Vaccinarea – eroarea medicală a secolului + documentar (RO)

Teoriile avansate de Pasteur şi diversele lui experimente trucate marchează începutul unei noi ere medicale, bazată pe şiretlicuri ştiinţifice, abuz de putere şi o escrocherie uriaşă pe seama sănătăţii publice. Odată cu acceptarea, fără nicio reţinere de către corpul medical, a principiului  vaccinării, impus întregii populaţii, industria farmaceutică de fabricare a vaccinurilor a reuşit să instituie o neverosimilă dictatură, care durează şi astăzi. N-ar trebui să uităm că ilustrul Pasteur și-a creat pe cont propriu un laborator de fabricare a vaccinurilor, şi asta cu mult înaintea înfiinţării faimosului Institut Pasteur. Această afacere l-a făcut, de altfel, milionar!

Între timp, Pasteur şi-a făcut numeroşi adepţi. În lume sunt legiuni de laboratoare care şi-au clădit averile graţie fabricării de vaccinuri. Adoptând principiul vaccinării sistematice, corpul medical a dobândit o armă redutabilă în faţa indivizilor sănătoşi. Dacă, dintotdeauna, medicii trataseră doar indivizii bolnavi, odată cu sistemul vaccinărilor, ei au ajuns să se impună întregii populaţii. De aici, o sursă de profituri deloc neglijabilă. Pentru a impresiona opinia publică, s-a făcut apel la o mediatizare inimaginabilă. Timp de mai mulţi ani, n-a trecut o zi în care presa să nu vorbească despre experimentele lui Pasteur şi extraordinarul lor succes.

O etapă considerabilă tocmai fusese atinsă: medicina devenea preventivă. Ea putea de-acum înainte să se adreseze întregii populaţii de pe planetă. Într-o ţară ca Franţa, adevărat imperiu colonial, era un chilipir nemaipomenit pentru producătorii de vaccinuri. Se puteau vaccina milioane de indigeni în Africa, Asia şi în alte părţi. Cum aceşti oropsiţi nu dispuneau de resurse pentru a plăti vaccinurile, erau puşi să plătească contribuabilii Metropolei, în numele principiilor umanitare. Vaccinarea era considerată o operă de salubritate mondială, un act de generozitate faţă de indivizii pradă epidemiilor îngrozitoare. Acţionând astfel, Franţa şi-a câştigat o imagine de salvatoare a umanităţii. Ce glorie avea să aibă ea de acum înainte pe plan internaţional! Ce prestigiu în ochii comunităţii mondiale! În realitate, această acţiune umanitară n-a fost decât unul dintre motivele pentru vaccinarea sistematică. Celelalte au fost mult mai puţin glorioase.

În spatele acestei faţade generoase se ascundeau de fapt interesele fabricanţilor de vaccinuri. Clica medico-farmaceutică tocmai câştigase o mare victorie financiară, bătându-şi joc de sănătatea publică. Căci principiul vaccinării nu se sprijinea pe nicio bază ştiinţifică sau medicală serioasă. Nu s-a demonstrat niciodată în practică faptul că principiul vaccinării constituie un act terapeutic valabil din punct de vedere ştiinţific. S-a demonstrat exact contrariul: principiul vaccinării constituie o eroare medicală, generatoare de accidente foarte grave. A vaccina constituie un act medical contra naturii, care nu se sprijină pe nicio bază ştiinţifică.

Principiul vaccinării se bazează pe ideea că e mai bine să previi decât să vindeci, idee cu atât mai originală, cu cât, de-a lungul timpului, medicina alopată nu s-a preocupat niciodată de prevenire, ceea ce-i uşor de înţeles. Medicul n-are niciun interes ca diversele afecţiuni să fie evitate: i-ar distruge astfel chiar materia primă pe care-şi exercită profesia, generatoare de profituri. Dacă prevenirea ar deveni regulă generală şi, într-un interval de 20 de ani, de pildă, afecţiunile cele mai banale ar regresa cu 30%, medicina alopată ar fi ruinată. Ar trebui atunci ca statul, adică contribuabilii, să vină în ajutorul unei meserii sinistrate şi să acorde ajutoare bieţilor medici deveniţi şomeri. Pe de altă parte, vânzările în industria farmaceutică ar scădea şi ar genera o criză serioasă de locuri de muncă. Conducătorii politici, care din punct de vedere economic au legături cu aceste întreprinderi, n-ar fi niciodată de acord cu o iniţiativă de prevenire a bolilor.

Pe vremea lui Edward Anthony Jenner (1749-1823), medic englez, considerat părintele imunologiei, cunoştinţele de imunologie erau nule. Jenner şi cei care au continuat practica vaccinărilor sistematice au construit o teorie plecând de la o singură experienţă. Ca urmare, nu poate fi vorba de un fapt ştiinţific. Ştiinţific înseamnă a verifica prin multiple experienţe, făcute după un protocol bine stabilit. Or experienţele de vaccinări intensive n-au demonstrat niciodată temeinicia acestei practici. S-au produs numeroase accidente şi s-a stabilit clar că vaccinările antivariolice au făcut victime atât printre cei vaccinaţi, cât şi printre cei nevaccinaţi.

Variola a fost eradicată nu prin vaccinări, ci prin măsuri elementare de igienă. La fel s-au petrecut lucrurile cu cea mai mare parte a bolilor infecţioase care, în funcţie de epocă şi circumstanţe, se declanşează, ating un apogeu și apoi regresează de la sine, fără ca vaccinările să aibă vreun rol. Epidemiile şi pandemiile au cicluri de dezvoltare şi dispariţie. Aşa s-a întâmplat întotdeauna cu bolile infecţioase de la începuturile umanităţii. Dacă n-ar fi fost marcate de acest fenomen, aceste boli ar fi distrus de mult orice urmă de existenţă umană pe planeta noastră. Fără o regresie rapidă, ciuma şi holera ar fi provocat în trecut decesul a miliarde de indivizi. Or, în Antichitate şi Evul Mediu practica vaccinării era necunoscută. Cum se explică atunci că aceste maladii n-au făcut ravagii, cuprinzând toate continentele şi cum se face că au regresat de la sine?

Teoria vaccinării se bazează pe experienţa făcută de Jenner pe o singură persoană! Lipsit de etică, el a pus în pericol viaţa unui copil, căruia i-a inoculat în mod deliberat variola, sacrificându-l astfel în caz de nereuşită. Plecând de la un singur experiment, Jenner, adepţii săi şi mass-media, antrenând lumea ştiinţifică, au ajuns să impună principiul vaccinării publicului ignorant şi conducătorilor politici, ca şi lumii medicale, care a dat dovadă de o naivitate crasă. Trebuie să subliniem faptul că la vremea respectivă, lumea medicală ignora însăşi existenţa unui sistem imunitar la fiinţele vii. Cum a fost posibil ca lumea întreagă să acorde încredere unui singur om, care nu făcuse decât o singură experienţă, pe o singură fiinţă umană? Mai târziu, Pasteur a reluat pe cont propriu aceeași experienţă, vaccinând un singur copil împotriva turbării, inspirând, de asemenea, un soi de încredere universală! Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit!

Organismul e o lume închisă şi orice încercare de pătrundere a unui agent străin e sortită eşecului datorită unei remarcabile organizări. Limfocitele T şi B sunt soldaţii apărători ai unei fortăreţe de necucerit. Pe lângă acţiunea lor, celulele infectate de un virus produc o substanţă numită interferon. Mai mult, în serul sanguin există o substanţă antimicrobiană, constituită din 11 proteine. Acestui complement i se adaugă un compus format din 3 proteine, numit properdină şi împreună, acestea sunt capabile să distrugă mai multe tipuri de bacterii. În plus, dacă microbii pătrund în piele sau mucoase şi evită substanţele antimicrobiene din sânge, macrofagele şi microfagele pot să-i atace și să-i ingereze aici. În sfârşit, există şi leucocitele. După cum vedem, organismul are numeroşi apărători. Din acest scurt studiu al organizării sistemului imunitar apare evident faptul că un individ care are un sistem imunitar performant n-ar trebui să dezvolte o boală. Dacă o bacterie, virus sau orice alt agent străin de organism încearcă să pătrundă în interiorul acestuia, el se va lovi de un eficient dispozitiv de apărare. De asemenea, dacă în timpul existenţei sale, organismul unui individ a reacţionat la un agent străin şi l-a eliminat, în cazul unui nou atac al aceluiaşi agent, el nu-i va mai da acestuia nicio cale de acces, căci o anumită categorie de limfocite, dotate cu memorie, va interveni chiar de la începutul penetrării. Tocmai pe acest principiu al memoriei unor limfocite s-a bazat teoria vaccinării. Adepţii vaccinării au crezut că dacă în organism s-ar introduce un virus sau o bacterie sub o formă atenuată (antigen), limfocitele ar reacţiona şi l-ar păstra în memorie pentru a i se opune. Pare simplu… prea simplu, în realitate.

După cum am menţionat deja, atunci când principiul vaccinărilor a fost admis de lumea medicală şi cea ştiinţifică, nu se cunoștea modul în care este organizat sistemul imunitar. Se admisese doar în mod empiric faptul că vaccinarea ar putea să protejeze de anumite boli. Această constatare, plecată de la unul sau două cazuri, nu putea dovedi sub nicio formă ceva, indiferent ce, pe plan ştiinţific. Când s-a început vaccinarea în masă, s-au produs numeroase accidente de care nu s-a ţinut cont. În afară de aceasta, n-a fost niciodată posibil să se confirme faptul că vaccinarea îi proteja pe subiecţi împotriva bolilor pentru care erau vaccinaţi, deoarece nu exista vreo metodă de a verifica dacă, după vaccinare, subiecţi dezvoltau boala sau nu. Dacă epidemia părea să se stingă, e declara doar că acest lucru avea loc graţie vaccinării. Punct. Nu se ţinea seama de faptul că anumiţi subiecţi nevaccinaţi aveau un sistem imunitar ce le permitea să lupte împotriva agentului infecţios, în timp ce alţii, cu sistem imunitar deficient, vaccinaţi sau nu, urmau să-şi întâlnească strămoşii în locuri mai bune. Dacă decesele se produceau la cei vaccinaţi, acestea erau minimalizate sau trecute sub tăcere. Niciun singur medic sau om de ştiinţă nu s-a gândit la faptul, cunoscut de când lumea, că epidemiile şi pandemiile au năravul de a atinge paroxismul, pentru ca apoi să se stingă încet.

Chiar şi atunci când, mai târziu, a fost pusă în evidenţă organizarea sistemului imunitar şi au fost identificate diversele elemente ce-i permit să lupte eficient împotriva oricărui agent străin, n-a fost posibil să se pună în evidenţă numărul de limfocite dotate cu memorie. Niciunui medic sau cercetător nu i-a venit vreodată ideea să se întreba ce efecte ar putea avea o avalanşă de vaccinări asupra acestor limfocite dotate cu memorie. Să spunem că am accepta faptul că o vaccinare ar permite limfocitelor să păstreze memoria antigenilor – memorie pe care, de altfel, o pierd după un anumit timp. Dar mai există oare această memorie atunci când un individ este vaccinat de vreo 15 ori? Această întrebare n-a fost pusă niciodată. Existenţa acestei „memorii universale” n-a fost demonstrată niciodată. Ne găsim şi aici în ceaţa atât de specifică medicinii alopate!

Evident, nu se poate dovedi nimic, dar se poate concepe uşor că limfocitele dotate cu memorie vor sfârşi prin a o pierde, dacă sunt confruntate cu prea multe agresiuni. Ca şi în cazul unor persoane care s-au confruntat cu un şir de situaţii traumatizante pe parcursul vieţii, am putea presupune că aceşti apărători ai organismului ar putea căpăta idei sinucigaşe sau ar putea s-o ia razna (boli autoimune), atacând propriul organism. Nu-i un secret pentru nimeni că imunologia a bătut pasul pe loc şi că, în zilele noastre, progresele sunt modeste tocmai pentru că funcţionarea acestui sistem nu este cunoscută în întregime. Dacă n-ar fi aşa, am fi reuşit de mult să vindecăm afecţiuni precum cancerul.

În zilele de 8-9 septembrie 1911 a avut loc la Frankfurt Congresul Ligii Internaţionale Împotriva Vaccinului, înfiinţată cu un an înainte şi reprezentată de biologul Alfred Russel-Wallace şi dr. Carlo Ruala, profesor la Universitatea din Perusa, Italia. Crearea acestei ligi în Germania, în chiar ţara prezentată pretutindeni ca exemplul perfect pentru ceea ce se poate obţine prin vaccinări în masă contra variolei, îngăduie oricui să presupună că aşa-zisa dispariţie a acestei maladii nu a fost decât o înşelătorie colportată de vaccinatori. Concluziile acestui congres au fost următoarele:

– Vaccinarea nu constituie un remediu preventiv împotriva variolei;

– Multiplele pericole ale acestei operaţiuni sunt evidente şi confirmate de autorităţi medicale;

– Teoria lui Jenner este lipsită de orice fundament ştiinţific;

– Vaccinarea obligatorie constituie o înșelare a individului în probleme sanitare;

– Credinţa în valoarea vaccinării, întreţinută de doctrinele medicale, împiedică adevăratul progres sanitar, care este singurul capabil să înlăture definitiv vărsatul şi alte boli infecţioase. De aceea, congresul invită guvernele tuturor ţărilor la abolirea oricărei forme de vaccinare obligatorie.

Aceste concluzii apăreau la mai bine de 100 de ani după invenţia lui Jenner şi după 30 de ani de vaccinări intensive. Ele arătau că previziunile primilor vaccinatori nu fuseseră confirmate, că variola era încă prezentă şi făcea ravagii.

Tot ce ne-au învăţat manualele de medicină, dicţionarele şi enciclopediile, este fals. Pasteur a adus un prejudiciu considerabil medicinii, făcând-o să piardă un secol întreg în planul înţelegerii originii afecţiunilor. Mai mult, punerea în practică a principiilor lui Pasteur de către medicina alopată a făcut-o să-şi piardă orice credibilitate. Aplicarea vaccinării sistematice, a dus la slăbirea sistemului imunitar al indivizilor, astfel încât se poate spune că deplorabila situaţie actuală de pe planetă este consecința bolilor generate de vaccinări. SIDA a fost provocată de vaccinarea antivariolică intempestivă a milioane de africani care suferă de malnutriţie şi trăiesc în condiţii de igienă precare. Prin campaniile intensive de vaccinare, OMS poartă o grea răspundere.

În ţările dezvoltate, fabricanţii de vaccinuri au reuşit să impună oamenilor vaccinările pe filiera conducătorilor lor politici. Pentru aceasta, ei exercită un fel de terorism asupra mass-media şi marelui public, cărora le impun credinţa că vaccinările nu comportă niciun risc. Se exagerează cu bună știință pericolul epidemiilor, speriindu-i pe cei nevaccinaţi. Pentru fabricanţii de vaccinuri, nu sănătatea populației și eradicarea bolilor sunt importante, ci profiturile. A existat întotdeauna o înţelegere între laboratoarele medicale pe de o parte şi oamenii politici pe de alta. Campaniile electorale sunt adesea plătite de concernele producătoare de vaccinuri. Aceste realități nu sunt revelate marelui public. În joc se află prea multe interese.

După cum se vede, Pasteur a fost un precursor al lichelelor din vremea noastră. Chimist slab şi fals biolog, el n-a descoperit niciodată nimic, totul fiind furat de la adevărații oameni de știință – Davaine, Béchamp, Galtier, Deboue. În faţa unor astfel de probe, avem dreptul să ne întrebăm:

– Cum se face că, după 100 de ani, Pasteur este încă respectat şi onorat?

– Cum se face că, în ciuda numeroaselor avertismente adresate de medici şi biologi din lumea întreagă, principiul vaccinării se perpetuează?

Răspunsul la prima întrebare este evident: Pasteur este încă onorat fiindcă legenda lui, creată printr-o manipulare fără precedent, pusă în operă de jocurile politice şi mass-media epocii, care au acordat unui impostor meritul descoperirilor făcute de alții, a servit anumite interese: lui Pasteur însuşi, care a adunat o avere considerabilă; clasei politice republicane, pentru care Pasteur reprezenta simbolul probităţii, dezinteresului și ştiinţei în serviciul omenirii suferinde, toate, evident, virtuţi republicane; edililor şi profitorii institutelor. De fapt, legenda pasteuriană i-a adus Franței republicane un prestigiu internaţional și o afacere de prim rang, prin crearea de institute, oriunde acest lucru era posibil. În prezent, asistăm cu toţii la impunerea de vaccinări obligatorii, la campanii de publicitate pentru vaccinările împotriva gripei, hepatitei B şi a altor boli, precum cancerul și SIDA. Acestea sunt obţinute de către grupuri de presiune care au intervenit pe plan politic şi prin campanii de publicitate, în deplin acord cu Ministerul Sănătăţii. Nu s-a schimbat nimic: Pasteur Productions şi Institutul Vrieux lucrând în perfectă colaborare, deţin monopolul fabricării şi vânzării vaccinurilor, cele două instituţii fiind, evident, susţinute şi încurajate de interese politice şi financiare. Iar în conştiinţa cetăţenilor, dacă Statul încurajează vaccinările, înseamnă că acest principiu este eficient.

Ideea eficacității vaccinărilor s-a ancorat în timp în mintea oamenilor în aşa măsură, încât a devenit practic imposibil să-i convingi că sunt subiecţii unei manipulări şi dezinformări extraordinare. Acesta este motivul pentru care Pasteur rămâne pe piedestalul numeroaselor statui care au fost ridicate în memoria lui şi pentru care Institutul Pasteur se bucură în continuare de renume internaţional. Ca toate cele omeneşti, desigur, acest lucru nu va dura etern. O sută de ani de practică a vaccinărilor nu sunt suficienți pentru a stabili o constantă definitivă. O sută de ani înseamnă 3 generaţii, interval insuficient pentru ca lumea să-şi dea seama de adevăratele daune produse organismelor prin vaccinări repetate.  Când, va fi evident că vaccinările au generat boli și slăbirea sistemului imunitar, supravieţuitorii vor dărâma statuile genialului Pasteur.

Răspunsul la a doua întrebare e mai greu de dat. Dacă principiul vaccinării persistă în ciuda numeroaselor puneri în gardă din partea unor membri ai corpului medical şi a unor biologi, asta se întâmplă fiindcă guvernează legea tăcerii, care se manifestă în primul rând în interiorul profesiei. Un medic conștient de pericolul vaccinărilor nu îndrăzneşte să-şi manifeste dezaprobarea. În prezenţa confraţilor tace. Pe de altă parte, unii medici care dezavuează această practică vaccinează totuşi din interes, asigurându-și o clientelă şi un anumit venit. În fine, de regulă, un medic nu se opune fățiș vaccinării de teamă că va fi denunţat, ceea ce ar însemna un blam în cel mai bun caz, ori suspendarea temporară sau definitivă, în cel mai rău. Legea tăcerii se exercită și în exteriorul profesiei, deoarece ea este impusă populației de fabricanţii de vaccinuri şi de puterea politică.

Întrucât se face în permanenţă o intensă şi mincinoasă publicitate pro vaccinare, aceasta este luată de bună de către părinţii copiilor şi marea majoritate a adulţilor. Ideea că vaccinurile sunt necesare, eficace şi lipsite de pericole a sfârşit prin a se ancora în conştiinţa unei populaţii în majoritate ignorantă în materie de medicină. Atunci când survin accidente, ele nu sunt cunoscute decât de persoanele care au suferit şi de apropiaţii lor. Dacă un ziarist pus la curent din întâmplare cu vreun deces suspect vrea să vorbească, se loveşte mai întâi de redactorul-şef, care-l sfătuieşte s-o lase baltă. Nu trebuie să-ţi pui în cap corpul medical şi laboratoarele de stat. Dacă e vorba de un ziarist independent care ajunge să facă o anchetă serioasă, culege mărturii şi publică ceea ce a aflat, izbucneşte scandalul. Ce credeţi că se întâmplă atunci? Ministerul Sănătăţii intră în panică. Cere să se deschidă o anchetă, exclusiv medicală, desigur, întrucât e vorba de copii decedaţi la vârste fragede, și niciun părinte nu îndrăzneşte să depună plângere; doar li s-a spus de atâtea ori că vaccinările sunt lipsite de pericol. Loturile de vaccin incriminat sunt retrase de pe piaţă pentru a fi analizate de însuşi fabricantul lor, care este astfel şi judecător şi împricinat şi care nici măcar nu intră în panică. El dă asigurări Ministerului că lotul în cauză nu este nociv. Informată de presă, opinia publică se agită. Îl vedem atunci pe Ministrul Sănătăţii apărând la televizor şi, în timpul programului de ştiri sau imediat după aceea, ţine un discurs îndobitocitor, cu scopul de a linişti lumea. Cu această ocazie, el declară: „Ancheta a arătat că vaccinul este absolut normal şi în niciun caz nu putea provoca decesul micuţilor. Cauza trebuie căutată în altă parte”. Toată lumea e liniştită şi certificatul de deces poartă menţiunea: encefalopatie. Afacerea e clasată.

În decesul imediat al copiilor de vârste mici întotdeauna lipsesc probele, căci funcționează legea tăcerii. Dacă aceşti copii ar trăi, iar câţiva ani mai târziu s-ar constata la ei diverse tulburări de sănătate, nu s-ar face nicio legătură între starea lor şi vaccinările la care au fost supuși, căci toată lumea e convinsă că acestea sunt complet sigure: „Dacă vaccinările ar fi periculoase pentru sănătatea copiilor noştri, medicii ne-ar spune”. Cât despre directorii de şcoli, de centre administrative ori militare, ei n-au nicio mustrare de conştiinţă – se fac vaccinări fiindcă este obligatoriu prin lege. Nimeni nu-şi pune întrebări în privinţa lor. Dacă la militari se produc accidente, se spune că starea sănătăţii cutărui soldat era fragilă și nu a suportat bine injecţia, arătându-i pe ceilalţi care n-au nimic. Cine va număra peste 15 sau 20 de ani cazurile de cancer la cei vaccinaţi? Ce director de şcoală se mai ocupă de starea de sănătate a elevilor în anii ce urmează vaccinărilor?

Opozanţii vaccinărilor pot să vrea mult şi bine să demonstreze că statisticile oficiale sunt falsificate, că vaccinările constituie un nonsens ştiinţific şi medical, că cele mai importante dintre ele sunt făcute obligatoriu chiar atunci când epidemiile sunt în regres… nimic nu contează. Toate declaraţiile, toate publicaţiile care denunţă principiul vaccinării se lovesc de un zid. Această situaţie durează de un secol. Fabricanţii de vaccinuri nici nu-şi dau nici osteneala să dezmintă afirmaţiile celor care se opun vaccinărilor. Ei continuă să producă şi să-și impună vaccinurile pretutindeni în lume, prin intermediul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Asistăm la o orbire totală a politicienilor, a organismelor internaţionale şi a populaţiei care, convinsă de temeinicia practicii vaccinale, se îndreaptă spre cea mai mare catastrofă sanitară a tuturor timpurilor, fără să aibă habar. Toţi se supun dictaturii fabricanţilor de vaccinuri fără să realizeze că-şi aduc contribuţia la continuarea unei periculoase poluări a organismelor şi la persistența unei maşinării infernale, care aduce profituri enorme celor care au declanşat-o.

Sursa: Dr. Louis de Brouwer, Vaccinarea – eroarea medicală a secolului, Ed. Vidia, 2011

Vaccinarea – adevărul ascuns

(Vaccination – The Hidden Truth) (RO)

http://frumoasaverde.blogspot.ro/