Înainte de a zburda în comentarii despre ştirea punerii la păstrare a dobitocului boului golănetelui şefului de la Agenţia Naţională de Integritate n-ar fi rău să şurubărim puţin pe la roţile dinţoase ale memoriei. Pentru că nici şpagonautica de ANI, nici ciordolăgeala fostei capo di Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu s-au petrecut de Mărţişor şi au explicaţii ceva mai complicate decât, fireşte, beleaua numită “natură umană”.
Toată zarva penală care ne bâzâie de ceva vreme poate fi privită şi înţeleasă în multe feluri. Unii, cu naturelul simţitor şi convingerea că Moş Crăciun încape pe horn, sunt iremediabili convinşi că statudădrept tocmai şi-a făcut freza la un salon de fiţe şi acum a ieşit la agăţat. Alţii, mai bine echipaţi pentru drumuri înzăpezite, observă că e de fapt un apogeu al amantlâcului dintre politichie şi justiţie (admiţând că procurorii pot fi parte a justiţiei), cârdăşită de servicii de pe aici, de pe aiurea… Mai există şi categoria celor care se declară în mod onest năuci şi atât. Cum ziceam, lucrurile pot fi privite în multe feluri. Un mod de a vedea lucrurile ar fi şi acela în care observăm că toată epidemia asta de răcoare e de fapt un lung discurs despre cârdăşii complicităţi.
Ar fi o uriaşă greşeală să ne imaginăm că zbenguiala complicităţilor se opreşte la ceea ce se poate citi în naraţiunile drept-mărturisitorilor de rit DNA denunţurile celor cărora le studiază DNA claustrofobia. Complicităţile nu se opresc la numele înşirate de Gabriel Sandu, nici la eterna discreta romantica interesanta relaţie Băsescu-Udrea. Nici la scârboasa ciudata obedienţă a chestiei numită Emil Boc – pe care nimeni nu-l mâhneşte cu întrebări despre complicitatea lui la ciordeli rezistenţa la răcoare.
În 2012, la suspendarea lui Băsescu, urmată de referendumul pentru demiterea acestuia s-au întâmplat o seamă de porcării căcături mizerii lucruri al naibii deticăloase suspecte despre care avem obligaţia de a vorbi acum. Decizia de suspendare a lui Băsescu, urmată de procedura de demitere, a fost luată de către liderii de atunci ai USL mai de voie, mai de silă, urmând un uriaş curent popular şi socotindu-se că ceea ce se numea pe atunci USL poate prelua mai rapid frâiele puterii şi poate schimba cele care erau de schimbat în statul român. A urmat referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu – nu mai recităm povestea cu milioanele de voturi. De fapt acel referendum însemna ceva mai mult deât demiterea lui Băsescu, însemna evacuarea întregului sistem mafiot construit de el: Udrea, Boc, Anastase, Bica, acest Horia Georgescu, Videanu, Blaga, etc. etc. etc. . Ce s-a întâmplat atunci? Hai să ne amintim.
O seamă de “apărători ai statului de drept” (statul de drept erau alde Băsescu, Udrea, Kovesi, Morar, Bica, Georgescu, etc.) au sărit din izmene să zbiere că e lovitură de stat, că se dă la temelia statului de drept şi alte rahaturi din astea. Madam Macovei, azi lider de partid, se iţea prin geamlăcul de la căcăstoare să se bucure că a scăpat “statu de drept” ne-demis. Puhoi de lăutari din presărahaţi cu pretenţie de a fi socotiţi jurnalişti trăgeau tare la ţambal, manelind despre izbăvirea aceluiaşi rupt în cur stat de drept. Aceasta e prima mulţime de complici, pe care nimeni nu-i deranjează azi, când “şi-au luat ţara înapoi”.
Al doilea rând de complicităţi stă chiar în dreptul iniţiatorilor procedurii de demitere. Ponta, speriat de răţoiala huhurezilor europeni, se plimba prin ţarină cu bileţele de la Barroso, în vreme ce oamenii “statului de drept” îi alergau pe votanţi pe tarla, ca să-i pună la jurat pe Biblie. Câteva luni mai târziu, cu voturile USL în buzunar, acelaşi Ponta o numea, în spiritul virtuţii, iubirii şi coabitării o numea pe Kovesi la DNA, în vreme ce Daniel Morar devenea judecător la CCR. Crin Antonescu, după ce s-a văzut preşedinte interimar vreme de câteva săptămâni, şi-a continuat cariera de viitor candidat-minune-care-nu-o-să-mai-apuce-să-şi-candideze, bombănind şi bibilind o frumoasă şi expresivă trecere la PPE, dimpreună cu înfrăţirea întru statul de drept cu alde Blaga, Anastase, Ioan Oltean şi alţi cărturari iubitori de stat de drept şi satisfăcuţi de eşecul procedurii de demitere a băsexului. Aceasta e o altă linie de complici.
Lucrurile nu ar fi luat-o într-atât razna dacă nu ar fi existat un alt lanţ de ticăloase complicităţi, ale popularilor europeni, care au dat năvală cu potop de ameninţări şi răcnete, să-şi salveze băsexul. De ce n-ar fi făcut-o? Slugă mai obedientă decât Traian Băsescu, mai dispusă la belirea propriului popor nici nu avuseseră licuricii! Răcnetele Angelei Merkel, ultimatumurile lui Barroso, tot valul de înjurături şi ameninţări care au venit dinspre Bruxelles, cu precădere dinspre fruntaşii PPE, nu reprezentau altceva decât o evidentă, inechivocă şi perfect condamnabilă cârdăşie complicitate cu întreg sistemul mafiot al lui Băsescu. Erau exact cei care refuzau (în mod scandalos) accesul României la Schengen, în ciuda îndeplinirii tuturor criteriilor, exact aceia care lăudau în rapoartele MCV prestaţiile unora ca Bica, Georgescu, Morar sau Kovesi. Erau cei care au făcut ca mafia să mai supravieţuiască doi ani! Aceştia reprezintă cea mai mizerabilă formă de complicitate – pe ăştia n-o să-i citeze nimeni, nu o să-i plimbe nimeni cu cătuşe, ba mai mult, vor continua să primească temenele slugilor lor de pe aici.
Aşa că hai să o lăsăm mai domol cu “statu de drept” , Europa şi partenerii europeni. Merkelioţii europeni nu fac altceva decât să-şi continue opera începută în 2012. Prea-cuvioasa doamnă Kovesi descoperă acum fix dosarele pe care le-a încropat a refuzat să le vadă cu ani în urmă. Acum le vede, că e voie de la Europa, sunt noi majorităţi de construit, prin servicii, DIICOT, ANI ş,a.m.d. e rost de proptit oameni utili puterii care se pregăteşte să dea năvală, cu binecuvântarea acelorași ticăloşi parteneri europeni, pe care, cum ziceam, nu-i întreabă nimeni, nu le pune nimeni cătuşe…
Doamna Kovesi le pare unora tot mai credibilă şi mai destoinică în lupta împotriva corupţiei. Statul de drept pare tot mai bine îngrijit, hrănit şi scos zilnic la orele de plimbare. E bine. Suntem ca spânzuratul care se declară fericit că a fost lăsat să-şi aleagă culoarea laţului şi acum întreagă în stânga şi în dreapta dacă îi stă bine cu noua cravată.
