Din punct de vedere al igienei personale (şi al bolilor), se spune că Evul Mediu a reprezentat un adevărat coşmar. Pentru a vedea cât de mult a evoluat îngrijirea personală, trebuie să analizăm trecutul.
Oamenii nu ezită să-i judece pe ceilalţi după igiena dinţilor. În urmă cu sute de ani, chiar şi cei mai bogaţi strămoşi aveau dinţii stricaţi. Pentru a-şi reîmprospăta respiraţia, cei din Renaştere (1300 – 1700) mestecau ierburi şi îşi clăteau gura cu apă după fiecare masă sau îşi ştergeau dinţii cu o cârpă. În momentul în care îi supăra un dinte, apelau la serviciile bărbierului de la colţ, care îi scăpa de durere cu ajutorul instrumentelor tocite din dotare, scrie medicaldaily.com.
În anul 1700, inventatorii au început să lucreze primele danturi, cu dinţi din aur sau porţelan. A apărut astfel şi scaunul dentistului. Pierre Fauchard, care a murit în 1761, a fost denumit „părintele stomatologiei moderne”, fiind printre primii dentişti care puneau plombe şi îmbrăcau dinţii pacienţilor. El promova însă folosirea urinei proprii pentru prevenirea cariilor, deoarece lichidul conţinea amoniac.
Obiceiurile legate de urinare şi defecare s-au îmbunătăţit semnificativ de-a lungul anilor. Primii care au resimţit nevoia modernizării toaletelor au fost chinezii, în Evul Mediu. În aceeaşi perioadă, persoanele înstărite„au învăţat” să folosească lână, dantelă sau cânepă în locul a ceea ce azi este hârtia igienică, în timp ce săracii foloseau mâinile, apă, cârpe, frunze, iarbă, fân, nisip, zăpadă, scoici etc – orice aveau la îndemână în acele vremuri extraordinar de austere.
Cât despre locurile în care oamenii îşi făceau nevoile, situaţia era diferită de la caz la caz. Săracii nu aveau toalete şi preferau locurile izolate, unde puteau îngropa excrementele. Uneori, ţăranii defecau direct în râuri. Pentru feţele regale, toaleta era sinonimă cu o bucată de lemn, în care era decupată o gaură, iar excrementele ajungeau direct într-o groapă. Alţi cetăţeni urinau în nişte oale aşezate lângă pat. Menstruaţia implica utilizarea de cârpe, spălate pe cât posibil, iar femeile sărace foloseau cam tot ce aveau la îndemână în acel moment.
În Evul Mediu, cu precădere în Europa, îmbăierea era văzută drept o cale păgână prin care diavolul poate intra în corpul „păcătosului”. Dincolo de acest lucru, unii oameni credeau că spălatul poate dăuna grav sănătăţii. În timpul Ciumei Negre, igiena personală a devenit tot mai populară şi oamenii îşi spălau mâinile cu apă caldă, vin cald sau chiar oţet. Îmbăierea reprezenta un moft scump, care necesita încălzirea apei cu lemne. În general, bărbaţii făceau primii baie, urmaţi de femei, copii şi bătrâni. Evident că feţele regale se spălau mai des decât alţi oameni, folosind uleiuri şi arome aduse din toate colţurile lumii. În oraşe, existau băi comune pentru oamenii care doreau să se spele.
În timpurile străvechi, oamenii acopereau podelele murdare cu paie şi acestea deveneau o sursă de infecţie. Acoperişurile caselor erau găurite şi permiteau intrarea păsărilor, animalelor mici şi gândacilor. Păduchii erau la ordinea zilei şi pentru a evita contaminarea, cei bogaţi se rădeau în cap şi purtau peruci. Acestea din urmă sfârşeau prin a fi infestate, în final, cu păduchi. Bărbaţii evitau să renunţe la căciuli şi pălării în timpul mesei, pentru a feri mâncarea de păduchi.
Pentru a elimina petele de pe haine, unele femei foloseau un detergent din cenuşă şi urină. În pofida deficitului de igienă, strămoşii noştri îşi decorau locuinţele cu flori şi ierburi proaspete şi foloseau parfumuri pentru reîmprospătarea aerului.
