Mergeam adesea prin lume. Călătoream din sat în sat. Oamenii la început credeau că sunt un vagabond. Apoi, cuvintele mele le-au ajuns la suflete. Am reușit să-i mângâi, să le arăt că viața e frumoasă și poate fi trăită cu adevărat doar dacă îți deschizi sufletul.
Totul a început la 20 de ani. Atunci am petrecut o noapte în pădure și am făcut primii pași către înțelepciune. Calul meu s-a speriat și a fugit printre copaci. O bună bucată a alergat cu tot cu căruță. Apoi, aceasta s-a făcut praf. Eu am rămas în mijlocul drumului, la mare departare de casă. Nu aveam cu ce să fac focul, nu aveam nimic la mine și noaptea venea.
M-am așezat lângă un copac mai mare și m-am făcut ghem. Trebuia să trec peste acea noapte de iarnă.
Frigul era din ce în ce mai puternic. Am ațipit.
Dintr-o dată, parcă 100 de clopote mi-ar fi bătut în timpane. M-am trezit speriat. În liniștea nopții lumina stelelor era reflectată de albul zăpezii. Chiar și așa nu vedeam prea departe. Nici nu era nevoie. Un urlet lugubru m-a anunțat că o haită de lupi era în apropiere. Am vrut să mă ridic. Auzisem de la alții că s-au urcat în copaci în situații asemănătoare. Nici nu mai știam cine-mi povestise. Iar mintea mea bezmetică în loc să caute o scăpare, se încăpățâna să sape în aminitiri, “oare Gheorghe să fi zis? sau poate Vasile? nuuu… era popa, sau poate Strâmbeanu a lui Văsălie”. Și uite așa treceau minute prețioase. Am vrut să mă ridic, dar picioarele mi s-au înmuiat brusc când le-am văzut ochii. Mârâiau și mă priveau cu ură. Așa credeam atunci.
L-am privit în ochi pe cel mai mare dintre ei, un lup sur cu mușchi puternici, mult mai mare decât tovarășii lui. El era șeful, eu eram prada.
Atunci a ieșit luna dintre nori. Lumina ei ne-a învăluit pe toți. Era o scenă demnă de a fi pictată. Dintr-o dată nu am mai simțit frica, ci liniștea. Era atâta pace în inima mea, era minunat. Mi-am simțit sufletul plin de lumină. Lupul era doar un frate în această lume. De când m-am născut, am fost condamnat la moarte, nu numai eu, ci toată omenirea, toate animalele, plantele, Pământul și chiar și Soarele. Da, și el va muri într-o bună zi. Am simțit dragoste pentru copacul ce mă sprijinea și chiar și pentru lupii ce urmau să mă mănânce. Îmi vor mânca doar trupul.
I-am zâmbit lupului.
Brusc, un altul, plin de nerăbdare s-a repezit la mine. Surul l-a oprit. În momentul acela m-am văzut pe mine prin ochii lui. I-am înțeles gândirea. Între noi s-a deschis o punte, o comunicare ce trecea peste timp și spatiu, și care rupea barierele dintre om și animal.
Îi era foame!
L-am înțeles, fără milă fără scrupule, fără falsități, fără minciuni. Eram doar noi doi cu sinceritatea sufletelor deschise total. Restul lupilor așteptau.
S-a apropiat până a ajuns la mai puțin de un pas de mine. Eram împăcat cu mine, eram liniștit. I-am simțit puterea și vigoarea. Era în elementul lui, în mijlocul naturii, el era stăpânul, el era regele, eu doar un nepoftit ce, din întâmplare, călcasem hotarele regatului său.
Nu mi-era frică. Dar când s-a apropiat și mai mult, am închis ochii. Nu aveam așteptări, nu aveam speranțe, nu aveam nimic. Eram doar EU, unul, si mă simțeam în pietre, în frunzele moarte de sub zăpadă, în ramurile și copacii din jur. Eram EU chiar și în blana lupilor ce-mi dădeau roată.
Dintr-o dată, i-am simțit botul si apoi limba umedă și aspră. Mă lingea pe obraz. Încet, fără grabă, tacticos. Am ridicat mâna și l-am mângâiat ușor. A încercat să mârâie, dar parcă nu avea putere.
S-a așezat ușor cu capul pe picioarele mele. Am continuat să-l mângâi încă multă vreme. A ațipit.
Ceilalți lupi s-au așezat fiecare pe locul în care era înainte. Acum stăteau pe burtă și așteptau.
După un timp. Nu știu, poate au trecut două ceasuri, poate mai mult, lupul cel mare s-a ridicat și a plecat, urmat de tovarășii lui. O ultimă privire mi-a aruncat.
Atunci i-am înțeles singurătatea, era singurătatea unui rege, cea liderului ce s-a impus deja. Era mai important să petreacă câteva ore alături de un prieten, decât o masă împărțită cu haita.
Pădurea e mare, va mai avea ocazii.
