Pentru orice leziune, corpul uman are, mereu, un mecanism compensator. Odată ce s-a produs o rană (o injurie, cum îi spunem noi, mai sofisticat), tot organismul se luptă ca să minimalizeze pagubele, canalizând energie şi resurse ca să împiedice prăbuşirea. De cele mai multe ori, reuşeşte. Dar tot ce se-ntâmplă se face cu ceva manifestări, se lasă cu febră, cu durere, cu semne şi simptome care nu te prea lasă să trăieşti, dar care nici nu-ţi dau voie, din prima, să mori.
Suntem toţi, fiziologic, nişte luptători. Corpurile noastre sunt programate să nu se lase. Biologia e de partea noastră şi de asta ne vindecăm, cu restitutio ad integrum, aproape de fiecare dată când intimitatea tisulară e “atacată” de tot felul de entităţi. Uneori, intruşii sunt mai puternici decât noi. Uneori. Dar nicio invazie nu e lăsată la voia-ntâmplării, fără încercări de apărare şi fără… luptă.
Mă gândeam zilele trecute că am putea să-nvăţăm atât de multe unii de la alţii, e adevărat, dar mai ales am putea să învăţăm extraordinar de multe lucruri de la noi. De la corpurile noastre care nu ne lasă la greu, la răceală, la julituri, la infecţii, la contactul cu boala…
Se poartă abandonul. Relaţiile nu mai funcţionează la capacitatea longevităţii de altădată (pe care o evocăm atât de des!), pentru că, nu-i aşa, avem la-ndemână scuza ireală a îndestulării care ne aşteaptă după colţ. “Dacă mă părăseşte, îmi găsesc pe altul.”, “dacă nu-i convine, plec la alta.” aud frecvent verdicte care nu mă mai mişcă demult. Nu mai luptăm pentru că n-avem chef. Pentru că-i mai simplu să faci un pas înapoi şi s-o iei la fugă, decât să stai să înfrunţi o situaţie şi să (te) lupţi. Pentru că ne-am obişnuit cu lucrurile simple, cu 1 plus 1 care trebuie să facă musai 2 şi pentru care orice altă ecuaţie care ar da, la final, tot atât, nu merită efortul gândirii, al reformulării, al descâlcirii.
Dacă organismul nostru ar gândi la fel, ne-ar ucide, la propriu, chiar şi o banală răceală. Ne-am prăbuşi de la o zgârietură şi am muri sufocaţi la simplul înec accidental c-o alună. Şi atunci ar fi nevoie să ne-nchidem fiecare în propriul lui balon de plexiglas care să ne poarte, fără rost, de-a rostogolul, prin lume.
Poate c-ar trebui să re-învăţăm ce-i ăla curaj de la noi prin celulele noastre şi să lăsăm deoparte toate celelalte idei care ne sabotează fericirea.
Foto: http://thornefx.com/inflammation-affects-immune-function-performance/
alexandrabohan.co
