De când atârnă asupra noastră suspiciunea că am putea, cumva, fi un stat democratic, orice discuţie despre varicele democraţiei, despre fermoarul statului de drept, presupune în mod obligatoriu invocarea principiului separaţiei puterilor în stat şi aterizează, invariabil, în recitarea versetelor despre necesitatea asigurării independenţei justiţiei.
Independenţa justiţiei, asta e mai presus de orice dezbatere, reprezintă o condiţie esenţială pentru supravieţuirea democraţiei. În privinţa asta, se pare, avem parte de consens. O justiţie independentă, totuşi, nu înseamnă o justiţie de capul ei, funcţionând după bunul plac, în afara societăţii. Independenţa magistratului, garanţia inamovibilităţii, nu îl transformă pe magistrat într-un fel de stăpân al destinelor altora, liber să facă ce-l taie capul. Vorbim de bună vreme despre independenţa justiţiei, avem susţinători gălăgioşi ai acestui principiu, dar la o mai atentă scrutarea descoperim că, de fapt, cei mai vehemenţi susţinători ai ideii de protejare a independenţei justiţiei sunt fie politicieni care încearcă pe toate căile tocmai să controleze acest sistem, fie oameni din interiorul sistemului justiţiei care încearcă să folosească această putere a statului pentru a-şi construi propriul sistem de putere.
Dacă atunci când vorbim despre cele două puteri de expresie politica ale statului, legislativ şi executiv, cu toate nemulţumirile existente în societate, legate de clasa politică, avem de bine de rău un anumit mecanism de control, care este votul, în cazul justiţiei lucrurile nu mai stau aşa. Sigur, votul exercitat periodic reprezintă un instrument de control fragil şi insuficient, dar oferă, totuşi, şansa ca puterea legiuitoare şi cea executivă să exprime, la un moment dat, voinţa societăţii. În cazul justiţiei societatea nu mai are niciun cuvânt de spus. Mecanismele de control reciproc al puterilor în stat fie nu contează, fie sunt ineficiente.
CSM, instituţia care ar trebui să fie străjer al integrităţii justiţiei, e mai degrabă un fel de consiliu al capilor de clanuri. Reprezentanţii în CSM îşi afirmă, fără nicio stânjeneală, certe opţiuni politice (Dănileţ, Hăineală, etc.), alegerile organelor de conducere ale CSM sfidează orice normă (cazul Hăineală). Dacă în cazul clasei politice corupţia e vizibilă, la vedere, în interiorul sistemului de justiţie, mai puţin supus scrutării publice, lucrurile trec neobservate cu o foarte mare uşurinţă. Iar justiţia noastră e exact cum este întreaga societate românească. Există clanuri, cumetrii, cârdăşii vinovate. Intrarea în magistratură, nu de puţine ori, e o chestiune de cumătru, pilă, şpagă sau legământ de fidelitate faţă de o anume figură politică. Aici nu mai există mecanismul votului, ci contractul de muncă. Dacă vorbim despre respectul pe care îl datorăm instituţiilor justiţiei şi independenţei justiţiei, avem obligaţia de a observa toate astea.
Nu sunt adeptul ideii că ar trebui să împrumutăm modelele altora, dar putem vedea măcar ce se întâmplă altundeva. În sistemul nord american de justiţie, bunăoară, procurorul este unul singur şi este ales prin vot direct. Cei care lucrează în biroul procurorului sunt socotiţi asistenţi şi sunt aleşi de către acesta după ce şi-a câştigat mandatul prin vot. Societatea păstrează o formă de control asupra a ceea ce se întâmplă acolo.
Există mulţi, foarte mulţi magistraţi, procurori şi judecători oneşti, profesionişti responsabili care se străduiesc să îşi respecte statutul şi profesia. Dar sistemul e unul al clanurilor, în care cei oneşti nu ajung prea departe. Oricât respect aş avea pentru ideea de drept (şi am), oricât de mult aş milita pentru ideea de independenţa a justiţiei ( şi susţin această idee), oricât de mult i-aş preţui pe acei magistraţi oneşti şi competenţi, care dau dovadă de respect faţă de roba pe care o îmbracă, nu am cum să nu observ că, una peste alta, puterea judecătorească nu e cu nimic mai grozavă decât celelalte două puteri ale statului. Avem politicieni care iau notiţe de la ambasade? Nicio problemă, avem şi magistraţi care fac la fel. Avem clanuri în politică? Avem şi în justiţie. Avem politicieni care asculta ordinele tatucului? Avem şi magistraţi. Avem politicieni care pot nenoroci oameni prin deciziile lor? Avem şi magistraţi, care, e drept, pot face asta doar la bucată.
Trebuie să cerem pe mai departe o justiţie independentă, dar mai avem şi obligaţia de a ne asigura că asta se şi întâmplă. Nu avem voie să transformăm ideea de independenţă a justiţiei într-un fetiş, ignorând ceea ce se întâmplă acolo, pentru că atunci vom avea nu justiţie independentă, ci justiţie de capul ei. Şi cam asta ni se întâmplă. Reforma clasei politice, permanenta primenire a puterii executive sau puterii legiuitoare sunt demersuri obligatorii, dar insuficiente câtă vreme vom lăsa clanurile să-şi facă de cap în cea de a treia putere, ba mai mult, ne vom repezi să apărăm dreptul lor de a face tocmai asta.
