Mergeau în ritm alert, fiind convinși că la capătul acestui ultim obstacol îi aștepta odihna binemeritată. După miezul nopții au simțit că se face frig, dar nu s-a plâns niciunul, ba chiar au iuțit pașii. Până dimineață nu s-au oprit nici măcar să bea lapte de cocos.
La răsăritul soarelui erau obosiți, însetați și flămânzi. Au făcut un popas pentru a se întrema și au ațipit o bună bucată de vreme. Hamlet, Gogu și Chițac au profitat de umbra ce o făcea trupul solid al lui Călin și s-au adăpostit de razele nemiloase ale soarelui. Pe la amiază, umbra a dispărut și arșița i-a trezit.
Au mai spart o nucă și, după ce s-au înfruptat din ea, au verificat indicația Pietrei Cunoașterii, iar apoi au pornit prin nisipul fierbinte. Ca de obicei, curcanul era cocoțat pe căluț și scruta cu mare atenție depărtările, în timp ce șoricelul se ținea bine pe cățel, de unde-l tot îndemna să nu rămână în urma celorlalți.
Era tare greu să străbată un asemenea cuptor și pauzele erau din ce în ce mai dese și lungi. Seara a venit ca o binecuvântare și au profitat de ea din plin. S-au înfrupat di lapte și au ațipit din nou. Când s-au trezit era frig, au mâncat și au pornit iar la drum. Trei zile și trei nopți a durat această corvoadă, după care au observat, cu amărăciune, că nu mai aveau nuci și oboseala era din ce în ce mai mare. În schimb pașii le erau tot mai mici, la fel ca și speranțele care le dăduseră aripi până atunci. Setea îi chinuia și vederea le juca feste de la atâta concentrare. În cea de-a patra zi, pe când soarele era chiar deasupra capului, se auzi glasul lui Gogu, care striga cât îl ținea pliscul:
– Am ajuns! Am ajuns! Văd verdeață și apă. E chiar înainte. Să ne grăbim!
Au luat-o la goană și au fugit până când i-au lăsat puterile pe Călin și pe Hamlet, dar degeaba. S-au oprit cu limbile scoase și au cercetat din nou orizontul, care le arăta încontinuu aceeași mare albă de nisip. Cățelul, frânt de efort, a mai avut puterea să-i reproșeze curcanului:
– Te ții de păcăleli? Nu văd nicio apă sau verdeață. Ce e cu tine?
– Poate că a avut vedenii…, își dădu cu părerea șoricelul. Se întâmplă în deșert. Se cheamă Fata Morgana. Am văzut la televizor.
Gogu se simți jignit:
– Mai lasă-mă cu televizorul tău! Te crezi tare deștept, c-ai stat în casa omului? Te-aș vedea în locul meu ce-ai face! Îți închipui că e ușor să fii conducător? Să fii mereu atent la direcție? Eu chiar am văzut ceva și nu e vorba de nicio fată. Poate că nu mai avem mult de mers.
– Cred că și eu am văzut ceva, interveni Călin cu o jumătate de gură.
– Vezi, vezi?, se bucură curcanul. Nu cred că ne-am înșelat amândoi.
Nimeni nu a mai comentat și după un timp au continuat drumul. Noaptea i-a prins dezamăgiți și tăcuți. A doua zi simțeau că nu mai pot de sete. Mergeau încet și cu capetele plecate. Rareori ridicau privirea și încercau să deslușească ceva promițător, însă era în zadar. Tot Gogu a fost cel care i-a trezit din amorțeală:
– Valea Veșnic Verde! Uite valea. Mai avem puțin!
Imediat și-au ridicat privirile în direcția arătată de curcan, dar Chițac și Hamlet nu vedeau nimic în zare, plus că nici direcția nu era înainte, ci spre dreapta lor. Gogu o ținea morțiș:
– Haideți, să mergem! Ce mai așteptați? Călin, ia-o la galop!
– Eu nu văd nimic, zise șoricelul.
– Nici eu, completă Hamlet. Nu mă duc încolo. Sunt obosit, mi-e sete și cred că iar umbli după himere.
– Ba e ceva real! Văd foarte clar! Sunteți orbi sau ce-i cu voi!? Căline, tu vezi?
– Cred că văd și eu: Da, da… chiar foarte bine. Să mergem!, și calul a luat-o la fugă, îmboldit întruna de curcan.
Cățelul și șoricelul strigau zadarnic să se oprească. Au rămas singuri, privind cu tristețe la prietenii lor nebuni. Oare se vor întoarce? Își vor da seama la timp că aleargă după o iluzie sau vor cădea răpuși de sete și căldură? Cu lacrimi în ochi, au pornit agale înainte. Nu mai aveau Piatra Cunoașterii, dar ce mai conta? Trebuia doar să țină aceeași direcție. Și le era o seteee…
A venit o nouă noapte și au visat frumos, cum beau apă din Valea Veșnic Verde… și era așa răcoare și bine! Dimineață șoricelul s-a trezit târziu, obligat de razele puternice ale soarelui. Hamlet respira greu și nu dădea semne că ar vrea să se scoale. Doar după ce i-a strigat în ureche și l-a mușcat puțin, câinele a deschis ochii și a mormăit cu o voce stinsă:
– Eu nu pot să merg mai departe. Nu mai am putere și nici speranță. Du-te tu, dragul meu prieten, căci meriți să-ți găsești o familie care să te iubească.
Degeaba l-a implorat Chițac să se ridice și să-l însoțească, zadarnic a plâns și l-a asigurat că nu mai este mult; cățelul a închis ochii și nu a mai dat nici un semn de viață. Se vedea treaba că nu avea încotro și trebuia să purceadă singur la drum, nu înainte de a-și lua rămas bun:
– Rămâi cu bine, cățeluș! Am să găsesc Valea Veșnic Verde și am să vin cu ajutoare după tine. Ai să vezi că am să vin! Tu, odihnește-te până atunci.
Și a pornit șoricelul prin marea de nisip fierbinte, cu sufletul răvășit de despărțirea amară. Lăbuțele îl frigeau, gâtul îi era uscat, ochii orbiți de lumina prea puternică. A mers întruna, căci, dacă s-ar fi oprit, ar fi riscat să fie prăjit de nisip.
La un moment dat nu a mai simțit fierbințeala, nici setea, iar privirea îi era din nou ageră. Soarele deveni blând și el s-a oprit mirat. Chiar în fața lui începea o vale verde, brăzdată de un râu sprinten și limpede. Peste tot erau flori și animale prietenoase. S-a apropiat cu inima-i bătând trepidant și ce să vezi: chiar înaintea lui păștea Călin, iar alături de el erau Gogu și Hamlet. Nu-i venea să creadă și i-a întrebat cum au ajuns. A răspuns Gogu:
– Dragul nostru prieten, întotdeauna la capătul unui drum lung și greu e Valea Veșnic Verde. Nu trebuie să te îndoiești de asta și nici să te temi că ai greșit direcția. Cu toții ajungem în acest loc minunat. Oamenii de aici sunt buni și am cunoscut o mulțime de curci simpatice. Căluțul și-a regăsit părinții, iar cățelușul are un băiețel cu care se joacă mereu. Du-te și-ți caută și tu rudele!
– Dar nu se poate!, a exclamat șoricelul. Părinții mei sunt morți. I-a mâncat pisica.
La această remarcă, prietenii lui au zâmbit cu un înțeles ascuns. Aveau dreptate: toate rudele lui dispărute erau acolo, la o casă unde pisica nu le făcea niciun rău, iar oamenii erau veseli și prietenoși mereu. Deci asta era Valea Veșnic Verde! Parcă era raiul despre care auzise la televizor.
Sfârșit
https://racoltapetru6.wordpress.co
