Motto: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană” (Filantropica, 2002)
Povestea umanității transmite sâmburele de adevăr al universului, dar așterne în același timp voalul iluziei asupra ochilor naivi și leneși ai spectatorilor vieții, cei care suntem noi. Și pentru că suntem în ziua Marelui Eminescu îmi vin în minte multe versuri care descriu perfect atât lumea aceasta de ”măști” care joacă ”aceeași piesă” de secole la rând (Glossa), dar și pe acelea care redau starea de beatitudine, în deplină armonie cu universul, stare pe care Eminescu- martirul neamului românesc cred că a găsit-o într-un final, lăsându-ne pe noi să încercăm să descifrăm taina aceasta atât de simplă a adevărului:
”Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-ma!” (Odă în metru antic)
De ce oare tânjim după poveste, după miraj sau magie? Magia este povestea magicianului, este iluzia prin care ne face să credem că imposibilul devine posibil, că paranormalul este normal. De ce viața ni se pare atât de înfricoșătoare prin simplele noastre percepții încât să căutăm a o privi dintr-o perspectivă magică? Încă de când eram copii.
Spuneam într-una dintre postările anterioare că realitatea nu e de multe ori ceea ce pare a fi, că iluzia vieții e compusă din închipuirile noastre, din imaginație, din egocentrism, din interpretările eronate ale informațiilor ce ne vin prin senzori sau din poveștile lumii, pe care le asimilăm ca formă de cunoaștere, dar care ne îndepărtează de adevăr, de conținut și esență. Nu greșim deloc atunci când avem impresia că ne luptăm cu morile de vânt precum Don Quijote, pentru că asta și sunt în definitiv toate marotele lumii, de ieri sau de azi, niște mori de vânt, prin care semănăm vise și obținem deșertăciune, semănăm vânt și culegem furtună. Eterna căutare a adevărului de către om, în interior (credință) sau în exterior (știință), este determinată de o necesitate vitală de cunoaștere de sine și de încredere, dar în mod paradoxal conduce de cele mai multe ori la îndepărtarea de Adevăr (fanatism religios și exterminare fizică). Credința și știința sunt una și aceeași, ele se reunesc sub forma cunoașterii. Aparent ele se intersectează în zona științelor umaniste, în psihologie, filosofie și arte, dar inclusiv în cazul științelor exacte, abstracțiunea pornită din niște enunțuri mai mult sau mai puțin axiomatice, conduce tot la o formă de credință (cum este și teoria Big Bang – ului, de exemplu, acceptată de mediul științific ca fiind adevărul, fără a fi însă probată empiric).
Opoziția dintre credință și știință, creată în laboratoarele minții, ne-a adus în anomalia de astăzi în care răul din noi iese la suprafață, se revarsă asupra umanității cu toate armele sale de distrugere. Dacă am merge pe calea adevărului, a bunului simț pe care ni-l dictează conștiința, a înțelepciunii și credinței, nu a revărsări urii, răul nu s-ar manifesta. Mergând însă pe calea dihotomiilor și a construcțiilor ideologizante, manifestarea răului nu poate fi stăvilită și se va amplifica.
Istoria, religiile, radioul, cinematografia și mai nou tehnologia digitală sunt instrumentele puterii, prin care cei care o dețin spun lumii poveștile care amplifică manifestarea răului. Dacă ele ar folosi rolului pentru care au fost create, atunci am știi cine suntem, ce vrem și cum să facem. E fascinant cum odată cu fiecare epocă, forma de expunere a poveștii nu s-a schimbat, este la fel de terifiantă, tragică, radicală și laconică. În construcția poveștii de astăzi se regăsește întreaga istorie a umanității, cu toate războaiele, cu toate religiile, cu toate revoluțiile și cu toate ideologiile politice. Tehnologia este aceea care șochează de fiecare dată, este magică, imagini care curg în fața ochilor, cuvinte care străpung auzul și se sparg în inimă, realități dureroase, mori de vânt.
Magia este o simplă înșelare a percepției, iluzionistul stăpânește tehnica prin care face ca atenția să fie concentrată asupra unui aspect, iar celelalte detalii să fie neglijate. Cinematografia a creat iluzia optică și rularea de cadre continue, redând o imagine montată din cadre filmate în perioade diferite. Televiziunea digitală folosește toate tehnicile de redare a poveștii învățate anterior. De ce? Pentru că cine nu spune o poveste nu primește pomană.
Epilog
”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.” (M Eminescu, Glossa)
http://donquijote-cronicarul.blogspot.ro/
