Cândva, pe vremea când stăteam cu diavolul la masă, vă promiteam o discuţie liberă desprelibertate. N-am uitat, mă ţin de promisiuni, fiindcă şi asta denotă o anume libertate. Întârzierea, se pare, a fost de bun augur, deoarece între timp au apărut – parcă trimise de companionul de şuete nocturne – elemente noi, deschizătoare de noi perspective asupra acestei noţiuni a dracului de încâlcite.
Daţi-mi libertate sau daţi-mi moarte (give me liberty, or give me death), sunt cuvintele pe care istoria i le atribuie lui Patrick Henry, ca parte a unui discurs din martie 1775 ţinut în biserca Sfântul Ioan din Richmond, Virginia. Însă nu despre războiul american de independenţă discutăm. Am folosit citatul doar pentru a exemplifica cât de mobilizator sună cuvântul libertate; chiar şi pentru cei care nu-l înţeleg pe deplin. Dar îl putem oare înţelege?
În săptămâna care tocmai se încheie am auzit discuţii interminabile referind noţiunea de libertate, dezbătută sub toate aspectele în care apare, inclusiv ori mai ales, libertatea de opinie, de expresie ori de gândire, cum vreţi să-i ziceţi. Concluzia, deloc surprinzătoare, această formă de libertate se poate traduce simplu, axiomatic: nu gândeşti ca mine, n-ai aceeaşi opinie, eşti un dobitoc.
Recentele evenimente, care timp de vreo două-trei zile au dat Franţa peste cap, au fost un bun prilej de demagogie ieftină şi un pic de „mai multă” manipulare emoţională, atât pentru cei interesaţi, cât şi pentru aceia obişnuiţi a înghiţi pe nemestecate, din comoditate, dar şi pentru a-şi proteja neuronii de eforturi suplimentare, orice informaţie li se oferă. Priviţi poza alăturată, orice comentarii devin superflue. Acei nefericiţi n-au murit apărând o aşa-zisă libertate a presei, prin extindere, de expresie, nicidecum, ci pentru că începând cu „nine-eleven”-ul american suntem în război (chiar dacă nu unul clasic), iar pe câmpul de luptă se mai şi moare. Pe de altă parte, asasinilor – pentru care cămila sau capra (cazul celor mai sărăntoci) valorează mai mult decât femeia – prea puţin le pasă de numita libertate, ei doar executau nişte inamici. Demenţii aceia n-au deschis focul pentru a ucide libertatea de experimare, nici pentru că pe seama credinţei lor s-au făcut glume mai mult ori mai puţin inspirate, ci fiindcă în orice luptă îţi alegi ţinta mai valoroasă, aceea care produce pagube mai mari, inclusiv din punct de vedere psihologic. Şi uite cum libertatea ajunge instrument de manipulare, „je suis Charlie” sună (pentru unii) la fel de mobilizator precum vorbele lui Patrick Henry. Situaţia convine ambelor tabere, cei „răi” contabilizează un număr de duşmani scoşi din luptă, cei „buni” au un motiv ca în numele libertăţii să limiteze anumite drepturi şi libertăţi, fără a-şi pune lumea în cap, întrucât pot arăta cu degetul cui aparţine vina. O restrângerea a libertăţii în numele aceleaşi libertăţi. Ironic, nu? Desigur, „buni” sau „răi” sunt atribute interșanjabile, depinde din ce direcţie priveşti; din perspectiva noastră, noi suntem armata binelui; pentru ei, noi suntem diavolii.
Acum, dacă am lămurit problema manipulării emoţionale şi a libertăţii devenite motiv de restrângere a unor drepturi, recte tot libertăţii, să revenim la discuţia iniţială. Alături de alte cuvinte, să zicem: drac, diavol, demon sau orice alt apelativ de alint pentru personajul negru, posesor de corniţe şi codiţă, libertatea inspiră multor oameni teamă, o senzaţie de frică care primează în dauna altor sentimente, cu mult mai înălţătoare, dar la fel de umană. Exact, ne e frică să fim liberi. Ne cenzurăm, ne aliniem curentului perceput majoritar. Pe de altă parte, libertatea comportă nenumărate riscuri, puţini sunt aceia atât de nesăbuiţi ca să şi le asume.
Am mai dat exemplul ăsta, nu reţin dacă într-un text sau doar într-un comentariu, nu-i bai, îl repet (poate repetat de multe ori va deveni adevăr). Libertatea înşăşi este un risc, pentru că atunci când ai ales-o rămâi singur, eşti pe cont propriu. În aceste condiţii, mult mai comod e să ai un stăpân, căci acesta va avea întotdeauna grijă de bunul său. Situaţia este identică cu aceea a ţăranului care va fi foarte atent ca vitei din ograda sa (aceea care-l ajută la arat şi alte cele), să nu-i lipsească aşternutul de paie, braţul de fân şi găleata cu apă, strictul necesar, cum ar veni, dar suficient pentru ca vita să-şi trăiască liniştită viaţa şi să-i fie de folos, adică să-şi justifice menirea.
După dicţionarul limbii române, libertate înseamnă posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. Totodată, libertatea (de obicei la plural, libertăţi) semnifică drepturile cetăţeneşti fundamentale: libertatea individuală, de conştiinţă, de gândire şi libertatea cuvântului (de care fac uz scriind aceste rânduri).
Dincolo de definiţia din dicţionar, ce înseamnă libertate. Există? Desigur, omul se crede liber, susţine că are libertatea de alegere, căci deţine aşa-numitul „liber arbitru”. Mare grijă, tocmai acest idealist liber arbitru, te poate transforma, la fel de lesne, în „stăpân” sau în „sclav”. Cineva spunea că unii se nasc stăpâni (în primul rând pe sine) iar alţii sclavi, mereu supuşii cuiva, având nevoie de un „stăpân” căruia să-i lustruiască „pantofii”, asemenea vitei din exemplul anterior. Pentru o imagine explicită, vezi specia politrucului, dar nu exclusiv, lingăi sunt peste tot, categorie în care se includ deopotrivă cei care ţin cu tot dianadinsul să fie de partea opiniei majoritare. Tot aici aş menţiona tagma „jurnaliştilor” (mercenari sau cozi de topor), cu menţiunea că ăştia au ales calea manipulării pentru a convinge că sunt liberi, cu toate că ei îşi ştiu prea bine statutul (căci şi l-au ales, liber) de căţeluş care se gudură ori latră după cum îi ordonă stăpânul. În acest context, trebuie specificat, pentru a nu crea confuzii ori vise deşarte, faptul că nu există un stoc infinit din care putem alege după propriul plac. Suntem liberi să alegem ce ne pofteşte inima, însă în limita celor expuse pe tarabă. De pildă, prima chestie care-mi vine în minte; eu aş vrea (în virtutea libertăţii de alegerea) să-mi iau un laptop cu sistem de operare mai vechi, să zicem XP. Găsesc? Nu! Bine, aici intervine o altă discuţie referitoare la progresul impus, care îmi limitează mie nişte libertăţi. Altă poveste, nu insist. Aşadar, dată fiind limitarea în alegere, mai putem oare vorbi de libertate în adevăratul sens al cuvântului sau deja noţiunea e pe cale de a deveni o himeră, dacă nu cumva chiar asta o fi fost din toate timpurile.
Libertatea de a acţiona după propria voinţă ascunde, de bună seamă, o subtilă capcană. Ai zice că în numele mult lăudatei libertăţi poţi face orice te taie capu’. Oare? Libertatea înseamnă deopotrivă constrângere ori, ca să îndulcim duritatea vorbei, ceea ce se cheamă bun simţ. Dacă ne-am conduce după valorile fundamentale, iubire, bine, frumos etc., probabil n-am avea nevoie de legi; legea constrânge. Drept este că, uneori legea (nu nepărat aia scrisă, ci cutumele împământenite) se implică prea mult, încercând să impună idei cum ar fi acelea referitoare la credinţă, doctrine, comportament ş.a.m.d., fapt care, în mod evident, atacă libertatea individuală. Multe sunt exemplele din istorie, când în numele dreptăţii, echităţii şi/sau libertăţii s-au făptuit crime. Singura îngrădire impusă libertăţii ar trebui să fie aceea de a nu afecta libertatea altora, iar rolul legilor cam ăsta ar fi sau ar trebui să fie. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt, scria un utilitarist britanic în lucrarea sa numită simplu, „Despre libertate”. Principiile democraţiei, cum ar fi egalitatea în drepturi – atenţie, nu între indivizi care n-au cum să fie vreodată egali, oricare ar fi baza de referinţă – respectarea libertăţii individuale etc., aproape că reuşesc să armonizeze dreptatea cu libertatea individuală. Numai că, din păcate, de multe ori, interesele de grup ne îndepărtează de aceste principii, pe cale de consecinţă, de libertate.
Astea fiind spuse, sunt tentat să afirm că libertatea absolută este mai curând un mit, frumos, idilic aş spune, însă o utopie, asta ca să nu-i zic de-a dreptul nerozie. Vrem ori ba, suntem, am fost şi vom fi dependenţi de ceva sau cineva, fie şi numai de păreri (că tot vorbeam despre libertatea de opinie), de părerile noastre sau, în egală măsură, de impresia pe care o inducem (direct sau indirect) altora. De altfel, nu prea cred că libertatea absolută ar fi de căutat şi de dorit, fără îndoială ar conduce foarte curând la anarhie. Pentru ca afirmaţiile (păreri personale) din paragrafele anterioare să nu rămână fără argumentaţie, vă dau câteva exemple concrete, care ilustrează (zic eu) înţelegerea eronată a temenului de libertate.
Acum vreo trei ani, prin ianuarie, un locotenent de la o unitate militară din Câmpia Turzii apărea la o manifestaţie de protest, undeva în Bucureşti. Nu detaliez, nu prea am ce. Poate vă amintiţiepisodul în urma căruia acel ofiţer (o ruşine pentru uniforma militară) mai că nu a fost tranformat într-un erou de către televiziuni. De ce? Pentru că, potrivit unora a dovedit că este un om liber. Fals! Nu a dovedit nimic altceva decât că este un soldat indisciplinat. Disciplina militară n-are nimic de-a face cu libertatea, fie ea de gândire ori exprimare. Omul acela a uzat de libertatea pe care o are oricare om, aceea de a alege; şi a ales să poarte uniformă şi grade militare, iar pe cale de consecinţă, se presupune că a acceptat şi asumat, la fel de liber, obligaţiile care derivă din alegerea făcută. A căzut în capcana întinsă de aşa-zisa libertate a bunului-plac. Nimic mai mult. În vreme de război ar fi sfârşit în faţa plutonului de execuţie, pentru insubordonare, graţie libertăţii asumate.
Tot acum câţiva ani, o învăţătoare din Caracal (da, localitatea aia în care, umblă vorba, s-a răsturnat o căruţă, trecem peste detaliile despre încărcătura atelajului), în virtutea libertăţii individuale, alegea să intre în greva foamei. O formă de protest cel puţin bizară, nu de alta, dar cam de fiecare dată „eroul” poveştii renunţă la continuarea acestui gest, de altfel, necugetat. Nu pentru că i s-ar fi satisfăcut doleanţele (rare sunt cazurile), ci fiindcă instinctul de supravieţuire este, de obicei, acela care primează. În cazul de faţă, nici măcar nu s-a ajuns până aici, nu după mult timp o regăsim pe doamna învăţătoare înregimentată politic, iar mai apoi metamorfozată în doamna senator. Aşadar, nepreţuita libertate preţuieşte atât cât diferenţa dintre salariul de cadru didactic (mizer, e drept) şi acela de demnitar (bunicel). Iarăşi ne-a fost prezentată drept o eroină în lupta pentru libertate. Mda, învăţăm lucruri noi, între care, din nou, despre manipulare emoţională cu aromă falsă de libertate.
Prin iarna lui 2010 un om liber se arunca în cap de la balconul Parlamentului. Desigur, omul e liber să protesteze pentru orice îi trece prin scăfârlie, dar asta nu dovedeşte mare lucru, nicidecum faptul că ar fi vreun martir, erou sau mai ştiu eu ce figură marcantă, dominată de idealurile libertăţii, de oricare ar fi aceasta. Pe de altă parte, de la cineva care activa într-un domeniu tehnic mă aşteptam măcar să cunoască legile fizicii studiate în clasa a IX-a (noţiunea de libertate fiind ceva mai complicată). Exact, chestia aia despre căderea liberă. Păi dacă tot vrei să faci un lucru ca lumea, tre’ să cunoşti faptul că atunci cînd nu vrei doar să-ţi spargi capul în cădere, ci să te faci terci, contează viteza – care dă forţa de impact şi energia cinetică – iar asta depinde (în cazul căderii libere) de înălţimea de la care cazi, nu de masă (greutate). Atenţie, ăia care daţi „bacu” la vară, v² = 2∙g∙h sau v = √2∙g∙h; unde: v – viteza finală [m/s]; h – înălţimea de la care cade obiectul [m]; g (acceleraţia gravitaţională) = 9,81 [m/s²]. Ăia vreo opt metri, cât avea balconul respectiv, mi se par insuficienţi, iar dacă tot eşti chitit să demonstrezi ceva alegi un bloc cu zece etaje sau, pentru siguranţă şi impact media sporit, chiar clădirea TVR (parcă are doisprezece etaje).
Până una-alta, cel mai trist e faptul că libertatea este, a fost şi va rămâne o noţiune abstractă, deseori pusă în slujba manipulărilor de tot felul şi uneori aducătoare, ironia sorţii, tocmai de restricţii şi limitări. Pentru edificare, căutaţi „USA Freedom Act” (foarte curând şi-n Europa, mici capitole fiind deja implementate) şi vedeţi la ce se referă. Pentru ceva autohton (funcţional în alte ţări, inclusiv acasă la „mama” democraţiei), informaţi-vă cu privire la legea „Big Brother”, internetul vă oferă această libertate, încă, nu se ştie până când. Ca fapt divers, Veneţia pe vremea când era Republică a încurajat libertatea de expresie, montând primele cutii poştale. Diferenţa faţa de cele de astăzi constă în faptul că erau destinate depunerii unei alt fel de corespondenţă, delaţiunea.
Îmi place să cred că, atât cât îmi stă în putinţă (limitările impuse de google pe platforma blogspot, demonstrează scurt şi la obiect ceea ce am explicat eu în două mii şi ceva de cuvinte), pe acest blog există libertate aproape absolută, inclusiv mult clamata libertate de exprimare, limitată doar de buna cuviinţă. Dacă aveţi completări, de ce nu, argumente împotriva celor scrise, nu vă sfiiţi, sunt permise până şi emoticon-uri în comentarii (totul e să vă amintiţi codurile yahoo messenger), ba chiar şi înjurături clasice (numai dacă cratima este la locul ei), iar cele „academice” dovedind fantezie şi artă în mânuirea cuvintelor, vor fi apreciate la superlativ, cu răspunsuri pe măsură. Agramatismele însă, se vor lovi de cenzura Grammatik Sturmschutz, indiferent dacă urmează o manifestaţie, după modelul „je suis…” (ce vreţi voi) sub sloganul „mi s-a îngrădit libertatea de exprimare”.
