descoperă.
Într-un sens mai adânc se dezvăluie că bogăţia poate avea două cauze şi poate genera astfel două efecte distincte. Oamenii se îmbogăţesc cu preţul unor sacrificii enorme, riscându-şi chiar viaţa, chiar dacă, aşa cum spune Iisus: „Nu puteţi face nici măcar un singur fir de păr.” E adevărat, nici ştiinţa contemporană nu este capabilă de aşa ceva. Firul de păr a fost creat de Dumnezeu şi secretul realizării Îi aparţine.
În acest context se sugerează că omul care se închină către Mamona sau Satana atentează asupra propriul său trup, asupra propriei sale sănătăţi. Iar sufletul său nu se poate susţine cu un trup sleit şi tensionat de goana după cele materiale. Chiar dacă nu îşi dau seama, oamenii bogaţi care îşi sacrifică şi sănătatea, şi sufletul pentru lucruri se închină de fapt lui Satana.
Cei cu adevărat bogaţi, cei care au intuiţie şi sunt divin inspiraţi, înţelepţii şi oamenii buni trebuie înainte de toate să I se închine lui Dumnezeu, să-I dea primul loc în viaţa lor.
Iisus ne spune că la fel cum păsărilor li se pune hrană în cale, la fel cum crinului i s-a dat o haină regală, aşa şi omului neprihănit care-şi cunoaşte Tatăl Ceresc, chiar Dumnezeu îi dăruieşte toate lucrurile de trebuinţă.
Când credem însă că Dumnezeu ne-a nedreptăţit totuşi, deoarece pierdem tot ce avem, deşi suntem buni şi credincioşi, este un semn clar că deocamdată păstrăm ascunse în suflet sentimentele de devoţiune. Ceva ce n-am înţeles încă se împotriveşte atunci lui Dumnezeu, de aceea suportăm toate consecinţele.
Pilda ne ajută de asemenea să înţelegem de ce există societăţi bogate şi societăţi foarte sărace. Cele bogate au avut un înalt nivel de înţelegere a spiritualităţii, dar nu au scăpat de riscul ataşamentului faţă de lucruri şi faţă de lumea exterioară.
Orice societate bogată care sărăceşte dovedeşte că şi-a pierdut stăpânul autentic, L-a pierdut pe Dumnezeu, în timp ce societăţile mereu sărace pot fi bănuite de neînţelegerea semnificaţiei reale a lucrurilor, de ataşamentul foarte puternic faţă de lumea materială.
Când ţelul unei societăţi este cu adevărat spiritual, atunci Îl pune pe Dumnezeu pe primul loc şi poate deveni înfloritoare şi frumos îmbrăcată precum crinul sălbatic. Este atunci liberă ca pasărea cerurilor. Nu este un scenariu fantezist, căci îl putem deduce din pilda lui Iisus Cristos, care spune că nu Dumnezeu decide dacă vom fi bogaţi sau săraci.
Noi facem această alegere. Iar alegerea prin care îi dăm Lui primul loc în viaţa noastră înseamnă printre altele bogăţie fără sacrificii, prin cunoaştere şi credinţă.
Pe când alegerea lui Mamona sau Satana înseamnă bogăţie chinuită, riscată, efemeră, deoarece se plăteşte cu sănătatea trupului sau sărăcie în care chiar lipsa unor lucruri îi face pe cei care sunt în această situaţie să se închine inconştienţi acelor obiecte care devin pentru ei un fel de Dumnezeu straniu, un Dumnezeu răsturnat
„Vom ştii că suntem nebuni, astfel vom fi lucizi”
Iată o altă povestire cu tâlc.
„Am citit în stele”, i-a spus un rege sfetnicului său, „că toţi cei care vor mânca din următoarea recoltă vor înnebuni. Oare ce-i de făcut?”
„Problema e lesne de rezolvat, Maiestate”, i-a răspuns liniştit sfetnicul, „noi doi nu vom mânca, vom cumpăra şi apoi vom pune deoparte ceea ce a mai rămas din recolta trecută şi astfel vom avea din ce trăi amândoi anul viitor.”
„Şi ceilalţi?”
„Maiestate, trebuie să ştiţi că nu sunt rezerve suficiente pentru toată lumea, nu vor ajunge decât pentru noi doi.”
„Nu se poate”, a exclamat regele. „Cum să rămânem calmi şi detaşaţi, câtă vreme toţi supuşii noştri vor fi loviţi de nebunie? Şi, în fond, gândeşte-te, dacă am proceda aşa ar însemna să ne izolăm de poporul nostru. Mai bine împărţim şi noi nebunia, deoarece dacă am rămâne perfect lucizi într-o lume aflată în delir, nebunii ne-ar considera nebuni… însă ar trebui atunci să ne păstrăm amintirea acestei hotărâri fundamentale.
De aceea o să ne marcăm dinainte semnul nebuniei pe frunte şi de fiecare dată când te voi privi, de fiecare dată când tu mă vei privi, o să ştim şi unul, şi celălalt că suntem nebuni, iar în felul acesta vom fi lucizi.“
Iată tâlcul povestirii – această istorioară marchează nebunia sau iluzia în care ne complacem şi de asemenea toate indiciile înţelepciunii care urmăresc să ne-o reamintească atunci când ne rătăcim prea departe de ea.
Este înţelept cel care ştie să citească foarte lucid şi atent semnele care-i apar pe calea spirituală şi chiar să marcheze unele noi, tocmai pentru a evita să se piardă în această lume a iluziei.
Fii atent ce-ţi doreşti
Vrem uneori să fim altcineva şi atunci ne spunem„dacă aş avea”, „dacă aş fi”, „atunci când voi fi”, „în cazul în care voi ajunge”, „numai să fiu”, „doar cu x condiţie o să ajung satisfăcut, fericit şi pe deplin împlinit”. Aşa să fie oare? O povestire înţeleaptă ne dă răspunsul.
A fost odată un ţăran sărac a cărui slujbă era să sfărâme stâncile muntelui, pentru a le transforma în pietriş pentru drumuri. Omul muncea zilnic ore în şir, bătut de soarele arzător, ciocănind şi zdrobind pietrele. Într-o zi, trecu pe acolo însuşi regele, călare pe un cal magnific şi împodobit cu toate însemnele rangului său.
Ţăranul nostru îl zări şi se pomeni că se gândeşte: „Ah, ce puteri aş avea dacă aş fi rege! Aş străbate regatul în lung şi-n lat şi aş face mult bine supuşilor mei.” Atotputernicul Dumnezeu din ceruri i-a auzit gândurile şi l-a preschimbat în mare suveran. Omul străbătea acum regatul călare şi acorda tuturor graţia de rege, îmbrăcat în veşminte bogate şi grele. Cum soarele era mai tot timpul torid, regele simţea adesea că se sufocă.
„Ah, dacă aş fi soarele, ce putere imensă aş avea!”, gândi atunci ţăranul rege. „Aş lumina cu putere oamenii şi le-aş fi mereu izvor de mari binefaceri”. Atoputernicul Dumnezeu i-a auzit din nou din ceruri gândurile şi l-a prefăcut pe dată în soare. Ca astru, el îi lumina acum pe pământeni din zori până în amurg şi îi încălzea cu razele sale binefăcătoare. Dar, iată că, a trecut un nor peste el şi l-a acoperit, iar lumea întreagă fu cuprinsă de umbră.
„Ha, ha… iată că soarele nu e atât de puternic pe cât pare”, şi-a spus atunci ţăranul – soare. „Dacă aş fi însă un nor… aş avea o putere imensă! Aş aduce ploaia şi vremea senină şi astfel aş fi un izvor de binefacere pentru oameni”. Atotputernicul Dumnezeu, auzindu-i din ceruri vorbele, l-a transformat imediat pe ţăranul – soare într-un nor. Acum aducea ploaia la momentul potrivit, iar oamenii culegeau astfel recolte bogate.
Iată însă că într-o zi nu putu să treacă dincolo de un munte prea înalt care îi împiedică înaintarea. „Ah”,începu să se plângă pe dată ţăranul – nor, „iată că norii nu sunt atât de puternici pe cât par. Muntele este mai presus decât ei”, şi-a zis el. „Dacă aş fi un munte le-aş ţine umbră binefăcătoare oamenilor şi i-aş proteja de vânt”. Auzindu-l, atotputernicul Dumnezeu l-a prefăcut în munte, iar ţăranul – munte se simţi deodată mândru de el. Doar că privind la poale, ce-i văzură ochii? Un bătrân sărac care-l sfărâma în bucăţele, făcând din el pietriş pentru drumuri.
