Ignoranţii l-ar putea lua drept un simplu portar, a cărui misie e aceea de a ridica şi coborî bariera. Pe obrazul nebărbierit, în ochii tulburi care privesc de sub ochelarii lipiţi cu leucoplast se citeşte determinarea omului care ştie că viitorul umanităţii depinde de zelul cu care mă interoghează pe mine în timp ce ridică şi coboară bariera.
-Alo, alo! Domnu’! Încotro?
-Până la… – dau să răspund.
-Păi io ce-s aici? Hă? Intră aşa cine vrea?
-Sunt aşteptat de… – mai încerc o replică.
-Un buletin este?
Ce fel de buletin? Unde să fie? Ah, ce i-aş mai răspunde! Prudenţa mă îndeamnă, totuşi, la cumpătare; umorul, când se întâlneşte cu nişte ochelari lipiţi cu leucoplast, poate naşte mari primejdii.
Îi întind cartea de identitate, intră în ghereta lui, după ce îmi face semn să-l urmez şi apoi, cu un alt semn, să nu cumva să păşesc în sanctuarul în care se află butonul care mişcă bariera. Ridică telefonul şi apasă ferm cu deştul în tastele telefonului (felicitări colectivului de proiectanţi şi fabricanţi ai acelui telefon, pentru opera lor durabilă!). Zbiară în telefon:
-Doamna Stela! E un domn acilea…
Probabil e întrebat ceva în telefon aşa că silabiseşte cu greutate numele meu, aşa cum apare în cartea de indentitate. Apoi, sever, mă împunge cu degetul care a siluit tastatura telefonului şi mă întreabă:
-La cine?
Spun numele.
-La dom’ derector! traduce el. Îhî!… Nu l-am mai văzut… Nu-i d-ai noştri… Să-l întreb…
Degetul mă ia din nou în primire:
-În ce problemă?
-Personală! răspund sec.
-Dă personal! traduce el
-Nu “de personal”, ci personală!
Mă pune la punct cu un gest autoritar, invitându-mă să păstrez tăcerea. Între timp mai ridică o dată bariera. Şi o coboară la loc, fără să dea atenţie maşinii care a intrat.
-… aha… De unde? mă întreabă.
-Din adolescenţă! îi răspund cu năduf. De fapt e corect. “Dom’ derector” e un prieten din adolescenţă căruia îi promisesem că îl vizitez dacă ajung prin zonă.
-Dă unde? repetă întrebarea. Aveţi legitimaţie?… Ce? Doamna Stela, dacă zici matale… Bine.
Apoi mi se adresează iar:
-Poţi să mergi! Pi potecă şi o iei în fund…
-Ce să fac?!
Ceea ce trebuia să fie o vizită la un vechi prieten pare să se transforme într-o chestie al naibii de neplăcută.
-… o iei în fund, pe lângă clădirea a galbină.
Galbenă clădirea deci…Îl mai întreb:
-Persoanele acestea, cu maşinile, care au intrat nu ar fi trebuit, de asemenea, legitimate?
-Ăia nu-i persoane! E auto!
