Anne Naysmith ar putea fi numele unei persoane oarecare. Nu este deloc așa, cel puțin dacă luăm în considerare povestea vieții ei. Deși a trăit în anonimat total aproape patru decenii, Anne a atras atenția presei britanice într-un mod unic. În aceasta constă și substanța unei povești incredibile.
Anne Naysmith a fost evacuată din casa ei din Chiswick, vestul Londrei, când avea 39 de ani. Ceea ce a urmat pare să fie la limita dintre realitate și ficțiune. Motivul pentru care a ales să locuiască în stradă timp de patru decenii constituie miza unei povești care invită la reflecție.
Inițal, Anne a locuit în mașina ei 26 de ani, până când aceasta i-a fost confiscată, în 2002. Localnicii i-au sărit în ajutor și i-au oferit un Mercedes vechi, dar acesta a fost vandalizat și Anne a fost nevoită să se mute într-un adăpost improvizat într-un parc auto. După ce a fost alungată și de acolo, a trăit în canalizare până în 2012, când a fost alungată din nou. Din nefericire, povestea vieții ei s-a curmat brusc. Anne a fost omorâtă recent într-un accident rutier, la vârsta de aproape 80 de ani.
Până aici sunt amănunte clasice ale vieții unui homeless. Multe dintre persoanele fără adăpost ar putea relata episoade similare. Însă pentru această femeie fără adăpost, mulți oameni din Chiswick au plâns. De unde vine această sensibilitate față de o persoană condamnată la un statut social care nu este niciodată luat în atenție?
Conform presei britanice, Anne poate fi descrisă ca o figură eroică. Viața ei pe străzi a început ca un protest faţă de ceea ce ea a perceput ca un act de nedreptate: evacuarea forțată. În consecință, a refuzat orice ajutor, inclusiv oferta unei locuințe sociale. Singurul lucru pe care și-l dorea era să se întoarcă acasă. La casa ei. Înainte de evacuare, își construise o carieră de pianistă, fiind absolventa Academiei Regale de Muzică. A interpretat piese pe scenele britanice și a predat lecții de muzică. Chiar și atunci când a ajuns să fie fără adăpost, Naysmith a continuat să discute cu iubitorii de muzică în timp ce aşteptau să intre în sălile de spectacol. A rămas politicoasă și fermecătoare în atitudine.
The Guardian a făcut o descriere plină de savoare a vieții ei și a deciziilor pe care a fost nevoită să le ia. Alegerile ei a fost deliberate, pline de semnificație și deloc convenționale. Au fost decizii grele și a trăit cu consecințele care au decurs de aici. „Decizia de a respinge confortul conformării, refuzul milei și al compromisului sunt decizii puternice, acțiuni puternice”, spun jurnaliștii britanici și acestea au caracterizat cele patru decenii de viață fără adăpost ale Annei. În opinia lor, gestul Annei este în contrapondere cu ceea ce în general apreciază societatea de astăzi. Persoanele care par să fi eșuat în viață, asemenea Annei, și care ratează oportunitatea de a se ridica la standardele impuse de societatea modernă sunt în general marginalizate sau, cel mult, stârnesc milă. Anna a intrat în atenția presei tocmai pentru acest eșec, asumat în mod voluntar. „O curajoasă, chiar dacă riscantă alegere; dar una pentru care poate să fie admirată” comentează și The Independent. Miza deciziei sale și a riscurilor asumate sunt subsumate unei vieți coordonate de principiul demnității. Ea a ales drumul vieții ca o chestiune de principiu, concluzionează jurnaliștii.
Câtă normalitate este în deciziile ei? Există tentația de a specula cu privire la motivul pentru care Naysmith a ales să trăiască în stilul acesta. Ar putea fi invocat sindromul Asperger, care ar putea justifica incapacitatea obsesivă a acesteia de a face față schimbărilor sau de a accepta un caz de nedreptate. S-ar putea arunca șuvoaie de acuzații pentru faptul că a respins ajutorul pe care comunitatea a încercat să i-l ofere. Ar putea fi etichetată ca excentrică sau lipsită de simțul măsurii. Dincolo de toate acestea, Anne a câștigat simpatia presei și a oamenilor care au cunoscut-o, pentru viața ei condusă de un principiu ferm. A protestat în tăcere și și-a asumat un destin deloc de invidiat. A mizat totul pe cartea demnității și a preferat să piardă.
Un alt gest la limita normalității
Sfâșiată de durere, Rițpa alege varianta unui gest inedit. Construieşte un adăpost din pânză de sac şi stă acolo, sub cerul liber, aproape de trupurile aflate în descompunere, protejându-le, spre a nu fi profanate de păsări şi animale. Riţpa nu face lucrul acesta o zi. Nici șapte zile. Trec săptămâni întregi. Sufletul ei de mamă nu poate accepta nedreptatea. Protestează în tăcere. Și totuși, foametea nu a încetat odată cu execuția.
Este exact lecția de care societatea umană are nevoie. Într-o perioadă în care valorile s-au disipat, iar principiile s-au diluat, oamenii care mai cred în forța demnității sunt puțini. Unii se îneacă în fanatism. Alții își spulberă viața în hedonism. Sunt extremele unui stil de viață necontrolat de principii coerente. „Este mult mai ușor să lupți pentru principiile proprii decât să le respecți”, spunea Alfred Adler. Aceasta este marea diferență între cei care clamează o existență coordonată de principii doar pentru a-și justifica obtuzitatea și cei care sunt dispuși să sufere pierderi din cauza valorilor în care cred. Obtuzitatea nu pretinde sacrificii. Este o atitudine specific umană la care Andrei Pleșu face referire când spune că percepțiile eronate cu privire la principii „sunt uneori cel mai înalt mod de a gândi al oamenilor care nu obișnuiesc să gândească. Când n-ai idei, faci rost de câteva principii și lucrurile merg de la sine”. Cu alte cuvinte, vrem să fim ceea ce nu suntem. Este doar un exercițiu de imagine, de cosmetizare a realității. Prin contrast, gesturile Rițpei sau a Annei pot fi contestate, dar nu ignorate.
