Jurnalul unor foste suferinte. “Miracolele”.

Era iarna si toata lumea racea pe capete. Dormeam putin si ma simteam slabita din punct de vedere energetic. Ma simteam trista in apropierea sarbatorilor si ieseau la suprafata anumite conflicte interioare. Asa ca a urmat sa fiu diagnosticata cuAH1N1. Credeam ca e o simpla raceala, apoi o simpla gripa. Am refuzat medicamentele si vizita la medic, pana cand nu m-am mai putut tine pe picioare. Deja nu mai puteam manca, varsam orice, apoi nici apa nu mai puteam sa beau. Atunci am acceptat sa merg la medic. Mi s-a oferit, generos, ultimul pat liber din spital si medicul a insistat sa ma treaca imediat pe perfuzii si pe tratament. Am refuzat. Mi-a spus ca sigur am plamanii deja afectati, ca am embolie pulmonara. I-am zis ca daca e adevarat, atunci accept internarea si tot restul. Se uita la mine ca la o nebuna. „Sunteti inconstienta!”, de cate ori n-am auzit asta… Am replicat, zambind, „Punem pariu ca n-am nimic la plamani? Daca am, raman in spital si faceti cu mine ce vreti.”

Doamna doctor a venit surprinsa, tinand radiografia in mana. „Incredibil, dar nu aveti nimic la plamani.” „Stiu, m-am oprit la timp.” am mormait, mai mult in sinea mea. „Am inteles ce mi se intampla, voi fi bine.” Medicul ma privea ca pe ticniti: „De abia puteti sa va tineti pe picioare, de ce refuzati tratamentul?” „Din respect pentru ficatul meu, totusi o sa iau orice, acum, pe moment, ca sa-mi revin.” O singura doza de antibiotic puternic, Tamiflu, pentru AH1N1, am luat. Am vomat-o. Mi-a facut foarte, foarte rau si am refuzat orice, inclusiv spitalizarea. Cautam in mine raspunsurile, de ce mi se intamplau toate acelea. Fiindca aveam niste conflicte puternice de rezolvat si, in loc sa ma ocup de ele, nu-mi respectasem orele de somn, incercam, in continuare, sa le fiu pe plac sau de folos altora, imi „donam” energia in felul asta. Dupa ce am inteles, mi-am revenit fara sa mai iau niciun alt medicament.

A urmat o alta experienta „interesanta”. Intr-o zi, ajunsa acasa, m-am pomenit ca vad ceva ciudat in buric. Parea un nev, dar era o capusa, infipta fix in adancul buricului. Chiar era incredibil cum ajunsese acolo mica jivina. Purtasem un tricou bine mulat, pantaloni de trening cu banda elastica lata, in dreptul abdomenului, peste care legasem, la mijloc, jacheta de trening, innodata. Ciudat, nu? Capusa mi-a fost excizata chirurgical. Apoi am aflat de pericolul pe care il reprezinta: infectia cu bacteria Borrelia si amenintarea cumplitei boli Lyme, numita boala cu o mie de fete, fiindca atatea simptome diferite prezinta. „Boala Lyme”, un alt nume etichetat de medicina… Analizele la sange au indicat pericol de borelioza, rezultatele erau practic la limita dintre normal si periculos, foarte usor pozitive. Am trimis mostre de sange unui renumit medic din Ungaria, cel care a descoperit o metoda proprie, patentata, un nou tip de test elaborat, de a diagnostica Borrelia. Mi-a facut teste de toate felurile.

Rezultatul a fost surprinzator. Medicul mi-a spus ca n-a mai intalnit asa ceva in toata cariera lui, dedicata studiului Borreliei. Aveam trei radacini diferite de anticorpi Borrelia in sange si cu toate acestea testele au indicat ca nu sunt infectata, iar medicul le-a declarat clar negative. De neinteles, din punct de vedere medical, stiintific, era faptul ca o capusa nu putea fi purtatoare a trei radacini diferite de Borrelia. Sau cum organismul meu putuse “crea” trei radacini diferite de anticorpi, ca defensiva.

Din nou, am incercat sa pricep ce mi se intampla. Capusa e doar o fiinta, o forma banala de existenta, care nu ar trebui sa ne sperie, asa cum natura in sine nu ar trebui sa ne sperie. Capusa este un parazit, un vampir care se hraneste cu sange. Atunci cand nu stim sa ne iubim pe noi insine, sa ne respectam, devenim hrana energetica pentru altii, donam energie altora, prin nervi, prin frustrari acumulate, prin stari sau ganduri negative, in timp ce incercam sa le fim pe plac altora. In acest fel, nu facem decat sa-i antrenam si mai mult in a deveni vampiri energetici pe oamenii care nu-si pot gasi bucuria sau echilibrul decat prin altii, in timp ce rezervele noastre de energie, de bucurie, scad simtitor. Doar un om evoluat spiritual, foarte bine echilibrat interior, poate rezista neafectat in preajma vampirilor energetici inconstienti, fara sa preia din negurile lor sufletesti. Noi, ceilalti, cei care inca nu am accesat acest nivel spiritual, trebuie sa invatam sa ne protejam.

Atat de mult tanjeam dupa contactul cat mai veridic cu sinele meu, atat de mult imi doream sa-mi ating esenta, sa ma cunosc, sincer, fara masti, incat mi-am satisfacut o dorinta mai veche si m-am ras pe cap. A fost foarte amuzanta experienta. Coafeza efectiv nu “indraznea” sa imi taie tot parul, lung, bogat. “Sunteti sigura? E chiar pacat. As putea sa vi-l arajez doar, sa vi-l scurtez.” Zambeam si ii spuneam ca nu ma razgandesc. Mai taia putin, apoi o auzeam: “Ia uitati ce bine va sta cu parul scurt. As putea sa va fac o coafura grozava…” Si tot asa, pana cand s-a adunat tot personalul din salon, uitandu-se la mine ca la urs, in timp ce eu ma amuzam sa descopar ceva ce n-as fi stiut niciodata daca n-as fi indraznit sa renunt la podoaba capilara: ca am un tugui de toata frumusetea, ca Oblio. 🙂

“Dar de ce ati luat o decizie atat de radicala, vi s-a intamplat ceva?”, m-a intrebat coafeza. “Nu, tocmai ca nu mi s-a intamplat. Imi doresc asta inca din liceu, de atunci cred ca-mi tot adun curajul. In plus, sunt fericita sa pot s-o fac doar prin proprie vointa, sarbatoresc faptul ca n-am fost silita, in urma cancerului.” Am zis-o, apoi m-am simtit teribil de jenata de faptul ca “spectatorii” ma felicitau si aproape ma aplaudau. Inca nu eram capabila sa ma simt confortabil cu mine insami, aratandu-ma asa cum sunt. Motiv pentru care, dupa “bravura” de a ma rade pe cap, imi venea sa nu mai ies din casa. 🙂 Aveam iar senzatia aceea neplacuta, ca ma ard privirile oamenilor. Ca, poate, se intreaba ce este in neregula cu mine. O iluzie. Ne acordam prea multa atentie noua insine, din punctele astea de vedere. M-am lecuit intr-o zi cand am intalnit o femeie, tunsa periuta, care se simtea foarte bine in pielea ei. Ii statea foarte bine asa. M-am gandit, imediat, ca toate impresiile despre noi insine sunt doar in capul nostru si nu au musai legatura cu parerea celorlalti. Am inceput sa-mi dau voie sa ma simt mai bine fiind eu insami. Pana si respiratia mi-o simteam strangulata, inainte, din aceste cauze, si transpiram mult cand ma simteam “expusa”.

Dar cel mai mult m-a influentat o scena la care am asistat, care mi-a aratat cat de mult ne inselam singuri, prin propriile ganduri. Eram intr-un hypermarket din Bucuresti. Rataceam plictisita, fara o tinta anume. Magazinul era aproape gol si imi placea muzica, de aia preferam sa mai ratacesc pe acolo. La un moment dat, am vazut, din profil, o femeie tanara, foarte frumoasa, imbracata intr-o rochie vaporoasa, care ii invaluia gingas silueta delicata. Pasea elegant si drept, de parca plutea pe un catwalk. Eu am avut mereu un mers brut, grabit, lipsit de eleganta. Mama ma punea, cand eram mica, sa merg cu o carte pe cap, ca sa invat sa pasesc delicat, ca o domnisoara eleganta. N-a reusit sa ma “cizeleze”. Vazand-o pe femeia aceea, am gandit: “Doamne, ce femeie frumoasa! Ce bine trebuie sa fie de ea! Cat as vrea sa fiu in locul ei, in pielea ei, sa arat ca ea, sa merg cu capul sus ca ea, cu atata incredere in mine, sa nu ma mai simt atat de mizerabil in pielea mea, sa nu ma mai tem de privirile celorlalti…” In secunda urmatoare – si cand imi amintesc mi se zbarleste parul pe mine – femeia a intors, brusc, capul. Cealalta parte a fetei sale fusese complet arsa, era o cicatrice groaznica, horror. Parca ma uitam la portretul lui Dorian Gray… Am simtit ca-mi ingheata sangele. Cat i-am mai multumit, in gand, femeii aceleia, pentru aceasta extraordinara lectie! Cu cata eleganta isi purta capul sus si corpul drept prin viata! Si cat de frumoasa era asa, duala, in toate sensurile!

La 33 de ani, la 3 ani dupa diagnosticul de melanom malign, a urmat o alta experienta traumatizanta: divortul. De data asta, in conditii de stres maxim, de tulburare interioara puternica, de schimbare totala a vietii, de rearanjare a valorilor in care credeam, de renuntare la siguranta, la mediul familiar, dar surpriza a fost ca organismul nu s-a mai imbolnavit absolut deloc, desi a fost bombardat de efectele neglijentei mele.

De la un regim 98% raw-vegan, de la abandonul fumatului si o viata traita extrem de sanatos, bazata doar pe consum de produse bio, ajunsesem sa fumez 3-4 pachete de tigari tari pe zi, sa am zile in care nu mancam deloc, doar beam multa cafea, slabisem niste kilograme bune si apropiatii isi faceau griji serioase legate de sanatatea mea. Mai ales ca ma pandea alt diagnostic periculos. In urma ultimelor radiografii si ecografului, rezultase ca aveam pietre la rinichi, nisip si o hidronefroza incipienta (rinichiul risca sa nu mai functioneze deloc). In plus, aveam o formatiune tumorala la sanul stang, pe care medicul imi ceruse s-o scot, chiar daca se dovedise cicatrizata, deci benigna. Am refuzat sa ma mai operez, dar la sanul drept crestea rapid o alta formatiune, de-a dreptul amenintatoare. Am pus pariu cu medicul ca nu va deveni maligna si am refuzat sa ascult orice avertisment, cu atat mai mult sa ma operez. Pariurile astea ale mele… 🙂

Deja citisem cartea „Puterea vindecatoare a bolii”, deja sapasem adanc in amintirile mele, in psihicul meu, pentru a scoate scheletii din dulap, pentru a ma intelege, a-mi accepta fricile, deja invatasem cat de cat sa iubesc viata. Intelegeam motivele pentru care somatizam si le acceptam asa cum erau, fara sa le percep ca periculoase pentru existenta mea. In perioada aceea, ma rugam mult, acela mi-a fost refugiul, adapostul de roiul gandurilor negative, de avalansa sentimentelor care ma atacau in fundamentul increderii in sine, in viata, etc. Ma rugam si plangeam mult, curativ. Chiar cred ca a plange curat si din inima purifica si vindeca.

A urmat aproape un an de trai “nesanatos” din punctul de vedere al “regulilor” pe care le adoptasem anterior, spre a-mi ajuta organismul, spre a elimina frica de cancer. Nu mai mancam raw-vegan, erau zile cand nu mancam deloc, consumam des dulciuri, lactate, fumam foarte mult si nu reuseam sa-mi reconstruiesc viata, sa-i dau un sens, un fundament, sa inteleg ce vreau de la ea.

Dupa aproape un an de astfel de trai “dezordonat”, m-am dus din nou la acelasi medic, care avea istoricul meu de radiografii si analize-ecograf. Nicio clipa nu abandonasem incercarile de a-mi gasi linistea interioara, echilibrul, de a ma intelege in mod sincer, in schimb abandonasem aproape orice frica de ceea ce mi s-ar fi putut intampla, de boli, de moarte, etc. Consultatia medicala a fost o surpriza, o “revelatie”.

Doamna doctor mi-a verificat intai rinichii. Nici urma de pietre sau nisip, parca nici n-ar fi fost vreodata. Curat, asta a fost termenul. “Surprinzator!” am auzit-o spunand. “Hai sa vedem acum formatiunile de la sani, mai ales cea mare de la dreptul.” O cauta si n-o gasea, o auzeam murmurand: “Unde era, ca doar era mare…, n-avea cum sa dispara asa.” Nu disparuse, doar se micsorase considerabil. Din punct de vedere medical, de-a dreptul incredibil. Nu-si modificase forma. A fost declarata clar benigna.

“Ati vazut? Am avut dreptate, am castigat pariul.”, i-am spus doamnei doctor. Avea ochii mari si ma privea ca pe un extraterestru. Pur si simplu nu-i venea sa creada, mi-a spus ca nu mai vazuse asa ceva. Apoi a exclamat cand a verificat si sanul stang: “Nu se poate asa ceva! Formatiunea cicatrizata a descrescut si ea! E incredibil! Va multumesc ca m-ati ales pe mine, ca medic, ca am avut ocazia sa vad asa ceva! Va rog, spuneti-mi, ce ati facut? Cum puteti fi asa linistita, cum de nu v-a fost frica?” Am zambit si i-am raspuns: “Am plans, m-am zbuciumat, am divortat, am fumat intre 3-4 pachete de tigari pe zi si m-am rugat sa rezist.” Ambele formatiuni tumorale, de la sani, scazusera cu peste 2mm, adica enorm, din punct de vedere medical.

Acesta este jurnalul unor foste suferinte. Acum 6 ani si jumatate, un medic oncolog m-a privit in ochi si mi-a spus sa nu ma gandesc la o sarcina, fiindca nu mi-ar ajunge timpul s-o duc la bun sfarsit sau, in cel mai “bun” caz, mi-as lasa copilul fara mama. Imi daduse cam 4 luni de trait. Azi, dupa 6 ani jumate in care am ignorat si am refuzat constant sfatul medicului, imi tin copilul in brate.

In timpul controalelor de rutina din timpul sarcinii, am fost diagnosticata, in mod eronat, cu placenta praevia. M-am panicat, apoi mi-am spus ca n-am asa ceva, sunt absolut sigura ca nu vreau si ca n-am asa ceva. Si asa a fost. N-a fost decat un diagnostic absolut gresit. Dupa ce am depasit, in mod constient, frica inconstienta, care isi ascutea coltii, prin “autoritatea” medicului, am evitat acel medic pe cat posibil si m-am gandit la altceva in timp ce incerca sa ma sperie “preventiv”. Ei bine, nu exista “preventiv”, fiindca nu poti sa previi ceva ce tu insuti ai creat. Daca stiai, nu mai creai, deci cum te-ai putea… preveni pe tine insuti si ceea ce esti pe cale sa creezi?

Din nefericire, cei mai multi medici sunt “bau-bau”, niste instrumente ale sistemului, menite sa creeze frica, panica, soc. Nu sunt antrenati sa ajute omul sa inteleaga ce i se intampla, ci mai degraba sa-l “imbolnaveasca” de frica. Nu-i invinovatiti prea tare, aproape toti nici macar n-o fac in mod constient. Asa i-a invatat sistemul. I-a educat asa, i-a imputernicit, le-a dat senzatia de autoritate. Acel sistem care ii recompenseaza cand recomanda anumite tipuri de medicamente, care le ofera bonusuri si vacante si alte premii, ca un soi de “mita” a companiilor Big Pharma. O firimitura pe care le-o arunca Big Pharma din profiturile sale colosale. Big Pharma, precum spunea cineva, este un manipulator si un profitor mult mai mare chiar si decat Big Oil. Practic, totul e pentru profit, iar reclama zice ca e spre binele omului. Dar cat valoreaza, pentru ei, un om si viata lui? In Germania, de pilda, nu se mai face cobaltoterapie de 40 de ani, din anii ’70. CAS-ul din Romania “asigura” lunar, din banii statului, care provin din banii de impozite, deconturi de cateva zeci de mii de lei pentru chimioterapia unui pacient. Pe scurt, asta inseamna ca statul justifica astfel niste sume cu care plateste Big Pharma din banii contribuabililor. Iar contribuabilul, pe care il omoara lent cu tratamentul chimio, valoreaza astfel mult mai multi bani decat daca ar fi continuat sa plateasca taxe si impozite la stat tot restul vietii sale si inca un pic.

Inchei cu un niste citate motivationale care imi plac mult.

“Viata este ca mersul pe bicicleta. Pentru a-ti mentine echilibrul trebuie sa continui sa mergi inainte.” (Albert Einstein).

„Cel care are un de ce pentru care sa traiasca poate indura aproape orice.”(Nietzsche)

„Intr-adevar, omul se poate obisnui cu orice, dar nu ne intrebati cum reuseste asa ceva.” (Viktor Frankl)

„Emotia, care este o suferinta, inceteaza sa mai fie suferinta de indata ce ne formam o imagine clara si precisa despre ea.” (Spinoza)

„Cei care stiu cat de stransa este legatura dintre starea sufleteasca – adica curajul, speranta, sau lipsa acestora – si imunitatea organismului vor intelege de ce pierderea brusca a sperantei si curajului poate fi fatala.” (Viktor Frankl)

„As indrazni sa spun ca nimic altceva nu poate sa ajute atat de eficient omul sa supravietuiasca, chiar si in cele mai grele conditii, precum cunoasterea faptului ca viata lui are un rost.” (Viktor Frankl)

„Exista un singur lucru de care ma tem: sa nu fiu vrednic de suferinta mea.”(Dostoievski)

„Ceea ce nu ma omoara, ma intareste.” (Nietzsche)

https://liviabonarov.wordpress.com