Salmanii

regret dar nu am timp sa modific scrierea…

Omul alb – Mosul este mai marele zgrimintesilorsau al solomonarilor, un ordin de sacerdoti populari enigmatici, un fel de preoti-magi ce isi au sediul secret in interiorul muntilor sau in adâncul pământului. Desi se vorbeste despre ei in tot spatiul arcului carpatic, sunt foarte greu de intâlnit, probabil nici un folclorist neintâlnindu-se direct cu un zgrimintes activ .

Unele relatări vorbesc despre aceste fiinte enigmatice ca despre niste oameni sfinti, bătrâni, cu barbă lungă, albă si cu o carte in mână, dar această imagine nu este generală.

De la inceput, informându-ne asupra acestor sacerdoti populari, putem observa că ei prezintă numeroase caracteristici comune cu monahii daci ai lui Zalmoxe, numiti de către Strabon (VII, 33) kapnobatai, „cei ce umblă pe nori” (sau „cei care umblă printre nori”, după V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei; Buc 1926, pag. 162). Tot Strabon arăta că kapnobataii, in virtutea credintei lor, se abtin de la orice fel de aliment din carne, consumând numai vegetale, miere si lactate fiind asceti solitari si piosi, trăind departe de femei. Totodată, se stie despre majoritatea călugărilor daci că trăiau retrasi in incinte subterane, in pesteri sau in locuri in care pătrundeau prin scorbura vreunui copac, urmând parcă astfel traiectul initiatic al lui Zalmoxe, care se retrăsese intr-o „locuintă” subterană (de unde se intorsese la un moment dat si unde s-a retras apoi definitiv), in acel loc subteran le promisese Marele lor Preot că se vor muta si ei, trăind de-a pururea si având parte de toate bucuriile.

Tăranii si muntenii români spun despre acesti sacerdoti populari că locuiesc, cel putin in perioada initierii lor, undeva sub pământ, si că, in timpul activitătii lor, zboară pe balauri printre nori, precum kapnobataii daci (la daci balaurul era chiar stindardul statului teocrat dac). Am arătat mai sus mărturia lui Socrate, că intâlnise „unul dintre acei doctori[-preoti] ai regelui trac [Mare Preot] Zalmoxe”, care ii dezvăluise secretele descântecelor, in care preotii daci erau neintrecuti, si care posedau chiar „mestesugul” de a te face nemuritor (Platon, Charmides). Remarcabil că cei mai mari cunoscători ai descântecelor sunt, după traditiile românesti, chiar sacerdotii populari, cunoscuti ca zgrimintesi sau solomonari, conform denumirii lor din ultimele secole.

Trebuie să mai precizăm si faptul că zeul Orfeu, atât de venerat cândva de către greci si de către romani, este de obârsie tracă. El este primul personaj mitologic care coboară in tărâmul celalalt, orfismul fiind strâns legat de institutia misterelor grecesti, Orfeu fiind totodată considerat de către cercetători drept instituitorul de mistere prin excelentă, misterele constând in esenta lor in coborâri sau călătorii rituale pe celălalt tărâm, intemeietorul statului roman, troianul Enea, atunci când coboară in Elizeuum (numele roman al paradisul subteran) il găseste acolo pe „preotul din Tracia (pe Orfeu – n.a.), in haina lui cea lungă” cântând celorlati fericiti (Vergilius, Eneida).

Totodată a fost remarcată la vechii greci o inrudire intre partea religioasă a pitagorismului si orfismul initial, inrudire atât de strânsă incât a fost admisă nu doar o origine comună a lor, ci chiar o perioadă de nedeterminare in care ar fi existat o religie orfico-pitagoriciană” . Această „religie orfico-pitagoriciană” se raportează de fapt, atât direct, cât si indirect la mitologia tracă. Orfeu a fost trac, iar despre Pitagora, Herodot spune, repetând relatarile unor greci de la Marea Neagră, că acesta l-a cunoscut pe Zalmoxe, grecii remarcând de fapt similaritatea doctrinelor tracului Zalmoxe cu cea a lui Pitagora. Anticii greci relatau astfel că Pitagora a coborât, pentru o periodă de timp de sapte ani, intr-o ascunzătoare subterană (sursele pitagoriciene indică, mai precis, o călătorie pe tărâmul celălalt), ceea ce trimite imediat la coborârea similară a lui Zalmoxe. Pentru a demonstra că traditiile referitoare la o lume subterană a nemuritorilor este anterioară la traci, grecii cunoscându-le prin legăturile preistorice ce le-au avut cu tracii, este important de subliniat că Herodot, citându-i pe aceiasi greci pontici, precizează că Zalmoxe „a trăit de fapt cu mult inainte de Pitagora”. Această apropiere dintre Pitagora si Zalmoxe, este simplu de explicat prin inrudirea tracă dintre Orfeu si Zalmoxe, orfismul stând apoi la baza filosofici lui Pitagora. Această filiatie spirituală transpare si din interdictia consumului de carne, pe care o regăsim deopotrivă in cultul lui Zalmoxis, in orfism si in filosofia lui Pitagora.

Solitudinea, care era specificul monahilor daci, este la originea numelui orficilor, „orphoi” insemnând „insinguratii”, iar coborârea lui Orfeu in Hades are, conform unui poem orfic, rolul initierii in tainele lumii de dincolo. Este important de remarcat că orficii si pitagoricienii spre deosebăre de alte secte grecesti, au instituit o viată de abstinentă si de renuntare, asa cum o făceau deja călug?rii traci ai lui Zalmoxe, orficii fiind si remarcabili stăpânitori ai „incantatiilor cele bune ale lui Orfeu”, cei mai reputati descântători ai acelor vremuri fiind insă, după cum arăta Platon, preotii-medici traci. De altfel, incă din antichitate, Strabon si Plutarh au considerat că orfismul provine din Tracia, iar Vergiliu confirmă obârsia tracă a lui Orfeu. (De altfel, Vergiliu era initiat al misterelor neo-pitagoriciene.)

Venind in intâmpinarea apropierilor antice ale lui Zalmoxe sau ale tracilor in general cu personaje istorice sau fabuloase din cultura greacă, caracterizate prin fapte si calităti deosebite, cum sunt coborârea in paradisul subteran, initierea doctrinele escatologice in legătură cu nemurirea, transa samanică… – Mircea Eliade conchide că: „intr-adevăr, Zalmoxis apartine acestui mediu religios si cultural, propriu mai ales tracilor si populatiilor inrudite, balcanice si carpato-dunărene. Este ceva adevărat in cliseele atât de populare in Grecia ulterioară lui Herodot, care-l plasau pe Zalmoxis alături de Pitagora, Orfeu, Musaios (personaj grec cu prestigiu de taumaturg, care coboară in Hades unde ii vede pe cei virtuosi intr-un loc paradisiac – n.a.) si mai târziu de Zoroastru, de <> sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experiente extatice si capabile să reveleze mistere privind sufletul omenesc si supravietuirea lui. Chiar informatia lui Mnases din Patara, elev al lui Erathostene, după care getii l-ar venera pe Kronos numindu-l Zalmoxis, se poate interpreta in acelasi sens. Căci Kronos (zeu al timpului – n.a) era stăpân in Insulele Fericitilor, unde sunt admisi numai oamenii piosi.” De altfel, grecii au localizat Insula Leuke (Insula Albă), una dintre Insulele Fericitilor, In apropierea Traciei, in Marea Neagră (actuala Insulă a şerpilor).

Lumea subterană a celuilalt tărâm, este evocată adeseori de traditiile populare si de povestile românesti. Mitologia română arată că sub pământul nostru se mai află o lume. Acolo sunt tărâmurile celelalte, unde nu au ajuns decât eroii populari, precum Făt-Frumos, ce ajunge in Tara tineretii fără bătrânete si a vietii fără de moarte. Pe tărâmurile acelea, numite si Ostroavele Blajinilor sau Ostroavele Albe locuiesc o seamă de oameni sfinti ce se numesc Rohmani sau Rugmani. „Sunt si ei crestini si credinta [lor] e tot asa ca si la noi, numai că n-au luat invătătura de la Hristos…” Sunt numiti „Blajini” pentru că sunt considerati cuviosi, blânzi si drepti. Locul in care trăiesc Rohmanii sau Blajinii, actiunea lor de sustinere a ordinii cosmice (ei sustin „stâlpii Pamântului”), caracteristicile lor de oameni sfinti, fericiti si blajini, cerebrarea lor rituală in libatii si ofrande (pomeni), ca si alte motivatii, au dus la concluzia că avem de a face cu o formă a străvechiului cult autohton al strămosilor . Se spune despre Blajini ca, fiind calugari pustnici, sunt casti, se hranesc numai cu poame, sunt virtuosi si postesc mult timp, aproape tot timpul.

Unele traditii vorbesc despre Nedeia Cetate, ascunsă undeva intr-un munte din Carpati, cetate vesnică unde domneste atemporalitatea. Originea cuvântului Nedeia a fost găsită ca fiind o anagramă sau o aliteratie a cuvântului India, in semnificatia lui originară, adică nu tara cunoscută sub acest nume, ci Spatiul din apropierea Centrului Suprem al Lumii. Nedeia Cetate este amintită intr-unul dintre cele mai vechi basme românesti (Fiul Vânătorului, in colectia P. Ispirescu) si in unele traditii orale, neculese incă, conform cărora ea este cufundată sub cel mai sacru munte din Carpatii românesti, in ea are loc o euharistie continuă, uneori unii oameni cucernici putând să audă clopotele Cetătii sunând atunci când apune soarele si răsare luceafărul .

Numită deasemenea Nedeia, românii au o sărbătoare foarte bine cunoscută, care marchează un moment foarte important al anului, solstitiul de vară, in Noaptea de Sânziene (spre 24 Iunie); sărbătoarea (ce tinea trei zile) a degenerat insă in ultimele secole in simple târguri. La origini Nedeiile erau urcări pe munte cu semnificatie magico-mitică, de legătură cu sacrul (traditia cea mai veche trebuie să fi semnificat comuniunea cu Nedeia Cetate, ulterior Nedeiile fiind insă travestite in sărbători crestine). Conform tuturor traditiilor românesti, comuniunea cu tărâmul celălalt se face prin intermediul apelor (care sunt consubstantiale cu Apa Sâmbetei ce curge până pe lumea cealaltă, pe ea fiind si Ostroavele Blajinilor), astfel că si cu ocazia Nedeei prezenta unei ape este indispensabilă (este de vorba de lacuri alimentate de izvoare subterane). Astfel, in regiunea Olteniei, la Nedeie se aduna foarte multă lume in jurul unui lac in care se zicea că s-ar afla ascuns un balaur (stihia primordială). Aici există muntele numit Nedeia Mare, având pe el un lac cu acelasi nume si in jurul căruia cu ocazia Nedeei se incingea o horă mare de către cei ce urcau pe munte.

„Şi Nedeia spatială si cea temporală aveau ca scop să actualizeze India adevărată, intr-un punct din timp si spatiu”. De Sânziene (24 iunie, zi de celebrare a Nedeei), când se deschid portile cerurilor pentru o clipă, unii români se duceau la anumite izvoare, mai cu seamă la un lac ce izvora pe muntele Semenic. Ei ziceau că se duc să afle „usurare de toată durerea si neputinta”. Aici, pe Semenic, aproape de vârful celui mai inalt munte din Banat, se află micul lac Nedeia , numit si Scăldătoarea Vulturilor, loc de care se leagă credinte si obiceiuri magico-medicale populare românesti . Amândouă numele acestui loc au o deosebită importantă. Am văzut semnificatia Nedeei, de suspendare a barierelor temporalitătii. in ceea ce priveste al doilea nume, el este legat de imaginea mitologică a Vulturului, de chezas al nemuririi si al vesnicei tinereti. in această ipostaz? il intâlnim pe monumentele funerare din Dacia si in străvechea artă traco-getică.

După credintele românilor, odată la 30 de ani, Vulturul se duce la un izvor cu apă vie („la fântâna lui Iordan” – adică in Centrul Lumii), se scaldă acolo si intinereste. Şi in Vedele indiene Vulturul infruntând soarele ii iau foc penele, apoi „se aruncă intr-o apă curată, dobândind astfel o nouă tinerete”-, in basmele românesti, Vulturul este cel ce ii aduce eroului apa vie si apa moartă (Isp., basmul Tugulea fiul unchiasului si al mătusei; Ret., basmul Crâncu, vânătorul codrului).

Vulturul este o fiintă ce are legături cu lumea cealaltă si poate fi astfel călăuză intr-o călătorie dincolo de lumea profană. Acest aspect este semnificativ, dacă il punem in relatie cu faptul că un anumit ritual petrecut in noaptea de Sânziene (noapte specială, ce contine momentul de transcenderc cosmică) este centrat asupra lacului Scăldătoarea Vulturilor, care prin numele său indică identificarea cu izvoarele apei vii, situate mitic pe celălalt tărâm. Precum in miturile antice era evocat talismanul magic necesar pentru a intreprinde o călătorie in lumea de dincolo, reprezentat simbolic de Creanga de Aur, românii vorbesc si despre Fulgul Auriu al Vulturilor, investit cu aceasi functie.
Exprimând un motiv mai vechi, care in timp si-a pierdut sensul (sau care, oricum, este extrem de ocultat), un colind românesc („Dalbe zori de ziuă, Voi nu vă grăbiti şi nu-mi răsăriti, C-am fost depărtati Peste vârfi de munti, Unde ne-ncetat Doi vulturi se bat Pe-un fulg aurel”) aduc simbolic celor colindati Fulgul fermecat al Vulturului, ale cărui posibilităti pot activa chiar si in planul material (desi nu aceasta este functia sa originară), precum in basmul Povestea lui Pantilie (din colectia George Cătană), basm din aceleasi locuri cu muntele Semenic (din Banat), si in care „pana fermecată” poate aduce casă si avere sau poate preface un om in câine (de exemplu). Credem că versurile de colind de mai sus redau imaginea mitică a colindătorilor care, in timpul noptii magice, au fost sus pe muntele Vulturilor după „fulgul aurel”,cheie a portilor nevăzutului .

Vrem să redăm in continuare, pentru farmecul său aparte, descrierea ritualului ancestral al unei asemenea ascensiuni pe munte, asa cum a fost el văzut de ochii unui tânăr care avea să devină după ani unul dintre cei mai importanti folcloristi români contemporani.

„In dimineata ajunului sărbătorii s-au urcat pe Ceahlău patru buciumasi cu buciume de alun. Până după amiază au strâns vreascuri de jnepeni si brad si au intocmit patru ruguri mari in cele patru puncte cardinale ale muntelui. După masă, la inceputul asfintitului, pentru a anunta urcarea pe munte, au aprins rugurile simultan si au inceput să buciume indelung. La pâlpâitul rugurilor pe cer ca niste luceferi si la chemarea buviumelor s-a inceput escaladarea muntelui de pelerini, in convoaie domoale, din cele patru părti ale poalelor muntelui. Convoaiele care urcau in monom muntele erau călăuzite de bătrâni. La convoaie participau maturi, tineri si copii, toti imbrăcati in haine de sărbătoare… Nu vorbeau, mergeau solemn in pas incet, căci ritualul impunea să se ajungă sus, pe culme, inainte de miezul noptii. Cum drumurile erau prin pădurea sub-montană, care abia sub culme lăsa locul jnepenisului, si noaptea căzuse, pelerinii urcau orbeste. Din cinci in cinci pelerini, unul purta o făclie. Când in pădure intunericul noptii a luat proportii de beznă, făcliile au fost aprinse. Convoiul urca solemn, intr-o tăcere turburată numai de fâlfâitul flăcărilor fumegânde, de trosnetul vreascurilor călcate in picioare sau de vreo pală de vânt care fremăta bolta inaltă a frunzisului des. Odată ajunsi sus, pelerinii s-au strâns in cerc, in jurul rugurilor, unde după traditie trebuiau să vegheze până la răsăritul soarelui…”.

Nedeia este, in Tara Hategului, mai respectată decât orice alta sărbătoare, chiar si decât Pastele crestin. in locul in care se serbează acest moment al anului, se adună „o multime imposantă de tărani, ca un râu lat”. Multi rămân peste noapte in locul de Nedeie, câte patru-cinci sute, căci celebrarea poate dura si trei zile. Conform relatărilor lui I. Pop Reteganul, a incerca cineva să oprească acest obicei, insemna a-si „aprinde paie in cap”, asa cum a pătit odinioară proprietarul pământurilor din Silvasul-de-jos, care a oprit pe săteni intr-un an să tină această sărbătoare.
A urmat insă apoi vara care a venit cu grindină si a nimicit viile si semănăturile. Poporul a strigat că aceasta este pedeapsa pentru stricarea obiceiului din bătrâni, adresând amenintări crunte vinovatului. (Ov. Densusianu, Graiul din Tara Hategului. pag. 275-276.) Am arătat diferite credinte populare românesti despre lumea cealaltă, cea de sub pământ, incercând să stabilim câteva trăsături generale ale unei traditii unice, ancestrale, ce a supravietuit in aceste credinte. Această traditie a fost instaurată in Carpatii Sud-Estici de către tracii ce urmau invătătura lui Zalmoxe. Sacerdotii traco-daci s-au transformat in sacerdoti populari ai românilor, desi ei apartineau mai mult spiritualitătii unei lumi apuse, a mosilor-strămosi daci, identitatea lor oscilând intre personajul mitologic si vrăjitorul meteorologic popular. Iată cum au fost ei descrisi:

„In vremurile nu tare de demult, ba in unele locuri si acum, umblă niste oameni zdrentărosi din casă’n casă si din sat in sat, neavând cu ei decât o desagă in spate si sunt tare bine primiti, ori unde se prezintă.

Acestia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlaviosi si mai ales cu multă stiintă de carte si foarte deschisi la minte.[…]

Pe calea norilor, asa se’ntorc solomonarii inapoi in tara noastră, si-n satul de unde au plecat. Şi-i conduc [pe nori] asa cum vor ei. Ei stau pe nori ca pe un cal, tin in mână o cârjă, cu care conduc norul si cartea cu toate invătăturile lumii. Ei pot sta in nori, cât vor ei. Numai din când in când se mai scoboară pe pământ, ca să cerce pe oameni, dacă ascultă de invătăturile crestinesti (!) si dacă li-i tare credinta. De aceea ei umblă rău imbrăcati si desculti, cersind din poartă-n poartă… Dacă i-ai multumit si i-ai omenit cum trebuie si i-ai dăruit după starea ta, atunci solomonarul te răsplăteste, mergându-ti toate in plin. Acei, insă, care-i dispretuiesc, ori ii alungă sunt pedepsiti de solomonari, căci le bat ogoarele cu grindină si furtună si le merge rău. ” In Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652, se fac referiri la sacerdotii populari cu puteri meteorologice, fiind numiti „gonitori de nori” (la acea vreme numele de solomonar nefiind incă consemnat). Acest fapt dovedeste că numele vechi al sacerdotilor populari nu era cel de solomonari (nume dobândit prin contaminarea iudeo-crestină), căci ei nu sunt numiti astfel de către Pravilă, ci „gonitori de nori”. Ne putem intreba, care a fost numele original daco-român cu care erau desemnati?

In conceptia populară, imaginea finală a solomonarului sau a zgrimintiesului este destul de complexă. Ea uneste traditia primă, a preotiei ascetice traco-daco-getă (ce pare că avea atribute meteorologice), cu legendele populare referitoare la sfântul Ilie sau – in unele regiuni -, cu textele apocrife referitoare la regele Solomon. Se pare că in regiunea Maramuresului, acolo unde este intrebuintat numele de zgriminties, imaginea sa este mai apropiată de cea originară.

Considerăm zgrimintiesul un sacerdot popular si pentru că este singurul personaj din constiinta mitico-populară la care actul initierii este mentionat in mod expres. Initierea sa este obligatorie si, legat de aceasta, sunt consemnate o serie de credinte si de legende extraordinare.

Ei sunt recrutati de când sunt copii si intiati intr-un loc ascuns inaccesibil profanilor. Initierea lor in tainele văzduhului, ale muntilor, ale pesterilor cele mai adânci si ale iezerelor inalte (intr-un cuvânt ale Cosmosului traditional), durează de regulă un număr impar de ani. Numărul lor este mic, pentru că scoala ce o urmează durează mult si nu sunt alesi decât dacă indeplinesc conditii speciale. Intră in această scoală numai câte sapte sau nouă viitori sacerdoti purtători ai norilor.

Devin zgrimintesi sau solomonari numai copiii ce s-au născut cu căită pe cap (o membrană de piele ce acoperă capul copilului, ca un fel de căciulită naturală – uneori această piele imbracă chiar intregul trup; căita este indepărtată de către moasă). Unii dintre acesti copii insemnati din nastere, predestinati deci să cunoască tainele stihiiale ale lumii (in popor se mai crede despre cei născuti cu căită că vor fi strigoi, adică vor putea călători in afara trupului), sunt furati de mici de către zgrimintesi bătrâni si dusi la scoala din „Crugul Pământului”, pe Celălalt Tărâm. Acolo sunt instruiti in chipul cel mai crud, până la vârsta de 20 de ani. Sunt supusi in acel loc la cele mai aspre chinuri imaginabile de către popor.

După ce isi insusesc initierea magică ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor vămilor văzduhului si ai stihiilor-balauri purtătoare ale intemperiilor. Ei descind din măruntaiele muntilor la vremuri de cumpănă, străbătând satele, cersind si incercând inimile oamenilor. Pomana ce o primesc o aruncă pe ape curgătoare, pentru a ajunge ofrandă pe Tărâmul Celălalt, parcurgând Apa Sâmbetei. Când sătenii nu se comportă corespunzător, zgrimintesii aduc norii de ploaie si grindină asupra pământurilor lor. In momentul acesta, când călătoresc pe balauri sau pe nori, ei sunt invizibili. Nu pot fi zăriti decât de către alti vrăjitori .

Asa cum am văzut, viitorii sacerdoti cu puteri meterologice sunt recrutati dintre copiii ce au avut pe cap in momentul nasterii o piele de forma unei căciulite. Această căciulită este semnul predestinării preotiei magice, asa după cum, tot ca semn distinctiv, clerul trac purta pe cap acele pilos, niste căciuli de lână. Este evident că preotii-călugări traci erau desemnati de către popor cu alte nume decât cele pe care li le-au dat grecii sau romanii (numele date de greci fiind de fapt caracterizări, ca „purtătorii de căciuli” – pileati, pleistoi, pleiskoi, „cei care se tem de Zeu” – theosebeis sau „cei care umblă pe nori” – kapnobatai). După infrângerea statului teocrat dac, Dacia devenind provincie romană, a urmat prigoana clerului dacilor (o situatie similară o regăsim azi in Tibet, deasemenea stat teocrat, unde ocupantii prigonesc cu inversunare pe sacerdotii lama). Este firesc că acesta nu a putut fi cu desăvârsire anihilat.
Ascunsi in creierii si in măruntaiele muntilor, sacerdotii daci aveau un statut cu totul deosebit de cel al celorlalti daci, supusi imperiului roman. Cu timpul sacerdotii muntilor, urmasi ai lui Zalmoxe, erau din ce in ce mai invăluiti in taină, populatia daco-romană considerându-i aproape niste zei. Ei erau incă depozitarii stiintei magico-religioase a preotiei zalmoxiene, stăpâneau secretele văzduhului, ale plantelor, ale cuvintelor. Populatia daco-română de mai târziu a continuat să arate un respect nelimitat in institutia acestor sacerdoti, de care se temeau, dar in care isi recunosteau strămosii. Desprinsi din traditia religioasă dacă, daco-românii au numit ordinul religios al acestor magi-asceti după chiar numele nemuritorului strămos – Mare Preot, Zalmoxe (precum si crestinii au fost numiti după Christos, buddhistii după Buddha, mahomedanii după Mahomed).

Filosoful antic grec Porphyrios, scria că rădăcina tracă a numelui zeului Zalmoxis (anume zalmos) inseamnă „piele” (Viata lui Pythagoras, 14); Porphyrios completa această relatare cu o inevitabilă si pitorească inventie greacă, anume c? numele lui Zalmoxis i se trage de la faptul c? la nastere fusese aruncat? asupra lui o piele de urs (de fapt Porhyrios dă două semnificatii posibile ale numelui lui Zalmoxe, acela de „purtător de piele” si cel de „om care călătoreste”, deci de peregrin), iar un gramatic antic grec, Herodian, arăta că „Zamolxis se mai spune si Zalmaxis si Salmaxis”Dac? pronuntia corectă a numelui Marelui Preot trac a fost cea de Salmaxis, iar acest nume este asociat ideii de piele, putem aprecia că numele popular daco-român al preotilor-călugări ar fi fost unul derivat din rădăcina Salma, iar nasterea cu o piele pe cap (căita la români) sau peste intreg trupul ii desemna pe cei ce urmau să intre in acest ordin monahal de reminiscentă dacă. Odată cu pătrunderea puternică a culturii iudeo-crestine in spatiul Carpatic, numele salmanilor devine cel de solomonari (printr-o usoară apropiere fonetică), poporul asociind stiinta magică a salma-nilor cu cea a celui mai mare magician al acestei culturi, regele-vrăjitor Solomon. Ca si precursorii lor, preotii-asceti zalmoxieni, solomonarii erau vegetarieni si casti, indeplineau un sacerdotiu legat de manifestările meteorologice, trăind de regulă departe de lume.

Mutatia fonetică Salman -” Solomonar nu ar fi singurul caz de acest gen din limba română. Bunăoară, cuvântul indo-european Salamandră devine Solomândra sau Solomâzdră, fapt explicabil prin aceea că Salamandra este, si in traditiile populare românesti, o reptilă cu atribute mitico-magice, ceea ce a determinat constiinta populară mai recentă să o pună in legătură cu polul central al magiei din traditia iudeo-crestină, cu acelasi impărat Solomon, alterând numele Salamandrei după cel al lui Solomon. Credintele românilor despre Salamandră (despre reptile in general) se pot inscrie in sfera mai largă a reminiscentelor cultului reptilei (balaurului) la daci. Românii cred că Salamndra vine din cer, odată cu ploaia. Ea nu piere nici dacă o arunci pe cărbuni aprinsi, căci invie după ce este arsă. In general, aparitia unei sopârle este privită de către români ca un semn bun, ea fiind o fiintă sfântă (intreaga lume antică considera Salamandra ca pe o fiintă fantastică; ea poate stinge focul sau poate chiar trăi printre flăcări; animal himeric, este intotdeauna reprezentat in mijlocul flăcărilor stând pe cele patru labe ale sale si cu capul răsucit; ea apare in emblemele mai multor familii nobile medievale, fiind celebră insă ca emblemă a lui Charles de Valois .) Un alt exemplu il putem lua din arsenalul leacurilor populare romanesti care, incluzând si unele substante de provenientă farmaceutică, contine substanta numită solomniac, denumire derivată specific de către popor din cea de salmiac, nume sub care se comercializa odinioară in „potică” (farmacie) clorhidratul de amoniac natural (numele salmiac este de sorginte franceză).

  Conform imaginii traditionale, solomonarii au hainele zdrentuite si poartă asupra lor o traistă, o carte magică, un frâu din coajă de mesteacăn, un toiag si un topor de fier descântat. Este unanimă părerea despre puterile supra-omenesti ale lor. Un astfel de sacerdot popular spunea: „Eu stiu gândul la toti oamenii, ii stiu cum ii cheamă…” . Ei sunt intotdeauna scurti la vorbă, ii auzi arareori vorbind si nu multumesc pentru ceea ce primesc de la oameni (ca ultimi reprezentanti ai vechilor stăpâni ai acestor munti, consideră că primesc ce este al lor). Dacă primesc pâine nu o mănâncă, ci o aruncă intr-un gest ritualic pe apă (apa curgătoare comunică cu tărâmul celălalt prin Apa Sâmbetei). Nu dorm niciodată in casă, chiar „de ar si crăpa lemnu’ de frig”, cum spun tăranii; locuiesc in munti prin pesteri, prin păduri… Referitor la nasterea celor predestinati sacerdotiului popular, se crede că ei sunt predestinati să „poarte vremile”, să stăpânească stihiile lumii. Românii din Carpatii Apuseni spun despre ei că se nasc imbrăcati intr-o cămasă de piele, pe care părintii o ingroapă in pământ, acolo ea crescând odată cu copilul. Când sunt mari ei o dezgroapă si, imbrăcând-o, au putere peste „balauri” (peste fortele ce tin cosmosul). Pornind de la importanta precizare a filozofului Porphyrios, că numele lui Zalmoxe insenină „piele” (Salma după gramaticul grec Herodian), deoarece la nastere avea asupra sa o piele, considerăm că Marle Zeu dac este prototipul sacerdotilor populari români .

Medicii populari ai aromânilor aveau multe trăsături comune cu solomonarii din Carpati. Erau numiti „Mascatii” si se ocupau mai ales cu chirurgia, la sfârsitul secolului trecut fiind mai căutati de popor decât medicii oficiali, stiita lor medicală fiind concordantă cu credintele si traditiile populare. Ei nu pretindeau banii ce ii cereau medicii oficiali, multumindu-se intotdeauna cu putin, de multe ori fiindu-le destul ospătarea ce li se făcea din partea cuiva. Erau mai milosi decât doctorii, oferindu-si cu plăcere serviciile gratuite celor lipsiti de mijloace. Particularitaea lor esentială era aceea de a nu se opri decât foarte putin prin sate, atâta cât aveau de lucru, in rest călătorind mereu din sat in sat .

„In călătoria mea prin Macedonia si o parte a Tesaliei am dat de niste astfel de doctori <> – scria un folclorist – si m-am interesat să aflu din gura lor care le e procedeul in diferite boli, precum si pe ce se bazează cunostinta lor medicală”. Un astfel de medic popular, „pe care l-am intâlnit in Tesalia, in satul românesc Cutufliani, mi-a arătat o carte in manuscris, compusă, dup? cum m-a incredintat de un mos al său, care practica medicina populară. Cu toată stăruinta mea de a o cerceta si a-mi permite să copiez câteva <> dintr-insa, mi-a fost imposibil să-l induplec. Tot asa de putin a reusit dorinta mea de a i-o cumpăra.

Medicii populari din Epir erau asemenea <>, dar, spre deosebire de ei, cuprindeau in practica lor o paletă mai largă de vindecări. Despre stiinta medicală a <>, P. Papahagi considera că este „curat empirică, căpătată fie din retetele transmise lor de predecesori, fie din cea epuizată in unele cărti, poporane desigur, care circulă in peninsula balcanică sub numele Solomonia”. Mai sigură ni se pare trasmiterea stiintei terapeutice prin viu grai, asa cum se petrece in cazul moaselor, bătrâne pricepute care practică o medicină cu totul gratuită. Modul acesta de transmitere a unei invătături era general la toti românii.

Când este vremea să moară o bătrână sau un mos ce este cunoscător de leacuri si de remedii magice ale bolilor, el cheamă pe cel mai iubit dintre fiii săi, ce este in stare să tină minte tot ce i se spune, si ii destăinuie toată stiinta sa medicală, după ce acesta promite prin jurământ că are să practice medicina aceasta bătrânească, gratuit, fără a pretinde nici un ban, ci numai pentru sufletul său si al părintilor săi, considerându-se că urările de bine făcute de cei ajutati si vindecati, atrag bunăvointa cerească. Tânărul mai trebuie să jure că nu va divulga nimănui secretul vindecării bolilor, să se păzească mai cu seamă de a-l impărtăsi vreunui doctor, căci acesta va căuta să monopolizeze tratamentul spre a-i jupui de bani pe oameni. Ultima promisiune ce trebuie să o facă mostenitorul stiintei vindecării, este aceea că, la rândul său, când va fi spre sfârsitul vietii sale, va face cunoscută altuia, in aceleasi conditii, toată stiinta ce a căpvtat-o.

Asemenea initieri cu jurământ, lăsate cu limbă de moarte, „fac ca adunarea diferitelor formule din Medicina poporului să fie foarte anevoioasă, mai cu seamă pentru partea aceea care prezintă un caracter mistic oarecum, precum sunt descântecele, vrăjile, farmecele etc.”

Incheiem prezentarea acestor misteriosi sacerdoti-medici, cu două relatări din Tara Hategului.

Prin 1860-1870 au apărut in satele Ohaba, Grădiste, Zăicani si Băutari patru cersetori. Unii săteni i-au miluit cu câte ceva, altii nu. Ajungând in satul Băutari nu i-a miluit nimeni, in momentul in care ieseau mâniosi din sat, s-au intâlnit cu preotul satului. „Acesta i-a cunoscut si i-a dus acasă si i-a ospătat, in urmă ei au scos fiecare câte o carte solomonărească si le-au arătat popii, si popa a stiut ceti in ele.” Apoi au zis cersetorii:
– No, domnule părinte, va fi vai de hotarele acestor sate!
Au plecat apoi, dar la trei zile după aceea a venit o ploaie cu grindină cât nucile si a nimicit ogoarele tuturor celor cinci sate, cu exceptia holdelor celor ce i-au miluit.

Solomonarii se duc să scoat? balaurii din iezere. Un astfel de iezer este si cel „al Bistrei” din muntii Bucovei (ce tin de Retezat), nu foarte departe de satele mai sus amintite.
La sfârsitul secolului trecut, un sătean din Bucova s-a intâlnit pe munte cu un om călare pe o iapă albă. Călăretul, care era imbrăcat ca un domn, i-a cerut săteanului să-i indice drumul spre iezerul Bistrei. Săteanul l-a condus pe cel ce s-a dovedit a fi solomonar, până la iezerul căutat. Ajunsi acolo, călăretul i-a zis:
-Tine calul meu cu tot ce este pe el, numai frâul nu, si du-te cât ii putea de tare!

Săteanul a luat calul si s-a urcat cu el pe un vârf de munte. De acolo a văzut cum străinul citea tare dintr-o carte. Peste putin timp apa a inceput să facă bulbuci si a iesit din ea un balaur. Străinul l-a lovit cu frâul in cap si balaurul s-a scufundat iar in apă; incepând din nou să citească tare din carte, a iesit un alt balaur, unul mare. Străinul i-a pus frâul in cap si s-a suit pe el, atunci balaurul s-a ridicat in văzduh si a zburat spre răsărit, trecând peste Tara Românească. Pe unde trecea solomonarul călare pe Balaur, cerul era negru de innourat, ploua, fulgera si bătea piatra.

Articol preluat din:

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/templu/salmanii.ht

http://www.vavivov.com/