Suflet și trup

Intr-un colt de agenda si intr-un cotlon uimit de inima, am gasit istoria asta pe care am scris-o, acum cativa ani, dintr-o rasuflare. O poveste adevarata, pe care am asternut-o pe hartie la putin timp dupa intalnirea cu o prietena care tocmai coborase din taxi, dupa ce aflase de la sofer o poveste naucitoare…
Taximetristul, un munte de om, era in verva si vorbea la telefon mai mult si mai zgomotos decat s-ar fi cuvenit… Dar, inainte s-o enerveze definitiv, intre doua convorbiri, i-a explicat si prietenei mele ce se intamplase: tocmai devenise bunic. Fiica lui cea mare, primul dintre cei trei copii ai lui, nascuse dimineata o fetita. Si asta n-ar fi fost nimic, daca nu i-ar fi spus apoi, intr-o alta pauza intre convorbiri de felicitare, povestea lui de viata. In anii clocotitori de dupa Revolutie, sotia l-a parasit si a fugit in lume. L-a lasat cu trei copii mici, niciunul inca la scoala. O fetita de sase ani si doi baietei dintre care cel mai mic de un an jumate. A urmat o perioada grea, in care i-a fost tare greu sa invete sa se ocupe singur de toate ale casei, sa munceasca indeajuns de mult cat sa castige suficient pentru copiii lui, dar si sa fie un tata bun, devotat, alaturi de cei mici.
Si apoi, foarte curand, s-a trezit bolnav. Slabise enorm, avea 50 de kilograme, iar doctorii l-au diagnosticat cu metastaza. Doctorul i-a dat o punga cu citostatice si i-a spus sa le ia constiincios, pentru ca urmeaza chimioterapia. Si i-a mai spus ca, in timp ce isi inghite pastilele, sa caute si un tutore pentru copiii lui, ca sa fie sigur ca, daca i se intampla ceva, nu-i ajung pruncii la orfelinat.
Omul a iesit de la doctor cu punga de medicamente in mana si acolo, in fata spitalului, a deschis un tomberon si le-a aruncat. Apoi a ridicat ochii la cer si a spus: “Doamne, am trei copii de crescut! Nu ma lua, Te rog, ca am treaba!” “Si ce s-a mai intamplat?” l-a intrebat prietena mea. “Nimic” a spus el. “M-am dus acasa si mi-am crescut copiii. N-am mai fost la medic niciodata. Dar, credeti-ma, aveam un dosar intreg de analize. Insa au trecut de atunci aproape 20 de ani. Iar azi am devenit bunic…”
Mi-a venit sa alerg dupa masina si sa-l vad cu ochii mei. Si sa-l imbratisez. Pentru ca povestea lui, pe care am crezut-o cuvant cu cuvant, mi-a confirmat ceva ce stiam dintotdeauna: ca sufletul nostru stie si poate, atunci cand reuseste sa se inalte peste nimicnicia de fiecare zi, sa vindece trupul. Si ca, atunci cand rugaciunea noastra trece de conventii, ajunge pana la Dumnezeu.

Acasa