Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întâlniseră decât o femeie bătrână în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai şi unt rânced. Această tsampa modestă le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tânăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veşmântului său lung. Cel mai în vârstă mergea mai departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munţi. Tânărul novice nu mai rezista. El nu cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile.
Templul zen nu poate să fie departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia noastră?
Încălcând cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vârstă, care mergea cu un pas egal:
– Maestre, unde mergem?
– Am ajuns, a răspuns maestrul.
– Vrei ăa spui că popasul e aproape? a insistat tânărul călugăr.
– Aici, acum. Am ajuns.
Novicele, inspaimântat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare, piscurile muntilor dispareau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a înteles. Şi-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mânăstire:
Zenul este un drum.
În fiecare pas făcut pe acest drum se afla eternitatea.
În prezent se cuibăresc viata, oaza, infinitul.
A realizat că ţinta lor nu era mânăstirea, ci călătoria.
Traiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis, doar prezentul este mereu cu mine.
