Dezamăgirea vulturului

Un vultur zbura în înălțimi, se desfăta de frumusețea lumii și gândea în sinea lui: “Trec în zbor peste înălțimi, peste șesuri întinse: văi și munți, mări și râuri, câmpii și păduri; văd mulțime de animale și păsări; văd orașe și sate și cum trăiesc oamenii. Dar cocoșul de la țară nu cunoaște nimic în afara ogrăzii în care trăiește și nu vede decât câteva animale și câțiva oameni. Voi zbura la el și-i voi vorbi despre viața lumii”. Și vulturul a venit să se așeze pe acoperișul gospodăriei și a văzut cât de țanțoș și vesel se plimba cocoșul, în mijlocul găinilor și s-a gândit: “Înseamnă că este mulțumit cu soarta lui; dar, cu toate acestea, eu îi voi povesti cele pe care le cunosc din lume”.
Și vulturul a început să-i vorbească cocoșului despre frumusețile și bogățiile lumii. La început, cocoșul l-a ascultat cu atenție, dar nu a înțeles nimic. Văzând că nu înțelege nimic, vulturul s-a mâhnit foarte și i-a fost greu să mai vorbească cu el. La rândul lui, cocoșul, neînțelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea și-i era greu să-l asculte.
Și fiecare a rămas mulțumit de soarta lui. .
Așa se întâmplă și atunci când un om învățat vorbește cu unul neînvățat și, încă și mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbește cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, iar cel neduhovnicesc, asemenea cocoșului. Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua și noaptea la Legile Domnului și se înalță prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc este lipită de pământ sau e bântuită de gânduri lumești. Sufletul celui duhovnicesc se desfată de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stă gol și împrăștiat. Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălțimi, simțind cu sufletul pe Dumnezeu și vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopții ; omul neduhovnicesc însă, se bucură sau de slavă deșartă, sau de bogății, sau caută desfătările trupești.

Acasa