Povestea intelectualului român ajuns căpşunar în Anglia

Până acum şase luni făcea muncă de birou pentru un salariu bunicel într-o cunoscută companie din Capitală. Apoi l-a pălit criza şi s-a făcut căpşunar de UK ca să-şi poată ţine datoriile la zi. A nimerit într-o caravană aşezată sub firele de înaltă tensiune, s-a hrănit cu alimente expirate luate din supermarketuri la o zecime de preţ şi s-a încălţat cu pantofi găsiţi prin gunoaie.

Numele întreg n-a fost de acord să şi-l divulge, însă am convenit să-i spunem Sandu: „Criza m-a prins total descoperit. De la 1 ianuarie salariul mi s-a micşorat cu 15%, rata la creditul în CHF a săltat brusc şi valoarea micii investiţii pe care o aveam în imobiliare s-a prăbuşit. Trei luni am trăit pe datorie cu bani împrumutaţi de la prieteni. Când cuţitul a ajuns la os, am sărit în primul avion, unul low-cost desigur, pornind în căutarea norocului salvator”.

A prins un contract pe 6 luni în care urma să culeagă de la asparagus până la cireşe, căpşune, mere şi hamei, la două ferme din centrul Angliei. În locaţia unde a poposit cel mai mult, în loc să se târâie în genunchi, Sandu a avut bafta de a culege căpşune plantate în saci, pe mese, în tunele. El trebuia doar să se plimbe pe rânduri cu un coş asemănător celor de cumpărături din hypermarketuri, pe care avea lăzi cu paneţi goi ce trebuiau umpluţi cu căpşune sortate la clasa I şi la clasa a II-a: „Cum căpşunarii sunt plătiţi la normă, interesul fiecăruia e să umple cât mai multe lădiţe de clasa I, fiindcă clasa a II-a e cel mai adesea plătită de fermieri doar simbolic. Pentru a nu fi frânaţi din avântul lor, culegătorii fie nu mai culeg căpşunele de clasa a doua în lăzi ci le rup şi le lasă să cadă pe jos zdrobindu-le sub tălpi, fie le ascund la fundul paneţilor de clasa I”. În rest e viteză şi talent. În cele şase luni, Sandu nu a dovedit că ar avea vocaţie pentru cules, considerându-se „o mediocritate de căpşunar”, însă şi-a depăşit cu jumătate salariul de intelectual.

A fugit de criza din România şi a dat de criza din Anglia

Primul contact cu agricultura a fost cazarea: „Un câmp de caravane cât vedeai cu ochii. Erau peste o sută, ce urmau să fie umplute în câteva săptămâni cu 800 de oameni. A noastră s-a nimerit a fi uşor de reperat ulterior. Era una din cele 15-20 pe deasupra cărora treceau firele de înaltă tensiune (40.000 V) ale unei magistrale de electricitate. Înăuntru mizerie, frig şi doar un calorifer electric pentru încălzirea celor trei chichineţe şi a pseudo-livingului. În baie, un rahat uscat ce nu vroia să se lase alungat cu peria de pe pereţii wc-ului de plastic. În prima noapte mie şi celorlalţi cinci români ne-au clănţănit dinţii ca la Polul Nord. A doua zi ne-am luat aerotermă de la oraş. Unul din dormitoare era atât de mic, încât când unul dintre colegii de caravană se întindea în pat, labele picioarelor îi ieşeau pe o lungime de vreo 20 de centimetri în coridor şi ne împiedicam adesea de ele noaptea, în drum spre toaletă. În săptămânile ce au urmat, drumurile la budă s-au rărit, fiind înlocuite cu ieşiri în câmp, deoarece haznaua era dimensionată doar pentru 500 de oameni, şi noi fiind 800, wc-ul şi chiuveta refulau întruna, fiind inutilizabile uneori şi câte 3-4 zile pe săptămână. Afară, bălţi de dejecţii plutitoare evadate din hazna miroseau printre caravane, la câţiva metri de packhouse şi de rampa de încărcare a camioanelor cu asparagus premium pentru M&S”.

Sezonul de lucru a început în forţă cu un day-off, urmat de alte şi alte day-off-uri, aşa că Sandu începuse să se întrebe dacă va mai lucra vreodată. Bătând pe la uşile altor caravane, a aflat de la muncitori care mai fuseseră şi în alţi ani la „Cobrey Farm” (unul din cei mai mari producători de asparagus din UK) că în 2009, din cauza crizei financiare, acţionarii au apelat la un artificiu care să le reducă costurile cu forţa de muncă la minim: „Au preferat să suplimenteze numărul de caravane (second-hand) şi să le ticsească cu est-europeni pe care să-i aibă la cheremul lor. Dacă anul trecut fuseseră doar 500 de oameni, anul ăsta au adus 800, aproape dublu, ca să-i rotească între ei, numai să nu le mai dea ore suplimentare, fiindcă legea îl obliga să le plătească o dată şi jumătate faţă de retribuţia normală. În cea mai mare parte a sezonului, sutele de muncitori nu doar că nu au ajuns să-şi facă norma de 39 ore lucrătoare pe săptămână, ci aveau norme asemănătoare catedrelor de profesori de pe la noi: 15-25 de ore. Eram obligaţi să ne plimbăm cu lăzile în mână de la un câmp la altul fără să fim plătiţi. Numai culesul propriu-zis era pontat”. După scăderea taxelor şi impozitelor, a mâncării, a chiriei şi a buteliei, Sandu a rămas adesea în mână cu 400-600 lei pe săptămână, exceptând vârful de sezon când timp de două săptămâni a făcut şi câte 1200 lei. Din socotelile sale, pentru o caravană dărăpănată ca a lui în care locuiau şase persoane, fermierul percepea lunar 720 lire chirie, plus 65 de lire butelia de gaz, adică la fel de mult cât închirierea unei vile cu tot cu plata utilităţilor în orăşelul cel mai apropiat. Fraieriţi la bani, căpşunarii au încercat să economisească la îmbrăcăminte, haine şi mâncare.

Hugo Boss second hand şi delicatese expirate

Cei 800 de caravanagii au băgat o spaimă sezonieră în micuţul şi pitorescul orăşel Ross on Wye: „În Anglia e foartă dezvoltată cultura magazinelor de charity, în care englezii vin şi donează lucrurile de care nu mai au nevoie de prin casă, care sunt apoi vândute la preţuri modice şi banii folosiţi pentru tot soiul de cauze nobile: protecţia pisicilor, căţeilor, veteranilor, orfanilor, lupta împotriva cancerului. Cum englezii nu fură, oamenii aveau obiceiul să lase seara saci cu haine sau cutii cu electronice la uşile charityurilor, pe care dimineaţa, la deschiderea magazinului, gestionarele urmau să le ia în primire. Odată cu venirea noastră, pe uşile charityurilor au început să apară anunţuri gen: «Vă rugăm nu mai lăsaţi donaţiile în faţa vitrinelor în afara programului de lucru, că se fură»”. Cu gusturi vestimentare cosmopolite, culegătorii, printre care şi Sandu, şi-au umplut valijoarele cu ţoale de firmă purtate, de la maieuri Hugo Boss, la cămăşi Calvin Klein, şosete Adidas şi pantofi Timberland. Sandu spune că n-a furat niciodată de la uşile magazinelor, dar odată nu s-a putut abţine, când pe trotuar, lângă zidul exterior al unei case, a văzut o pereche de pantofi „Clarks”: „Ştiam că în mallurile de la noi sunt foarte scumpi aşa că m-am uitat în stânga, în dreapta, am aşteptat ca grupul cu care eram să ia distanţă şi i-am vârât pe ascuns în sacoşică”.

Nici în domeniul culinar, „ţăranii mercenari” nu s-au lăsat mai prejos: „Supermarketurile au obiceiul ca seara să-şi scoată la vânzare produsele care expiră în aceeaşi zi. Pe la prânz le reduc preţul cu 25%, la amiază cu 50%, pe seară la ora 20.30 cu 75% şi cu zece minute înainte de închiderea magazinului totul era redus la 9 şi 19 pence. Când se făcea ora stăteam la pândă şi cum vedeam pe vreunul din angajaţi că se apropie cu scannerul şi etichetele nou imprimate de raftul cu expirate, ţop! pe el. Stăteam cu mâinile întinse, ca cerşetorii. Omul n-apuca să lipească bine eticheta cu noul preţ că i-o şi înşfăcam. Ne priveau ca pe barbari şi ce-i drept asta şi eram. Mai erau şi englezi amărâţi care ar fi vrut să ia şi ei, dar nu mai apucau de noi. Atunci îi auzeam cum ne înjurau şi ne amuzam: «Polonezii ăştia nemâncaţi», neştiind că suntem români. Confuzia lor era cauzată de faptul că după intrarea Poloniei în UE în 2004, polonezi de toate speţele au invadat regiunea cu zecile de mii, creându-şi un renume nu mereu pozitiv. Sandu recunoaşte că uneori se lăsa înduioşat în lupta lui pentru ciolan: „Mai vedeam câte un familist cu fetiţa de mână sau câte un moşulică englezoi din ăla uscat de 80 de ani care aştepta cuminte câte jumate de ceas să vină reducerile, dar până apuca să ridice mâna, tineretul, adică noi, lăsam raftul curat. Atunci mergeam cu coşul de cumpărături lângă el şi-l rugam să-şi aleagă un produs expirat”. Spre deosebire de restul „căpşunarilor” care mâncau pâine marca cea mai ieftină şi conserve duium, caravanele celor câţiva români, bulgari şi polonezi care deţineau secretul „expiratelor” era festin: „Pui peste pui la rotisor, file de somon, torturi reduse de la 7 lire la 9 pence, creveţi reduşi de la 3 lire la 19 pence, măsline marinate într-o mie de ierburi, fructul pasiunii organic, roşii uscate natural de soarele mediteranean şi tarte cu afine sau rhubarb”. Nu-i de mirare că Sandu s-a îngrăşat, schimbând numărul la pantaloni.

http://www.gandul.info/