Îl aud pe unul spunând: “Nu se mai poate, trebuie să ieşim în stradă, să ne cerem drepturile!”. De ce să ieşi în stradă? E frig, umezeală… Mai bine stai în casă şi le ceri de acolo, stând în cur, în faţa televizorului şi cu sfânta bere de-a dreapta tatălui. Că e tot aia. Pentru că, monşer, dacă trebuie să ţi le ceri, atunci nu-s drepturi. Dacă e nevoie să vină cineva, cu o bucăţică de hârtie, pe care să scrie negru, maro, albastru sau verde pe alb că tu ai dreptul să aşa şi pe dincolo, atunci află, stimate ornitorinc, că de fapt n-ai niciun drept, George Carlin avea dreptate; se întâmplă doar ca uneori să mai ai parte de ceva privilegii.
După ’89 ne-a intrat în cap că s-ar putea să facem rost de nişte drepturi. Trebuie doar să zbierăm, să răcnim, să ieşim în stradă, să face tumbe, să votăm porcul cu bormaşină şi gata, ne-am tras nişte drepturi. Americanii albi au avut şi ei parte de ţicneala asta, acum mai bine de 200 de ani. Doar cei albi, la negri a mai durat. Au venit nişte albi, stăpâni de sclavi, cu hârtie şi cerneală şi au scris acolo că ai dreptul să-ţi cauţi fericirea. Dacă uita vreunul dintre ei să aducă cerneala, adio drept, adio fericire.
Ni s-a înşurubat în minte ideea asta, că avem drepturi. Că scrie acolo. Că s-a votat. Avem pe naiba! Ni se îngăduie să! Ceva! Până când apare o altă hârtie, prin care se stabileşte că nu mai avem voie să! Ceva! Sau că avem voie, dar cu condiţia să! Ceva! Sau doar dacă! Ceva! Pentru că, în toată istoria asta, esenţiale sunt două chestii: hârtia şi ceva.
“Dreptul la viaţă”. Da, ai dreptul să traieşti. Cum poţi. Descurcă-te, du-te dracu! Ai dreptul să trăieşti. Pâna mori. Sau până te omoară careva. Cum adică, ai murit, dar aveai dreptul să mai trăieşti? Nu-l abrogase nimeni, dar tu ai murit? Ai dreptul la viaţă, dar n-ai viaţă? Bine, merci. Oricum, e bine că s-au gândit nişte savanţi să scrie pe hârtie că e ok dacă sunt în viaţă, e legal, nu deranjează pe nimeni. Merci.
“Dreptul la educaţie” Bine. Ai dreptul să bagi în cap, să ţi se bage în cap, sau să n-o faci. Depinde dacă ai cap. dacă te duce capul. Dar ai dreptul să obţii un carton pe care să scrie ceva. Trebuie doar să te naşti într-o familie care să nu se apuce de căpşunărit, pentru că atunci rămâi în grija ramolitei de mă-ta mare, adică de capul tău, adică dai pe la şcoală când vrei şi dacă ai chef. Dar ai dreptul. Scrie pe o hârtie. “S-ă şti că şi noi cetăţeni simplii avem drepturi” -scria unu’. Tot pe o hârtie. Şi el avea drepturi. Inclusiv dreptul la educaţie.
Ai dreptul la intimitate, până când nu-l mai ai, ai dreptul la secretul corespondenţei, până te interceptează, ai dreptul de a circula liber, dacă faci rost de viză, ai dreptul la o viaţă decentă, dacă ţi-o permiţi. Ai dreptul la un avocat! Care n-o să-ţi fie de niciun folos dacă vor unii sa te bage la zdup! Pentru că ne-am născut cu toţii egali şi liberi. Scrie asta. Ăia care au scris-o erau mai egali ca ceilalţi.
Ăsta care protesta, care voia să iasă în stradă să-şi “ceară drepturile” avea şi el impresia că are drepturi. De fapt avea doar un credit. În franci elveţieni. Şi i se părea că are dreptul să îîl scoată cineva din rahatul în care se băgase singur. Cică ar trebui o lege “a falimentului personal” care să ne poarte de grijă. Pentru că, uite, avem dreptul la faliment. Ca să avem şi noi, amărâte entităţi biologice, aceleaşi drepturi ca ficţiunile numite corporaţii. Dar ce-ar fi să începem “egalitatea” asta mai de la deal, nu de la faliment. Dacă e vorba de o corporaţie, înainte de a veni dumnealui statul să-şi ia impozitele, există legiunea de ninja contabili care iniţiază operaţiunea numită scăderea. Şi din ce ar putea datora corporaţia încep să se scadă: costuri de producţie, adică furnizori energie, protocol (oho!), transport, publicitate etc. etc. etc. . După mare operaţiune de scădere, abia atunci are şi statul dreptul să vină să ceară o fracţie, din ce a rămas. Cum e cu mine? Ăsta, care nu sunt o ficţiune numită corporaţie? Simplu: ai câştigat un pol? Bun, sări cu partea mea. Başca asigurări sociale, de care oricum n-o să ai parte. Asigurări de sănătate, care oricum nu există. Şi alte daravele. Dar am dreptul la faliment. Nu încă. Pentru ca n-a apărut hârtia pe care să scrie chestia asta, dar curând.
Unele drepturi, cică, sunt de esenţă divină. Divină, divină, dar tot pe bază de hârtie, că sunt scrise. Şi tot pe bază de ceva. Doar că, mai recent, şi acolo se mai schimbă câte ceva. Papa Francisc a descoperit, acum, la senectute, că e smardoi. Că dacă o înjură careva pe mă-sa îl rupe urgent pe ăla cu bătaia. Hipstereala aia a rockerului ăla din Nazaret, aia cu întorsul celuilalt obraz, nu se mai pune. Se abrogă.
Aveaţi dreptul să nu citiţi textul ăsta. Dar aţi ajuns până aici. E clar cum e cu drepturile?
