Am citit şi am auzit multe grozăvii din cele care s-au scris şi rostit, cu atâta lejeritate, după grozăvia de la Charlie Hebdo. S-au spus lucruri pe care eu le-aş socoti scandaloase, inacceptabile, ba chiar monstruoase unele dintre ele. Le-am ascultat/citit, in petto am fost în dezacord, acum scriu nişte rânduri. Şi atât. Nu am căutat un kalashnikov cu care să-i pedepsesc pe cei care le-au spus.
În societatea în care trăim putem spune şi gândi lucruri care altora le pot părea inacceptabile. Avem libertatea asta, pe care, acum, unii, bucurându-se din plin de ea, o pun în discuţie. Dreptul la viaţă, libertatea, libertatea de expresie reprezintă valori fundamentale ale acestei societăţi în care alegem să trăim. Nu ştiu dacă e cel mai bun model de societate posibil, foarte probabil nu. Sub nicio formă nu cred că reprezentăm o cultură superioară altor culturi cu care se întâmplă să împărţim aceeaşi planetă. Nu are niciun sens să evoc trecutul meu de critic al civilizaţiei occidentale, mă mulţumesc să spun că, notând bunele şi relele sale, am ales să trăim în cadrul acestei culturi. Nu am ales să ne naştem în spaţiul ei, dar opţiunea de a continua să trăim aici ne aparţine. Civilizaţia occidentală a făcut şi şi-a făcut multe ticăloşii pentru a ajunge la un anume nivel de toleranţă, pentru a realiza că libertatea, dreptul la viaţă reprezintă valori esenţiale. Aceeaşi civilizaţie occidentală face şi azi, din păcate, lucruri condamnabile, uneori chiar în numele, zice-se, aceloraşi valori.
Libertatea aceasta a noastră, care nu e fără margini şi care vine cu un preţ nu întotdeauna uşor de plătit, ne îngăduie uneori să fim imbecili. Alteori ne îngăduie să facem glume tâmpite, aşa cum, poate, erau unele ale celor de la Charlie Hebdo. Avem inclusiv dreptul ăsta, de a face bancuri tâmpite. Dar şi dreptul de a refuza să râdem la bancuri tâmpite, dreptul de a refuza să mai cumpărăm gazetele care nu ne sunt pe plac sau de a alege mediul pe care să-l frecventăm, din care putem evacua făra probleme atât glumele care nu ne sunt pe plac, cât şi pe cei care le fac. Dreptul de a ucide nu-l avem. De fapt, în societatea noastră, în care pedeapsa cu moartea nu există, există mecanisme instituţionale, reguli, legi, care stabilesc când se impune o sancţiune şi care au menirea de a aplica acea sancţiune. Din fericire nu trăim într-o lume în care orice dement care are un pistol în mână poate ucide în numele a ce-i place şi ce nu, în numele a ce aprobă şi ce dezaprobă sau în numele unui zeu.
Cei care au ales să părăsească spaţiul unei alte culturi, alegând să trăiască aici, au descoperit că pot fi trataţi cu o toleranţă la care nu ar fi putut visa în lumea de unde veneau. Au descoperit că îşi pot păstra şi exprima limbă, obiceiuri sau credinţă fără niciun risc. Fără a plăti niciun preţ. Pentru că în această societate li se cuvine. Au ales această societate. În care uneori există şi ireverenţă şi bancuri tâmpite. Iar acum vin şi ne spun că în societatea aceasta regulile noastre nu sunt bune, ci cele ale lumii de unde au venit. În care poţi ucide în numele zeilor, te socoteşti tu judecător şi călău în numele nu ştiu cărui zeu.
Societatea occidentală îşi declara indignarea atunci când Salman Rushdie era condamnat la moarte pentru că îndrăznise să scrie nişte lucruri pe care unii le socoteau inacceptabile. Iar în acea lume erau inacceptabile şi condamnabile cu moartea. Rushdie a decis să se refugieze într-o societate în care lucrurile stăteau altfel. Dacă cei de la Charlie Hebdo ar fi trăit în acea societate din care venea Rushdie, atunci preţul plătit de către ei ar fi fost nu de înţeles, nici de acceptat, dar cumva circumscris unei anume stranii logici. Ireverenţa lor, chiar glumele proaste, s-au întâmplat într-un spaţiu în care acestea sunt de multe ori îngăduite sau, în orice caz, nu nu sunt plătite cu viaţa.
Am auzit imbecili spunând că cei de la Charlie Hebdo se aflau în dificultate financiare şi se străduiau să se redreseze apelând la glume discutabile. Şi? Ăsta a devenit un delict pe care îl poate sancţiona cu moartea orice dement ţâşnit din suburbiile umanităţii? Căpşunarii noştri (pardon, diaspora) mânaţi tot de “dificultăţi financiare”, ajung tot prin străinătăţi, făcând, nu de puţine ori, lucruri la limita decenţei pentru a-şi cârpi sărăcia. Ar trebui cumva… ?
Occidentul nu a fost şi încă nu este nici el ocolit de oroarea propriului fanatism. Cruciadele de acum o mie de an au fost tot monstruoase crime, comise tot în numele divinităţii. Cum tot în numele divinităţii am străbătut întunericul inchiziţiei. A fost o vreme când acest occident era sălbatic şi primitiv. Astăzi, acelaşi Occident se străduieşte să devină un spaţiu al toleranţei. Nu reuşeşte întotdeauna, dar încearcă, tinde spre asta. Încă se face vinovat de multe, încă e capabil de orori, încercând să-şi impună propriul sistem de valori în faţa altor culturi. Alteori mânat de interese mult mai meschine. Dar măcar a ajuns la acel nivel de maturitate în care nu mai îngăduie crima în numele religiei.
Pentru barbarie nu există justificare. Nu poate exista. Pentru oroarea crimei despre care vorbim, pentru sălbaticia terorismului niciun fel de argument nu poate fi acceptat. Sau cădem de acord că dreptul la viaţă nu mai contează. Nici libertatea. Şi acceptăm că între certitudine vieţii semenilor şi incertitudine divinităţii aşezăm pistolul mitralieră. Şi gata.
Nu de puţine ori am făcut bancuri proaste. Sigur vor mai face. Atât de des am fost ireverenţios. Şi cu siguranţă voi mai fi. Să-mi leg pânză neagră peste ochi?
P.S. Rămâne stabilit că Eppur si muove sau ridicăm ruguri?
