Stimați cititori, știți că de cele mai multe ori am încercat să ridic întrebări din diverse unghiuri, fără a avea pretenția că știu și răspunsurile. Trăim într-o epocă numită era informațională, în care toate sistemele societale orbitează în jurul centrelor de putere, aflate într-o strânsă legătură gravitațională, prin informație. Atâta doar că informația e complexă, imposibil de controlat, este o împletitură de adevăr, cu realitate contrafăcută și cu imaginație. Acestea sunt de fapt ingredientele incertitudinii. De aceea, a avea opinii argumentate poate fi o opțiune corectă de a întrevede luminița de la capătul tunelului.
Vă spuneam într-o altă postare că una din dimensiunile cheie ale puterii este manipularea. Și cum mijloace de informare au devenit globale, manipularea este și ea globală sau globalizată. Practic, dacă deții un monopol sau oligopol asupra sateliților de informații, ei reprezintă un instrument al transmiterii informației care trebuie și nu a celei care este. Restul, sunt detalii. Iată cum poate fi posibil, de pildă, să menții aparența realității și credibilității unor evenimente istorice cel puțin chestionabile, cum ar fi aselenizarea, 9/11, #jesuischarlie sau …războiul nuclear.
Aberez, teoria conspirației!! o să strige cei mai mulți, dar legat de ultimul plec de la un argument simplu: eu unul nu știu pe nimeni care să știe pe cineva care să fi auzit de cineva care să fi lucrat măcar o oră în viața lui la fabricarea, testarea sau demontarea vreunei bombe nucleare și cunosc destul de multă lume, inclusiv fizicieni. Voi știți pe cineva?! Mă gândesc că ar fi imposibil, statistic vorbind, ca din toate miile alea de bombe de care dispun marile puteri nucleare, să nu fi fost una despre care să aflu măcar declarativ că există și că funcționează.
Acum, că am prezentat ipoteza, cum sună partea de impact: ce-ar fi dacă? Deci, dacă presupunem că nu există bomba nucleară și tot acest joc al amenințării cu războiul apocaliptic a reprezentat doar o marotă pentru a menține lumea sub teroare, deci sub ascultare sau nu a fost decât un joc la cacealma al forțelor combatante din timpul războiului rece, nu prea mai contează. Ceea ce m-ar apăsa în această construcție (i)logică ține mai degrabă de forța vidului. Cum s-ar traduce asta? Păi, imaginați-vă că suntem undeva înaintea celui de-al doilea război mondial și facem abstracție de aceste device-uri care ne țin azi în viață și prin care comunicăm instantaneu, iar războiul spre care ne împing liderii lumii plutește în aer. Nu știu cum să zic, dar perspectiva confruntării față în față este absolut halucinantă, aici intervine vidul, pentru că nu poți întrevede în acest secol sălbăticia care ne-ar putea paște. Să ne luptăm în tranșee?!
Aici firul evoluției s-ar întrerupe brusc și ai realiza că soarta ta stă în puterea mușchilor, că pentru a supraviețui trebuie să dai în cap, or așa ceva scapă capacității noastre de înțelegere și acceptare.
Dacă arma nucleară nu există sau există dar nu e funcțională, la ce v-ați gândi? Ar fi un vid de securitate sau o premisă a libertății individuale? Care ar mai fi garantul puterii imperiale în fața propriului popor?
Mergând mai departe cu firul poveștii, perspectiva războiului devine doar un joc psihologic al elitei cu executanții, în care puterea încearcă să manipuleze poporul să lupte pentru o cauză dreaptă, prin toate mijloacele, în ciuda avansului tehnologic. În lipsa armei decisive, avansul tehnologic contează mai puțin, pentru că toate celelalte arme pot fi anihilate printr-o voință și determinare decisive ale executantului, adică ale soldatului. Ne-am afla cred într-o situație în care evaluarea actuală a raporturilor de forțe globale s-ar răsturna radical. Ar fi evident că regimurile totalitare sau semitotalitare ar ieși în câștig, având pârghii și instrumente de control și manipulare mult mai la îndemână față de societățile deschise. Și de ce nu o fac, m-aș întreba? De ce statele așa-zis nucleare mai slabe nu ar dezvălui că arma nucleară e o farsă? Odată, pentru că ar putea să nu aibă siguranța asupra informației privind deținerea armei de către marile puteri imperiale și ar pierdere din start dacă s-ar dovedi contrariul și în al doilea rând, pentru că este o garanție de securitate prin care pot menține controlul asupra propriului popor. Este o măsură a exercitării rolului acelui stat, garantul securității în fața amenințării externe.
Și aș transpune ipoteza lansată la contextul actual: în lipsa amenințării nucleare, temerea puterii imperiale occidentale, construită pe model de societate deschisă, față de Rusia ar fi justificată de imposibilitatea de a mobiliza și motiva propriile popoare să lupte, mai degrabă decât teama de pregătirea și dotările armatei ruse.
Dar cum această temere este și reală, ce ar justifica atitudinea nebunească a lui Putin de a fi combativ? Poate că el știe ceva ce noi nu știm.
http://donquijote-cronicarul.blogspot.ro/
