-Auuuu!!! Muiere, ești nebună? Nu te uiți pe unde calci?
-Mă scuzați domnule, spune domnișoara blondă din fața mea.
Are niște tocuri cui ce mi-au străpuns adidașii. Lăcrimez de durere, simt valuri de căldură ce mă cuprind în plină iarnă. O unghie ce mi-a crescut în carne și care mă seacă la inimă de vreo două zile, a făcut acum cunoștință cu tocul femeii. Da, așa este în aglomerația de la această oră matinală, când toată lumea merge spre serviciu. Încet, steluțele mov-albăstrii care-mi înconjurau privirea au început să dispară. La fix pentru… o frână bruscă ce ne-a transformat pe toți în bile de biliard. Mă lovesc cu capul de bară, cotul unui bărbat masiv îmi caută dinții și evident femeia a început să practice samba direct cu tocurile ascuțite pe încălțările mele. Mă simt ca la mașina de cusut, dar una bruscată și aruncată dintr-un colț în altul. Se pare că de data aceasta mi-a ratat cu puțin unghia buclucașă.
-Auu!! Nu a ratat-o. Era doar o vremelnică iluzie.
– Mă nemernicule! Unde te bagi? Ești idiot? se aude și glasul nervos și hârâit al șoferului. El se ceartă cu participanții la trafic, eu cu participanții la dansuri liber-impuse ce-mi sunt alături în acest obiect de tortură ce-i spune autobuz.
Mă uit pe geam și îmi dau seama că la prima stație cobor. În sfârșit, voi scăpa de acest supliciu. Sper să pot ajunge până la uși relativ întreg.
Ei, asta-i bună, acum simt niște mâini dibace ce-mi verifică buzunarele. Ufff…
– Măi idiotule, scoate mâna din buzunarul meu, că te altoiesc de nu te vezi, spun eu întorcându-mă pe jumătate (mai mult nu pot, că nu e loc) către omul tuciuriu din spate. Amenințarea mea, prea puțin voalată este oarecum inofensivă întrucât nu am loc pentru a-mi ridica brațele. Totuși, ea funcționează și el își retrage rapid mâinile. Acum îmi fac loc cu greu printre ceilalți pasageri, pentru a ajunge pe locul de ejectare către exterior. Unii îi spun ușă, dar pentru mine e poarta de eliberare. Haina mea de piele se agață de țintele de ies din îmbrăcămintea tânărului cu creastă de cocoș ce se ține vârtos de bară. Un pârâit lugrubru mă atenționează că haina a cedat. Țintele “cocoșului” și-au făcut datoria. Acum buzunarul de la haină flutură în vânt.
Autobuzul oprește, ușile se deschid și cu greu ajung să simt asfaltul sub picioare. A fost nevoie de câteva coate bine plasate pentru a obține acest rezultat, dintre care vreo trei în direcția tânărului îmbrăcat în hainele cu ținte.
– Dă-mi și mie nene, mă ia în primire unul cu o față tristă!
– Lasă-mă băiete, îi spun eu enervat. Pune și tu mâna și muncește, lasă cerșitul…
Mă îndrept spre servici plin de nervi. Ce zi cumplită! Mai am de traversat încă două străzi și ajung la birou. Doar două semafoare. Evident sunt amândouă pe roșu, iar eu sunt în întârziere. Șeful face crize pentru orice minut. Trebuia să fiu pe scaun de zece minute, dar aglomerația de azi a întrecut orice închipuire. Imediat cum se face verde o iau la fugă și ajung în frumoasa cădire de sticlă ce ne adăpostește birourile. Sunt șase lifturi și nu vine niciunul. Ufff… mor de nerăbdare… în sfârșit, am ajuns. Apăs pe butonul cu cifra 6 și liftul pornește. Peste câteva secunde, se deschid ușile și mă trezesc față în față cu șeful meu.
– Bine măi Ioane, la ora asta se vine? Ce-i aici? Bar? Discotecă? Fiecare vine când vrea?
– Mă scuzați șefu’ dar a fost aglomerație.
– Trebuia să pleci mai devreme de acasă, asta nu e o scuză!
– Da, am înțeles, n-o să se mai întâmple, spun eu spășit.
El se uită cu o privire acuzatoare la mine în timp ce mă îndrept spre birou și îmi arunc geanta. Îmi vine să strâng pe cineva de gât. Telefonul sună… sună… sună…
-Alo.
– Aș dori și eu… spune o voce de bărbat la telefon.
– Nu dorești nimic, spun eu și trântesc telefonul.
Mă uit prin geam și îl văd pe Ionescu cum îi zâmbește secretarei. Pun mâna în foc că-i face ochi dulci. La mine nu se uită nimeni, parcă aș avea ciumă. Uite cum îi răspunde ea. Zici că a înflorit toată. În sfârșit, e problema lor.
Telefonul sună iar.
– Alo.
– Vino de urgență la mine, se aude vocea șefului de la celălalt capăt al firului.
– Da, imediat, spun eu îngrijorat. Asta nu e bine. Șeful nu te cheamă la el să te laude. Nu e felul lui.
Mă reped pe scările din spate și un picior îmi patinează. Alunec, mă lovesc cu capul de trepte. Brusc văd o lumină mare și nimic altceva. Lumina se risipește și mă scufund într-un întuneric profund. Văd un om cu haine albe. Se apropie. Mă privește zâmbind.
– Ce te hlizești măi arătare, n-ai văzut că am căzut?
– Am văzut, spune el cu un zâmbet imperturbabil. Ai avut o zi proastă?
– Da, foarte proastă! Am văzut numai imbecili și nesimțiți în jurul meu de dimineață până acum.
– Imbecili? Nesimțiți? Înseamnă că nu ai văzut nimic.
Se apropie și-mi pune mâna pe frunte. Nu știu de ce, dar nu pot să mă opun. Fruntea mea se încinge, simt că ia foc.
– Acum o să vezi și tu, așa cum vedem noi, spune el. Consideră că ți-am făcut un dar.
– Cine ești tu?
– Eu? N-are importanță. Poate un înger, poate un duh, poate un vis, sau poate o arătare, zice el izbucnind într-un hohot de râs. Apoi se transformă într-o pată de lumină și își ia zborul.
Rămân năuc pe scări. Mă ridic, mă uit în jur, și văd că nimeni nu este în apropiere. O iau la fugă spre biroul șefului. Secretara lui mă privește îngrijorată.
– Ioane, să știi că el (si face semn către birou) e nervos azi, îmi șopește ea.
Dau din cap aprobator și intru.
– Ioane, sunt foarte nemulțumit. Adineauri m-a sunat un client care mi-a spus că n-ai vrut să vorbești cu el și i-ai trântit telefonul. Ce se întâmplă? Vrei să te dau afară?
– Șefu’, eram nervos, și mi-am vărsat supărarea pe el. E vina mea.
Oricum, la cât de rău e șeful, sigur mă va sancționa. Nu are nicio importanță dacă-i ascund adevărul sau nu.
– Păi, în cazul ăsta… spune el. Nu termină fraza, se uită lung la mine.
Eu închid ochii așteptând cuțitul ghilotinei. Atunci, se întâmplă ceva extrem de ciudat. Îl văd pe șeful meu. Îl văd chiar și cu ochii închiși. Ce se întâmplă?
Îl zăresc aruncând pâmânt în groapă. Da, e la înmormântarea soției lui. Îi văd suferința, zbuciumul și disperarea, îi simt tristețea și lacrimile care-i ard obrajii. Nu mai suport atâta durere, mi se înmoaie genunchii. Cum? Șeful meu a trecut prin așa ceva? Mă ia cu amețeală. Deschid ochii și îi văd privirea mirată.
– Ți-e rău Ioane? mă întreabă el cu o îngrijorare sinceră în glas.
– Da, un pic, spun eu. Aveți un pahar cu apă?
– Bineînțeles. Sună, și secretara vine repede cu apa. Încet, sorb apa din pahar.
– Ioane, du-te acasă, vino mâine sănătos, dar să nu mai întârzii, spune el cu un glas plin de compasiune.
– Da șefu, așa voi face.
Plec încetișor spre biroul meu. Nu mă observă nimeni. Mă prăbușesc în scaun și încerc să înțeleg ce mi s-a întâmplat. Privesc pierdut prin geam către colegi… nu înțeleg nimic. Iar îl văd pe Ionescu cum se uită lung la secretară. Închid ochii ca să-mi adun gândurile. Iar se întâmplă! Chiar și cu ochii închiși îi văd pe amândoi. O văd pe ea cum plânge. Banca i-a luat casa pentru o datorie facută de fostul ei prieten. Ionescu vine lângă ea, o întreabă ce a pățit. E îi povestește tot. O consolează și îi prezintă un avocat, apoi îi găsește o famile cu o casă mare. Ei o primesc pe ea în gazdă fără să-i ceară niciun ban. Sunt oameni inimoși. Sunt șocat! Deschid ochii și îi văd din nou cum își zâmbesc.
Nu mai pot. Îmi iau repede geanta și pun pe mine haina cu buzunarul fluturând. O zbughesc pe ușă. Ies din clădire și rătăcesc prin mulțime. Unii înjură, alții multumesc, dar cei mai mulți merg preocupați. Mă așez pe o bancă, închid ochii și valuri-valuri de senzații mă năpădesc. Femeia de la chioșc a fost părăsită de bărbat acum două luni. Tânărul din față a picat examenul și plânge, e îngrijorat de ceea ce vor spune părinții, doamna în vârstă a aflat că are cancer, bătrânului i s-a furat pensia… mii de necazuri, mii de dureri.
Cum să mai spun eu că am o zi proastă?
Deschid ochii și văd lumea normal, așa cum am văzut-o până acum. Îmi dau seama că atunci când ochii închiși, le pot vedea la toți trecutul, necazurile și bucuriile. Oare ce mi-a dat omul acela pe scară?
Închid din nou ochii și tânărul care trece prin fața mea a fost părăsit de iubită. Are de gând să-și ia zilele. E disperat. Mă sperii, deschid ochii și fug după el. Îl ajung din urmă.
– Băiete! Băiete!
– Da domnule, se întoarce el cu o privire goală.
– Am nevoie de puțin ajutor, spun eu căutând rapid o soluție. Trebuie să-l țin ocupat până îmi vine o idee salvatoare.
– Ce doriți?
– Poți să stai cu mine câteva minute pe bancă?
– Da, desigur, spune el.
– Cum te cheamă?
– Mircea, spune el simplu.
– Ești un băiat bun, spun eu zâmbind. Am cunoscut odată pe cineva care-ți semăna. Avea aceiași ochi, aceiași privire, iar părul era pieptănat la fel ca al tău. Era o mare figură. Mă ridic de pe bancă și încep să merg. Mircea mă însoțește. Încep să-i povestesc zeci de pățanii cu prietenul meu din liceu, Cătălin. La început, el stă cu mine din respect, apoi poveștile mele îl prind și îl încântă.
Mă opresc la un colț, cumpăr de la o florăreasă câteva garoafe și îmi continui povestirile. Mircea râde, se distrează de toate trăznăile noastre. Ajungem la poarta cimitirului și îi arăt că vreau să pun niște flori la cineva. Continuăm să râdem și să glumim.
– Doamne, ce nebunii făceați domnule. Iar prietenul dumneavoastră Cătălin e atât de haios. Ce face el acum? Ce a ajuns?
– Uite! E aici în fața ta, îi spun eu arătându-i un mormânt. Și-a luat viața pentru o suferință trecătoare, i s-a părut că viața lui se termină dacă e părăsit de o fată.
Liniștea a pus stăpânire pe cimitir. O cioară a croncănit și și-a luat zborul. Mircea mă privește cu ochii lui mari, plini de uimire. O lacrimă își face încet drum pe obraz și apoi către bărbie.
– Știați? mă întreabă el aproape în șoaptă.
– Daaa… iubirea este ceea ce izvorăște din tine. O iubești?
– Daaaa… mai mult ca orice pe lume.
– Iubirea este viață, ea curge mereu. Iubirea este acel fluviu al carui izvor ești tu. Dacă devii marea, aceia nu mai este iubire, e doar apă de ploaie adunată din întâmplare într-un loc mai jos. Marea e moartă, ea nu curge, nu dăruiește.
– Da, spune băiatul și îmi sare în brațe.
Hohotele lui de plâns ne cuprind pe amândoi. Și mie îmi curg lacrimile. Ne zâmbim.
– Iubește! Fii tu fluviul de iubire. Dacă inima ta este sfărâmată asta nu înseamnă că iubirea ta a secat. Mai ai multe de trăit și multe bucurii de oferit și de primit.
În acel moment, un curcubeu a apărut deasupra noastră.
Text: Răzvan Șerbu
