Cronica mea de film se referă la aspectele politice, pentru că până una-alta un film are mai multe dimensiuni și întotdeauna regizorul sau producătorii se vor ascunde sau își vor ascunde sensurile sub aparența esteticului, a artei. Despre dimensiunea artistică, voi spune atât cât aș putea spune despre sporturile la care ne pricepem cu toții. Pot spune că merită văzut. E un film care are un subiect incitant, dramatic, cu o caracterologie interesantă, personaje cu trăiri intense, replici tăioase, sex, deci multe ingrediente pentru a fi plăcut. Dar, am remarcat că filmul românesc suferă în continuare la capitolul tehnică sonoră și menținerea unei dinamici fluente a replicilor. Cam atât.
Dacă filmul ar fi fost anunțat ca pură ficțiune, atunci chiar ar fi forțat să-i cauți cusur. Dar fiind ”bazat pe un caz real”, aceasta, după părerea mea, preia din modelul Hollywoodului, tehnica de manipulare. A spune că filmul este doar o expresie artistică, care ține de inspirația celor implicați este fals. Orice film care își asumă că redă din fapte sau evenimente reale, deși nu se vrea a fi un documentar, reprezintă o interpretare a acelei realități, care este inoculată publicului pe scară largă. Deci a spune că faci un film, să zicem, despre războiul din Irak, bazat pe fapte reale (American Sniper) și să te prevalezi ca argument critic de manifestarea artei, nu găsesc a fi rezonabil. Tehnica de manipulare constă tocmai în faptul că publicului i se inoculează ”legătura” cu realitatea, deși el nu cunoaște în detaliu evenimentele reale, din cauză că nu are acces la informații, nu are interesul sau timpul necesar pentru a le verifica. Drept urmare, orice interpretare sau orice șir al evenimentelor prezentate într-un astfel de film sunt preluate în subconștient ca fiind fost reale. Procedeul de spălare pe creier constă în afișarea celor 2-3 minute de final, timp în care publicul este încă sub hipnoza acțiunii filmului, în care se derulează ”explicațiile”, cine ce a făcut în viața reală, în timp ce sau după, deși acțiunea este una fictivă, iar caracterele sunt asemuite cu personaje reale, deși sunt imaginare.
Pe concret, filmul De ce eu? inoculează publicului din România ceea ce vrea sistemul să se creadă despre el și anume că s-a reformat și că justiția e (nu-i așa?!) independentă. Filmul delimitează foarte eficient epocile. Toate evenimentele (reale) se petrec de la… până la …, se fac foarte direct asocierile faptelor cu guvernul Năstase, cu sistemul serviciilor patronate de El Însuși (cel moștenit de pe vremea Securității, complet diferit de cel actual), se acuză fățiș implicarea SRI (!!) în crima organizată la nivel național, toate acestea pentru a face clar distincția dintre epoci. Pentru ca la final (făcând abstracție de povestea principală) să ni se explice cum că făptașii, păpușarii sistemului vechi, au fost deconspirați și pedepsiți de Lege, lăsându-ne să înțelegem că s-a făcut curățenia necesară în sistem, că răul a fost învins, iar binele este astăzi capabil să ne prezinte nouă faptele cele rele și viclene ale dușmanilor poporului, popor reprezentat elocvent de un simplu, onest și bine intenționat procuror, bine școlit și crescut din familie de țărani. Ei bine, nu pot decât să constat profesionalismul cu care s-a făcut acest film și să trag concluziile mele despre eforturile comune și sârguința depuse pe axa București-Washington pentru independența justiției și statul de drept. (sărind Londra, Berlin sau Roma, care mult îi place fost-procurorului VP, insinuatului co-autor moral al faptei incriminate în film)
http://donquijote-cronicarul.blogspot.ro/
