Când am descris recent stratul feminist-ONGist din societatea românească ca ceea ce este: o birocrație de comisărițe politice aflate în slujba Imperiului occidental – unii s-au grăbit să adauge că respectivele sunt de multe ori „fete de politicieni„. Am răspuns diplomatic: așa este, intervine și aici reflexul clientelar care operează transversal în societatea românească – dar nu am vrut să insist asupra acestui lucru bine cunoscut, care se integrează prea ușor în strategia imperială de învinuire a victimelor (a poporului român, prin cultura lui).
De fapt, răspunsul meu a fost prea moderat. Când clientelismul românesc parazitează mecanismul de selecție și de promoție socială a comisărițelor politice imperiale, deși în mod nepremeditat, îl și sabotează cât de cât, aruncând, pe ecranul noilor valori (adaptare slugarnică la orice doctrină formulată dincolo de ocean, „libertate„ prin celibat, „independență„ prin salariat, etc.), valorile trecutului, ale Eurasiei: solidaritățile familiale, locale, etnice și religioase, prieteniile necondiționate socio-ideologic, primatul dreptului cutumiar, al cuvântului de onoare asupra regulilor scrise, etc..
Un train peut en cacher un autre: repetând obsesiv – cum fac în general și eu de mai multe ori pe zi, provocat de psitacismul românilor – adevărul obiectiv după care corupția nu este mai mică în Europa de Vest decât în Europa post-comunistă, ci doar mai puțin democratic repartizată pe suprafața structurilor sociale, și mai eficient legalizată sub formă de lobbying, sau apărând Biserica împotriva acuzațiilor de corupție produse pe bandă rulantă, de asemenea, legitimăm inconștient ideologia, profund anticreștină și anti-eurasiană, a statului de drept. Ca de obicei, victoria ideologică a atlantismului nu este bazată pe concluzia dezbaterilor, ci pe capacitatea atlantiștilor de a impune teme de dezbatere conforme agendei lor politice. În realitate, românul, ungurul, rusul etc. nu vor ieși complet din complexul psihologic de popor colonizat până nu vor reevalua, discursiv și conștient, și rolul – de multe ori pozitiv – jucat de corupție în viața lor națională.
Corupția este una din forțele care alcătuiesc echivalentul istoric al inerției fizice. Este o forță anti-istorică. O surdină. Ar merita combătută sincer doar din clipa în care s-ar inversa dinamica colonizării – din clipa în care, în loc de variile fanariotisme și bolșevisme care s-au succedat în fruntea țării, s-ar impune un regim coerent reacționar și vădit tradiționalist. Până atunci, corupția trebuie considerată ca sfântă și revoluționară.
Pe această dilemă a corupției, o regăsim și în dialectica oligarhiei: precum în cam toată Europa postcomunistă, occidentalii, „moștenind„ în 90 România de la sovietici, au tolerat „îmbogățirea„ (de fapt: puciul) mogulilor, pentru că știau – din lunga lor experiență de colonizatori pe alte continente – că este singurul tip de structurare socială care permite un control necostisitor al politicii naționale, care să apere interesele compradores, deci jaful extractiv de care ei beneficiază in fine, fără să strice prea mult din imaginea proaspăt-născutei „democrații„. Spus altfel: războiul de tranșee dintre „statul de drept„ și „corupția„ cu care rețelele mediatice (pro-)occidentale leagănă opinia publică românească de 25 de ani este un circ înscenat tocmai de sponsorii externi ai „luptei anti-corupție„, de cei care se află în spatele doctorilor ex stat de drept și altor „experți„ din „societatea civilă„. Pe de altă parte, parafrazându-l puțin pe Marx, am putea spune că, sprijinind dominația formală a occidentului asupra coloniei lui extractive, corupția a obstrucționat sistematic extinderea dominației reale (antropologice) a occidentului asupra țesutului social din colonie.
Și nu doar pentru că unii oligarhi (o minoritate), afectați de o conștiință ideologică, gen Becali, au sprijinit financiar, în mod programatic, instituții (în general bisericești) opuse logicii occidentalizării, ci chiar și în mod inconștient și negativ, pentru că oligarhia, a cărei putere este bazată pe o evaziune fiscală masivă și sistematică, a paralizat statul exact în momentul în care statul devenise pârghia strategiilor occidentale de reeducare în masă a poporului român. Câteva exemple:
Spre deosebire de țiganii din Ungaria sau de magrebienii din Franța, de pildă, care s-au lăsat convinși de educatorii troțchiști din „societatea civilă„ că ungurul de rând sau, respectiv, francezul de rând este dușmanul lor veșnic, țiganii din România nu au dezvoltat (sau doar târziu și minoritar) o conștiință victimară și o propensiune la prozelitism antinațional – de ce? Printre alte motive, pentru că fondurile alocate la lucrările de reeducare, prin corupție, au fost sistematic deturnate în beneficiul unei oligarhii „rrome„ și al parveniților din sectorul ONGist „rrom„. Drept consecință, până în ziua de azi, în România, discursul de învinuire sistematică a etniilor majoritare în numele „suferinței rrome„ rămâne privilegiul cvasi-exclusiv al unei intelighenții pro-rrome hors sol, alcătuită exclusiv de nețigani. Cam aceeași este, probabil, povestea activismului LGBT din România, concluzionată printr-un eșec masiv al strategiilor puse la punct pentru a încadra homosexualii români în organizațiile LGBT. Prin urmare, pacea etnică din România n-a fost salvată de zelul naționaliștilor urbani-progresiști (de fapt ideali pentru a alimenta focul dezbinării) în frenetica lor postare de conținuturi protocroniste și dacopatice pe Facebook, ci de corupție, tribalism și structura oligarhică.
De asemenea, în mod ironic, tocmai pasiunea fetișistă a oligarhilor pentru mașini Porsche și Lamborghini statutare și inutile, bune de expus pe Dorobanți, a ocrotit românii de dezastrele ecologice și culturale (turismul occidental de masă) cauzate de dezvoltarea unei rețele moderne de autostrăzi, în timp ce gustul marcat al mogulilor academici pentru doctorandele cu sâni bine conformați și buze senzuale – sprijinind cursul frumuseții feminine, unei valori tipic eurasiene, la bursa valorilor sociale din România – a protejat țara pentru încă o generație de ciuma urâciunilor feminist-doctrinare în fruntea catedrelor. De ce să-i lăsăm liberalismului exclusivitatea mecanismului de transformare a viciilor individuale în virtuți colective? Și eurazismul, uneori, are nevoie de un turbo.
Țigani sau albi, homo sau hetero, unguri sau români, femei sau bărbați, oamenii din România, în copleșitoarea lor majoritate, au mai multă încredere în familie, în clan și în sat decât în vreun ONG specializat în fericirea lor după modele euroatlantice, sau în vreo instituție de stat. Acesta este mecanismul auto-generator al corupției, agentul imunitar prin care țesutul social al României profunde neutralizează toate pârghiile introduse în sistem pentru a propaga dezbinări categoriale (etnică, sexuală etc.). Aceasta este „normalitatea„ românească – profund coruptă – pe care unii gânditori patrioți au preferat să nu o vadă – probabil pentru că seamănă prea puțin cu cea din Toronto.
Este, deci, perfect logic ca „lupta împotriva corupției„ să treacă de la virtualitatea lozincilor electorale la realitatea unei politici penale chiar acum, sub proaspăt-numitul gauleiter Iohannis –în momentul în care, ajuns la sfârșitul unui ciclu de prădare extractivă, Imperiul vrea să impună României dominația reală (alimentară, sexuală, medicală etc.), singura care poate exclude în mod garantat reîntoarcerea României spre Eurasia. Faptul că Imperiul occidental apare acum decis să ne scape de baronii locali înseamnă că a socotit că în momentul de față utilitatea unor astfel de auxiliari nu mai justifică costul aferent. În condițiile în care populația și-a arătat capacitatea de politizare față de noile forme ale jafului extractiv, și după ce V. Ponta a pomenit public China ca o alternativă potențială la „investitorii„ occidentali, Imperiul nu se mai mulțumește cu o adeziune formală și apolitică la integrarea euro-atlantică considerată ca „o opțiune strategică profitabilă„ – adică, ca o nuntă cu dar. S-au terminat darurile, și Imperiul știe că, de acum încolo, perenitatea puterii lui asupra României trece prin occidentalizarea antropologică a românilor și/sau printr-un control militarizat. În ambele cazuri, rețelele clientelismului local devin scule de control social perimate, în timp ce baronii locali ajung țapi ispășitori reciclabili în mecanismul general al rentabilității ideologice.
Aceste considerații ne și permit să zărim, ca în oglindă, strategia – prefigurată de cea folosită de V. Putin în Rusia – pe care o putere patriotică ar trebui s-o adopte față de oligarhi: eliminând economic cei structural dependenți de jaful extractiv, pedepsind personal pe cei vinovați de trădare caracterizată, sau măcar pe cei recidiviști în trădare, noua putere s-ar strădui să-i integreze pe ceilalți – indiferent de etnie sau religie – în „verticala puterii„, și să facă din reinstaurarea tradiției, din clădirea unei economii cooperative, etc., obiectul unui mecenat, de multe ori mai eficient decât niște directive ministeriale, aplicate fără zel de funcționari mai mult sau mai puțin sinceri în loialitatea lor față de noua putere. Să nu uităm cum regii Franței, confruntați cu superioritatea navală a englezilor, au știut să facă, din pirați, corsari. Morala politicii are rost doar dacă este temperată printr-o politică a moralei.
Raoul Weiss
https://www.facebook.com/raoul.weiss.12327?fref=ts
