Românii nu a înţeles că conducătorii ţării sunt doar nişte marionete de către agenţii puterilor străine care conduc România de facto
Parlamentul este subordonat ambasadelor. La fel şi Ponta, Johannis, Kodruţa, Coldea etc.
Constat că situația României se înrăutăţeşte suntem folosiți decât ca piață de desfacere pentru Occident. Se încearcă obstrucționarea agriculturii prin mijloace autohtone, se distrug practic posibilitățile micilor agricultori de a practica agricultura cu mijloace naturale. Un alt exemplu este acela cu rigorile aplicate recoltarii laptelui și multe, multe altele.
Voinţa de a intra în UE şi NATO nu a fost a poporului român ci a politicienilor cumpăraţi de cei din afara ţării. Poporul a fost convins prin acţiuni concertate de propagandă şi manipulare în masă. În primul rând populaţia habar nu avea despre ce e vorba.
Nu este corect să faci generalizări şi să vorbeşti în numele tuturor, cu formulări de genul “toţi suntem de vină” şi “cati dintre noi nu trec zilnic pe langa ei, in goana masinii, evitand sa oprim la marginea drumulu”. Uite, eu de exemplu nu am maşină şi nu am avut niciodată. Nu am fost de acord să intrăm în NATO şi în UE, nu am făcut niciodată un credit, nu am cumpărat în rate, nu am lucrat la vreo multi-naţională sau vreo bancă. Aşa că eu personal nu mă simt vinovat cu nimic şi cred că sunt mulţi alţii în situaţia mea.
În agonie ne-au adus alogenii care au cotropit şi au luat în stăpânire ţara. România este ca un animal muşcat de un şarpe sau o insectă veninoasă, care acum este amorţit, sleit de puteri şi incapabil de acţiune. Cel mai otrăvitor lucru pentru poporul român este să fiim dezbinaţi să ne urâm între noi şi să considerăm că “de vină suntem noi toţi”! NU!!! De vină sunt cei care ne conduc şi care dau mereu vina pe noi pentru ticăloşiile lor!
Romania prin integrarea in structurile UE ,NATO a trebuit sa respecte niste clauze care au distrus tara
1, Distrugerea armatei traditionale românești
2, Distrugerea industriei sau vinderea pe nimic pentru a nu concura produsele straine , pentru a le vinde ca fiare vechi
3, Vinderea marilor companii Petrom , Distrigaz, Electrica catre marile monopuluri straine si toate profiturle acestor companii pleaca in tarile de origine
4, Vinderea bogatiilor solului si subsolului
5, Închiderea minelor sub motivul fals nerentabilitatii
6, Slabirea statului intentionat care sa nu poata ajuta economia in concurenta cu marile monopoluri straine
7, Importul coruptiei generalizate de la imperialistii americani si vest europeni
8, Impunerea spre vanzare a tuturor bancilor ,astfel incat statul nu mai are nici o parghie de control si de ajutor , fara a se imprumuta la bancile straine jefuitoare
9, Cresterea alarmanta a somajului ,disparitia locurilor de munca ,plecarea fortei de munca calificate in tari bogate si implicit la ridicarea bunastarii acelor tari
10, Destramarea a sutelor de mii de familii prin aceste plecari pe meleaguri straine
11, Instigarea timp de 50 de ani prin posturile de radio Europa Libera ,Vocea Americii , Londra la nesupunere fata de regimurile socialiste care chiar aparau interesele poporului
12, Plata anuala la bugetul UE, FMI,BM,NATO etc cu miliarde de euro
13, Cheltuirea cu FMI,BM,UE, NATO corporatii occidentale cu miliarde de euro anual pentru organismele create artificial asa zise de gestionare fonduri europene, organisme de control etc
14, Datoria actuala de peste 150 de miliarde de euro nu poate fi platita nici de zece generatii ,deoarece suntem strangulati chiar de cei care ne-au îndatorat pentru interesul lor
15, Mai mult timp de 40 de ani imperialistii americani si vest europeni prin posturile de radio Europa Libera si Vocea Ameridcii au instigat popoarele la revolta ia mintit cu nerusinare ca vor veni , dar in acelasi timp azi sa aflam ca ticalosii de americani si englezi ne-au vandut ca pe orice marfa.
16, Romania cu aceste structuri in care a intrat UE, NATO este in faliment , are datorie externa de peste 100 de miliarde de euro, iau fost furate bogatiile solului si subsolului ,i sa distrus iindustria ,agricultura ,bancile , si traieste de pe azi pe maine
17, Astazi cei care instigau la posturile de radio Europa Libera poporul la nesupunere ,dau
informatii false despre revolutie la posturilee de televiziune aservite imperialistilor americani si vest europeni.
18, Asa zisele fonduri europene nu ne ajuta cu nimic ,pentru ca ajung tot la imperialistii americani si vest europeni.
19, Dar unde sunt inginerii ,medicii ,tehnicienii muncitorii care au transformat tara in 40 de ani de socialism intr-o tara industrial agrara si azi cu niste guvernanti aserviti monopolurilor occidentale straine asteptam sa ne vina investitorii straini?!
20, Romani , Romania trebuie sa iasa urgent din aceste structuri mafiote UE, NATO ,FMI care ne conduc spre faliment.
Transarea Romaniei – plan vechi pus la cale de SUA, UE, NATO la comanda iudeo-franc-masoneriei
În acest moment in care Uniunea Europeana a aratat cu mare claritate ca sustine dezmembrarea Romaniei, cand este mai evident decat evidenta insasi ca Statele Unite ale Americii si armata internationala si suprastatala NATO – care a absorbit puterea militara a Romaniei, lasand-o fara aparare militara -, nu ofera nici un sprijin Romaniei, in orice eventual conflict. Trebuie sa fii cu totul inapoiat mintal sa nu vezi si sa nu intelegi ce se intampla. Sau trebuie sa fii orb, ca optiune existentiala.
Aceasta „reorganizare administrativa” este de fapt regionalizarea sau federalizarea Romaniei, despre pregatirea careia am aflat in toti acesti ani. Disimularea, ascunderea acestui etnocid…. se face cu inchipuita responsabilitate – din nou cei mai iresponsabili cetateni romani, conducatori ai poporul roman spre dezastru, isi asuma raspunderea. Cu alte cuvinte: iresponsabilitatea insasi isi asuma raspunderea! – pentru viata, sau mai precis, pentru moartea unui popor si disparitia din istorie a unui stat. Cuvintele trebuie rostite raspicat si clar, fara nici un menajament. Consider ca nu trebuie sa ne ascundem dupa cuvinte – nu este vreme de joaca.
. Este vital sa gandim in aceste momente si nu sa ne luam dupa tot felul de manipulatori, care, in cazul de fata, se ascund in anonimat. Trebuie multa atentie, ca nu cumva noi insine sa fim uneltele prin care se va abate nenorocirea asupra poporului roman, asupra propriului nostru popor.
Transarea Romaniei – plan vechi pus la cale de SUA, UE, NATO la comanda iudeo-franc-masoneriei
Se petrece acum şi aici, sub ochii noştri care au încetat să ne mai lumineze sufletele deşi stau larg deschişi. Întâi s-a răspândit un zvon îngrozitor, de către răspândaci de sorginte dubioasă. Apoi, timp de 21 de ani, s-au auzit tot felul de scenarii care aveau aceeaşi temă: pierderea Ardealului; atât de multe şi, printre ele, unele atât de absurde, încât cu greu puteau fi crezute. Dar, în puzderia de zvonuri, se ascundeau şi planurile adevărate, care însă, prin apropierea de cele imposibile, păreau şi ele, într-un fel, la fel de imposibile – acesta este un binecunoscut truc de ascundere a adevărului. De fiecare dată a reuşit – şi acum a reuşit. Se ştia din anii 1987, 1988 că există intenţia criminală de dezmembrare a României şi că, dincolo de intenţie, existau şi nişte planuri, o strategie cu acest scop.
După evenimentele din decembrie 1989 – adică după lovitura de stat şi măcelul făcut de aceiaşi autori – lucrul a început să capete contur: în martie 90, la Târgu Mureş a fost făcută, de către serviciile secrete maghiare împreună cu parte din populaţia maghiară din zonă, prima încercare de rupere a Ardealului din trupul României, după mai multe decenii. N-a reuşit. De altfel, lovitura a fost pregătită destul de pripit în cancelariile europene şi la Budapesta, pe de-o parte, iar pe de altă parte lipsea exerciţiu participării la istorie, atât în ceea ce îi priveşte pe maghiari cât şi în ceea ce ne priveşte. După Târgu Mureş, uşor-uşor am început să aflăm cum stau lucrurile – cum anume stau lucrurile, măcar o parte dintre ele. Am aflat că Ungaria a sprijinit activ atât declanşarea loviturii de stat din 1989, prin Laslo Tokes şi prin angajarea de trupe speciale care jucau rolul de terorişti, cât şi implementarea „democraţiei” proprie unei europe decăzute, atât creştin, cât şi moral – mai precis spus, unei alte europe. Toate acestea au fost făcute de maghiari, în schimbul promisiunii ferme că Ardealul va face parte din Ungaria – există şi un mit al „Ungariei mari”, care este pe cât de penibil şi caraghios, pe atât de periculos. Ceea ce este foarte interesant este că nici un istoric român nu mai pomeneşte de faptul că, mare parte din teritoriul actual al Ungariei, este teritoriu românesc – mai precis până la Tisa -, furat în alte ocazii istorice.
Aşa că, ar fi corect ca acest mit al „Ungariei mari” să se refere la actualul teritoriu care este ilegal şi fraudulos de mare, deşi seamănă cu câteva judeţe din România. Am mai aflat de aşa numitele planuri – oficiale, deşi prezentate cu rezervă – Huntington, al căror autor – Samuel Phillips Huntington – prezenta în cartea lui, The Clash of Civilizations, harta României fără Ardeal; am aflat, desigur neoficial, cum că atât Uniunea Europeană cât şi Statele Unite ale Americii susţin şi garantează ca acest rapt teritorial să se pună în fapt; am aflat, de asemenea, cum că există un plan după care parte din România a Moldovei şi Basarabia urmează să se unească pentru a forma un stat de sine stătător, care se va numi ceva cu Israel; că este mare nevoie ca ţiganii să aibe propria lor republică – fără nici un fel de glumă, deşi sunt de acord că este de tot râsul până aici – iar noua republică va fi o parte din Oltenia cu capitala la Strehaia şcl. Dar am mai aflat şi că, de jur-împrejurul Ţării, statele privesc cu lăcomie la tot teritoriul României. Şi multe altele am mai aflat, în toţi aceşti ani. De neînţeles însă – nu ne-a folosit la nimic ce am aflat; foarte puţini au luat în serios toate aceste lucruri. Mai mult, cei care au considerat că trebuie să atragă atenţia românilor asupra pericolului, din ce în ce mai evident şi eminent, au fost şi sunt consideraţi ca fiind extremişti. Revista AXA are o rubrică permanentă referitoare la situaţia din zona Harghita Covasna, rubrică realizată de Centrul de studii al Forumului Civic din Harghita, Covasna şi Mureş, pusă la dispoziţie de neobositul luptător pentru România, Profesorul Ioan Lăcătuşu. Din pricina acestei pagini suntem consideraţi şovini şi extremişti, iar unii dintre abonaţii revistei noastre s-au retras pur şi simplu – motivând că ei nu sunt de acord cu această perspectivă „şovină” şi „extremistă”, că nu-i interesează ce se petrece la Harghita Covasna şi că ei sunt…ortodocşi!
Sigur că inepţia depăşeşte puterea de imaginaţie omenească, şi, la fel de sigur, că prostia este eternă. Astfel că, în acest moment în care Uniunea Europeană a arătat cu mare claritate că susţine dezmembrarea României prin acceptarea unei reprezentanţe diplomatice secuieşti la Bruxelles; în acest moment, când este mai evident decât evidenţa însăşi că Statele Unite ale Americii şi armata internaţională şi suprastatală NATO – care a absorbit puterea militară a României, lăsând-o fără apărare militară -, nu oferă nici un sprijin României, în orice eventual conflict (fapt demonstrat în cazul conflictului Canalului Bâstroe); tocmai în acest moment, apare ca o poveste duioasă, gospodărească, legitimă şi nevinovată, „reorganizarea teritorială administrativă” a României. Trebuie să fii cu totul înapoiat mintal să nu vezi şi să nu înţelegi ce se întâmplă. Sau trebuie să fii orb, ca opţiune existenţială. Această „reorganizare administrativă” este de fapt regionalizarea sau federalizarea României, despre pregătirea căreia am aflat în toţi aceşti ani. Disimularea, ascunderea acestui etnocid…. se face cu închipuită responsabilitate – din nou cei mai iresponsabili cetăţeni români, conducători ai poporul român spre dezastru, îşi asumă răspunderea. Cu alte cuvinte: iresponsabilitatea însăşi îşi asumă răspunderea! – pentru viaţa, sau mai precis, pentru moartea unui popor şi dispariţia din istorie a unui stat. Cuvintele trebuie rostite răspicat şi clar, fără nici un menajament. Considerăm că nu trebuie să ne ascundem după cuvinte – nu este vreme de joacă. Toate, dar absolut toate argumentele (aduse de Preşedintele României pentru susţinerea ideii de federalizare a ţării, sub numele de „reorganizare administrativă”) cu intenţia de a motiva această „reorganizare teritorială” sunt mincinoase, sau mai corect spus: sunt nişte bălării politicianiste justificative. Această încercare a mai fost făcută cu o singură regiune, a Banatului, în Timişoara – în 1990, prin Proclamaţia de la Timişoara se cerea doar autonomie administrativă şi economică. Acest lucru nu le-a reuşit celor care au alcătuit şi promovat textul proclamaţiei, fiindcă minciuna era prea mare: nu există autonomie administrativă şi economică, fără autonomie teritorială, adică fără să fie definit teritoriul în care funcţionează această autonomie şi, implicit, fără să fie trasate graniţele. Sau poate că Banatul a mai rămas în România, după Proclamaţia de la Timişoara, şi pentru că, pe atunci, mai erau români în România.
„Reorganizarea administrativă”, pe care conducătorii actuali ai României sunt hotărâţi să o facă (în aceste zile se negociază doar detaliile), în opt sau nouă sau n judeţe este, în adevăr, tranşarea României, care, în conformitate cu planurile iudeofrancmasoneriei, urmează să fie reîmpărţită. Iată, pas cu pas, această „reorganizare” care ne este propusă ca salvare şi impusă fără drept de apel: 1) se împarte statul român în euroregiuni, judeţe, zone sau chiar nu contează cum se vor numi; cu alte cuvinte se federalizează teritoriul actual al României, statul român dispărând; 2) ca urmare a acestei „reorganizări”, cetăţenii locuitori ai acestor zone vor fi nevoiţi să îşi schimbe actele de identitate. Aici apare „rezolvarea”, recunoaştem că inventivă, a cipuirii întregii populaţii a ţării, fiindcă actele de identitate vor fi în totalitate cu cip; 3) zonele îşi vor afirma şi vor avea autonomie regională, adică se vor transforma în nişte mini state sub conducerea directă a uniunii europene, care va numi – deja au fost numiţi o parte dintre ei – guvernatori pentru fiecare regiune în parte; 4) în cea mai deplină legalitate, respectivele state vor putea să determine, fiecare pentru sine, dacă se unesc cu un stat sau cu altul, sau dacă îşi schimbă, şi cum, limba oficială sau denumirea. Astfel, Ardealul se va alipi Ungariei, Moldova va face un stat de sine stătător cu Basarabia, ţiganii vor avea şi ei republica lor etc; 5) statul român va dispărea de pe harta lumii – sau, aici este neclar, va rămâne doar partea de Muntenia-Ilfov cu numele de România. Şi, pentru ca toate acestea să se desfăşoare fără surprize – de nici un fel -, apare ca foarte importantă schimbarea Constituţiei României.
Şi atunci, Preşedintele României cere schimbarea constituţiei. Noi ştim cu toţii – am văzut cu ochii noştri – că Preşedintele României nu cunoaşte nici măcar imnul de stat al ţării în care el este preşedinte, şi, ca urmare, nici nu cred că poate cineva să pună problema că acelaşi preşedinte ar putea cunoaşte Constituţia României – fie şi pentru simplu motiv că Legea fundamentală a Ţării nu este scrisă în versuri, şi, deloc neglijabil, are un text cu mult mai lung. Situaţia în care ne aflăm este fără precedent în istoria românilor. Acum nu mai e vorba despre o regiune autonomă maghiară, nici de comunism sau capitalism, sau de fanarioţi sau turci; acum este vorba despre tranşarea şi atomizarea statului român. Adică despre o acţiune proiectată de mult timp, acţiune care este pusă în practică de cel puţin două decenii, de către oameni pregătiţi special şi cu ajutorul suboamenilor locali sau zonali. Toţi suboamenii politici, din această perioadă, se fac vinovaţi de înaltă trădare de Ţară şi ar trebui pedepsiţi ca atare. Încă o dată: toţi! Trebuie să înţelegem gravitatea acestui moment şi să ne asumăm conştient responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu şi în faţa istoriei, pentru ceea ce facem sau nu facem. Este răspunderea noastră. E neapărat să pricepem acest lucru, care, deşi pare simplu, nu poate intra în minţile noastre. România nu mai are armată, nu mai are independenţă, economia este dată şi jefuită de cei despre care am scris mai sus – şi totuşi, trebuie să ne împotrivim acestui rău, acestui dezastru. Aşa cum suntem noi acum.
rolul FMI si al UE in colonizarea Romaniei
Ultimele acţiuni ale Fondului Monetar Internaţional în ţara noastră au lăsat să se întrevadă rolul pe care acest organism financiar internaţional îl joacă deja de câteva zeci de ani în dezmembrarea, spolierea şi colonizarea naţiunilor din întreaga lume.
O simplă ordonanţă de urgenţă a reuşit să dezvăluie o privelişte impresionantă: mecanismul înrobirii noastre politico-financiare faţă de structuri de putere internaţionale lipsite de orice legitimitate.
Pe scurt: pe data de 21 iunie 2010 a intrat în vigoare ordonanţa de urgenţă OUG 50/2010 ce repune într-un mod radical în discuţie relaţia dintre bănci şi clienţi (în special, a acelora care contractează credite) în ţara noastră. Primind deja avizul Senatului, pe data de 27 octombrie ordonanţa urma să intre în dezbatere pentru a fi apoi aprobată în Camera Deputaţilor. În acest moment, reprezentanţii FMI au intervenit brutal în favoarea băncilor recurgând la un şantaj evident: dacă nu anulaţi efectele ordonanţei, nu vă mai dăm următoarea tranşă a împrumutului, în valoare de aproximativ 850 de milioane de euro.
Şantajul a fost mult prea făţiş pentru a nu irita aproape la unison atât presa locală, cât şi clasa politică. Şi pentru că pe moment şantajul nu a prea ţinut – luându-se timid în discuţie chiar renunţarea la acordul cu FMI – a intervenit şi Comisia Europeană ameninţându-ne cu începerea procedurii de infringement dacă nu modificăm ordonanţa în favoarea băncilor. De fapt, procedura – prin care o ţară membră UE e sancţionată pentru că nu s-a conformat legislaţiei în vigoare a Uniunii – e mai mult o sperietoare şi necesită mulţi ani pentru a fi dusă la capăt.
Oricine se va întreba: prin ce a reuşit, oare, să sperie această ordonanţă, încât să fie nevoie de intervenţia brutală şi în decurs de numai câteva zile atât a FMI-ului şi Băncii Mondiale, cât şi a Comisiei Europene?
Ironic e însă faptul că Ordonanţa 50 – supranumită şi Ordonanţa Creditelor – constituie o binevenită aplicare a Directivei Europene CEE/48/2008, directivă adoptată, de altfel, de legislaţia majorităţii ţărilor europene. Integrând amendamentele făcute de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului (ANPC), ordonanţa prevede reducerea consistentă a comisioanelor prin care băncile din ţara noastră – în mare parte străine – reuşesc să jefuiască un întreg popor. Nu numai atât, dar prevede posibilitatea ca clientul să dea înapoi toţi banii împrumutaţi de la bancă înainte de termen fără a mai plăti uriaşele comisioane prin care băncile reuşesc să ne ţină în servitute financiară, ci doar un comision de cel mult 1%. Apoi – poate că lucrul cel mai important – ordonanţa stabileşte că băncile nu mai pot calcula dobânda variabilă după cum vor şi după cum interesele lor o cer, ci urmând anumite reguli care vin în sprijinul clienţilor.
Nu în ultimul rând, prin această ordonanţă se întrevede posibilitatea ca ANPC-ul să dobândească un rol tot mai proeminent în relaţia dintre bănci şi clienţi, putând chiar să aplice sancţiuni băncilor care eludează legea şi interesele legitime ale clienţilor. Astfel, ANPC-ul ar putea chiar devansa autoritatea Băncii Naţionale a României (BNR) în relaţia cu băncile, lucru care i-a iritat în mod evident pe bancherii care au găsit întotdeauna în BNR un sprijin. Astfel, bancherii nu au întârziat să se plângă forurilor financiare internaţionale cum că în România interesele lor încep să fie atacate.
Venim acum la fondul problemei, pentru că ameninţările FMI, ale Băncii Mondiale (BM) şi ale Comisiei Europene (CE) au fost făcute mai ales la cererea băncilor străine – care deţin aproximativ 80% din sectorul financiar românesc – într-un moment în care era tot mai clar că încep să piardă bani prin aplicarea ordonanţei nu numai pentru creditele ce vor fi contractate în viitor, ci şi pentru cele în derulare.
Ironic şi semnificativ e iarăşi faptul că estimarea „pierderii” pe care ar suferi-o băncile pe an (undeva între 500 şi 900 de milioane de euro) ajunge aproape să echivaleze valoarea tranşei de împrumut de la FMI (850 de milioane de euro).
Intervenţia structurilor financiare mondiale în favoarea băncilor a fost atât de clară încât – într-o presă atât de timorată, supusă şi ideologizată cum e cea din ţara noastră – a început chiar să se vorbească răzleţ de „Marea Finanţă Mondială”.
Marea Finanţă Mondială
Iată, însă, că trezindu-ne – măcar acum – din beţia logodnei cu occidentalismul progresist ne dăm tot mai mult seama că sintagma nu e tocmai lipsită de conţinut. Că ea, la o analiză atentă şi la o lectură istorică a ultimilor cincizeci de ani, acoperă o realitate tot mai tulburătoare.
Nu e vorba aici de a ne juca cu cuvintele şi conspiraţiile, ci de a conştientiza o realitate istorică de netăgăduit şi un model recurent de acţiune al FMI şi al Băncii Mondiale în orice ţară de pe mapamond care a contractat un împrumut de la ele. Aşa cum am făcut şi noi în ultimii doi ani. Şi, dacă nu am fi atât de orbiţi de diversionismul mediatic care ne-a deturnat în ultimii douăzeci de ani atenţia de la lucrurile importante, am vedea că nu mai departe de luna iulie a acestui an FMI şi Comisia Europeană au intervenit în Ungaria în favoarea băncilor îndată ce premierul Viktor Orban a atentat la interesele lor prin diferite taxe.
Astfel, acelaşi tip de comportament în situaţii similare lasă să se întrevadă o unitate de scop. Lucrul devine tot mai clar pe măsură ce facem o investigaţie în trecut: falimentul Argentinei din 2001, datorat mai ales ingineriilor fianciare ale FMI, a devenit aproape un studiu de caz. La cererea FMI şi a Băncii Mondiale, statul argentinian a privatizat în mod dubios la preţuri de nimic uriaşele companii de gaze şi petrol locale, care în perioade de criză asigurau preţuri rezonabile pentru consumul intern. La fel ca în ţara noastră şi în aproape toată Europa de Est, sectorul fianciar argentinian era deţinut în mare parte de băncile americane şi europene. Astfel încât, în momentul în care băncile mamă au început să retragă lichidităţile, Argentina a fost aruncată în anarhie socială. Şi nu trebuie să uităm că acum un an preşedintele Băsescu a făcut o vizită urgentă în Austria la sediul principalelor bănci (Erste Bank-BCR, Raiffeisen Bank, Volksbank) care deţin controlul financiar în ţara nostră pentru a le convinge să nu retragă banii din ţară.
Astfel – şi nu trebuie să ne iluzionăm –, ţara noastră stă sub aceeaşi ameninţare care a condus nu mai departe de acum zece ani la prăbuşirea Argentinei. Suntem acum într-o perioadă de tatonare, iar Ordonanţa 50 nu a făcut decât să dezvăluie tuturora situaţia reală în care ne aflăm.
Spirala datoriilor
Toate ţările care au contractat împrumuturi de la FMI şi de la BM au sfârşit într-o spirală a datoriilor, în cercul vicios al împrumutului care necesită un alt împrumut. Procesul fiind asigurat de intervenţionismul FMI şi al BM în politica financiară şi economică a ţărilor care au contractat împrumutul.
Simplu spus, mecanismul e următorul: dacă eu împrumut pe cineva cu o sumă de bani, am ciudata pretenţie de a-i dicta modul în care trebuie să cheltuiască acei bani; nu numai atât, dar şi cu cine trebuie să-i cheltuiască.
În acest mod, în schimbul împrumutului, aceste organisme financiare internaţionale pun condiţii de creditare care în fond nu presupun altceva decât preluarea pârghiilor de guvernare. Asistăm astfel la un mod inedit de a coloniza o ţară prin transformarea elitelor locale în simpli guvernatori ai unui imperiu care deşi îşi are principalii pioni în Statele Unite şi celelalte state occidentale este de factură mondială.
În acest sens e grăitor faptul că în toiul „crizei” generate de Ordonanţa 50, Jeffrey Franks, principalul negociator al FMI cu România, s-a purtat ca adevăratul premier al ţării: pe 29 octombrie 2010, acesta îi convoca de urgenţă pe toţi miniştrii guvernului Boc la Ministerul de Finanţe pentru a le ordona modificarea ordonanţei şi a le trasa liniile de acţiune pentru următorul semestru. Tot la cererea expresă a negociatorului FMI, preşedintele Băsescu a refuzat să semneze o lege votată în Parlament prin care TVA-ul urma să fie redus la 5% de la 25% pentru alimentele de bază, iar pensiile să nu fie impozitate până la un prag de 2.000 de lei. Legea ar fi constituit o adevărată gură de aer pentru economia românească şi aşa îngenuncheată de taxele tot mai mari.
În acest context nu trebuie să uităm faptul că Jeffrey Franks a fost unul dintre principalii economişti ai FMI trimişi în Argentina (1997) nu cu mult înainte de colapsul acesteia (2001).
De-a lungul anilor ’70 împrumuturile erau acordate în mod liber la rate ale dobânzii foarte mici, dar această situaţie s-a schimbat în mod dramatic la începutul anilor ’80. Statele Unite au ridicat drastic rata dobânzii într-o încercare de a opri inflaţia. „Ţările în curs de dezvoltare”, care contractaseră împrumuturi de la băncile americane, trebuiau să plătească acum dobânzi uriaşe. Principalele bănci europene care au acordat împrumuturi au urmat exemplul şi astfel s-a născut criza datoriilor. Ţările în curs de dezvoltare se aflau în incapacitatea de a-şi achita împrumuturile şi au fost astfel forţate să contracteze noi împrumuturi pentru a plăti dobânda. În 1980, datoria totală a ţărilor în curs de dezvoltare se ridica la 567 miliarde de dolari. Între 1980 şi 1992 aceste ţări au restituit 1.662 miliarde de dolari. Cu toate acestea, datorită ratelor foarte ridicate ale dobânzii, datoria a crescut la 1.419 miliarde de dolari în 1992 – în ciuda rambursărilor! Ratele în creştere ale dobânzii au forţat ţările în curs de dezvoltare să contracteze noi împrumuturi pentru a evita falimentul. Plata datoriilor drenează ţările în curs de dezvoltare de aproximativ 160 miliarde de dolari în fiecare an, ceea ce reprezintă aproximativ de 2.5 ori valoarea ajutorului pentru dezvoltare pe care aceste ţări îl primesc. Astfel, în ciuda faptului că ţările în curs de dezvoltare şi-au plătit demult împrumuturile iniţiale, ele sunt încă extrem de îndatorate şi dependente de noi împrumuturi. Această situaţie a netezit calea pentru ca FMI şi Banca Mondială „să sară în ajutor”. Aceste organisme au primit sarcina de a se asigura că ţările în curs de dezvoltare vor continua să-şi plătească datoria prin oferirea unor noi împrumuturi – împrumuturi pentru ţările care acceptă anumite condiţii, precum ajustarea structurală”. (Herbert Jauch, Cum au reuşit FMI-ul, Banca Mondială şi Programul de Ajustare Structurală să distrugă Africa, 2009).
Problema acordurilor cu FMI şi BM nu o constituie numai transferul tacit de putere de la nivel naţional la nivel internaţional. Poate şi mai grav este faptul că, sub pretextul grijii de a-şi recupera banii şi intervenind în luarea deciziilor pentru „a preveni” vreun derapaj, aceste organisme financiare trec la restructurarea în profunzime a economiilor locale şi, în fond, a ţesăturii sociale tradiţionale.
În cele din urmă, vorbim de o încercare de a restructura economia globală după un singur pattern care, iarăşi, sub pretextul instaurării economiei de piaţă, face, în fapt, jocul câtorva mari corporaţii, mai ales occidentale. Lozincile pieţei libere vor fi bune atâta timp cât acestea reuşesc să intre pe piaţa locală, să o restructureze după propriile interese, pentru a se organiza apoi întrun cartel cu sprijin politic dinăuntru şi din afară. Este exact ceea ce se întâmplă acum cu băncile străine care au intevenit pe lângă FMI şi UE, dar care s-au bazat şi pe sprijinul de nădejde al BNR.
Şi întotdeauna această odioasă alianţă se face în dauna omului simplu.
Iată un caz emblematic în acest sens: Indonezia a fost până la jumătatea anilor ’60 ai secolului trecut condusă de preşedintele fondator al acestei ţări, Sukarno. Politician de orientare naţionalistă, acesta nu a permis intruziunea corporaţiilor occidentale, a FMI şi a Băncii Mondiale în administrarea ţării. Ca urmare a acestui fapt, SUA şi mai ales Marea Britanie l-au sprijinit pe unul dintre generalii preşedintelui, Suharto, în preluarea puterii printr-o lovitură de stat. Ceea ce a urmat a fost descris de presa occidentală drept un model de modernizare a unei ţări din lumea a treia, cu FMI şi Banca Mondială în rolul de actori internaţionali ce aduc ordinea într-un context anarhic. Ceea ce, evident, nu s-a spus a fost măcelul fondator al „modernizării” prin care a trecut Indonezia în anii ’60: cu sprijinul puterilor occidentale, armata generalului Suharto a reuşit să măcelărească aproximativ un milion de oameni. În timpul operaţiunilor, agenţia americană CIA a furnizat generalului trădător liste cu mii de oponenţi ai regimului ce trebuiau asasinaţi.
În acelaşi timp, generalul a deschis larg porţile FMI, Băncii Mondiale şi corporaţiilor occidentale care practic au restructurat ţara de la un capăt la altul. În 1967, Elveţia a găzduit o conferinţă care a reuşit să adune cele mai marcante figuri ale establishmentului occidental, de la oameni politici la conducători de mari corporaţii. Erau prezente aici cele mai mari companii petroliere, băncile occidentale, precum şi reprezentanţii unor companii ca American Tabacco Company, General Motors, Lehman Brothers, American Express, Siemens şi altele. Conferinţa a durat trei zile şi a avut drept scop împărţirea bogăţiilor Indoneziei între corporaţii şi restructurarea economico-socială completă a ţării după un plan ce nu avea nimic de a face cu nevoile ei reale. Dar Indonezia a fost de fapt abia unul dintre primele cazuri-model prin care s-a pus la punct noul colonialism. În momentul de faţă, în această ţară domină anarhia şi sărăcia.
Rezultatele intervenţiei FMI şi ale Băncii Mondiale au fost aceleaşi peste tot: sărăcirea majorităţii populaţiei şi îmbogăţirea celor foarte puţini care oricum erau deja foarte bogaţi, înstrăinarea avutului public prin strategia privatizărilor şi lozincile unei false pieţe libere în favoarea unor speculanţi internaţionali şi, prin urmare, ample dezechilibre economico-sociale ce sfârşesc în lupte de stradă.
În schimb, pentru oficialii FMI oamenii aruncaţi în stradă nu sunt decât cifre într-o statistică. Iar aceste cifre trebuie ajustate. Dar conducătorii noştri de ce nu-şi împlinesc misiunea de a apăra interesele poporului român? De ce trebuie să-şi manifeste loialităţile faţă de organismele internaţionale, pe care nimeni nu le-a ales şi care nu reprezintă pe nimeni?
Înainte familia şi societatea făceau mari eforturi pentru a lăsa o zestre urmaşilor lor, încercând să-i elibereze cumva de propriile lor constrângeri. Acum fiecare generaţie lasă celei care urmează lanţurile propriilor ei datorii.
Omul societăţii moderne trăieşte însă pentru sine ca şi cum nu ar mai vrea să aibă urmaşi; statul parazitează propriul popor şi-l aruncă în anarhie prin cele mai aberante măsuri; societatea însăşi a ajuns un creuzet în care se pune la punct alchimia egoismului. Iar acesta e principiul monştrilor care bântuie contemporaneitatea.
De aceea, să nu ne mai amăgim: criza lumii în care trăim e mult prea adâncă pentru a putea fi rezolvată prin ajustări politico-economice, prin aceleaşi speranţe deşarte care au hrănit utopiile modernităţii. Tot răul se naşte din rapacitatea omului lipsit de Dumnezeu, care în chip sinucigaş distruge totul în jur înainte de a se distruge pe el însuşi. Drama lumii în care trăim nu e alta decât drama necredinţei fiecăruia dintre noi.
http://adevarulascuns.blogspot.ro/
