CAZUL GOGU RADULESCU SI LOJA DE LA COMANA SUB LUPA SECURITATII

Comentariul meu:

Marea imbecilitate a dreptei romanesti a anilor `90 a fost sa se lase atrasa in capcana condamnarii fara drept de apel, in bloc, a unei intregi generatii, a celor care au trait si au muncit in Romania anilor 70-80. Astfel, dreapta si-a asigurat impotenta electorala si tehnocratica pentru cel putin un deceniu, alungand spre stanga 3 milioane de fosti membri ai PCR, majoritatea covarsitoare patrioti de bun simt, oameni cinstiti si de valoare profesionala. Printre ei, desigur existand si lichelele oportuniste EXACT in acelasi procent existent si azi in organigrama oricarei corporatii multinationale respectabile sau in orice partid democratic „frecventabil”. Dar printre cei 3 milioane de peceristi nu existau nici macar o suta de comunisti convinsi, cu ochii sticlind de fanatism comunist, cum le luceste azi o luminita stranie in ochi fanaticilor democratiei si orientarii pro-occidentale.

Astfel „dreapta” pro-occidentala romaneasca a alunecat mai degraba spre liberal-stangismul si neoconservatorismul de tip occidental, castrat de orice reflexe identitare, ajungand sa faca pe plan economic exclusiv jocul intereselor FMI in numele „capitalismului” si pe plan cultural-politic jocul retelei Soros in numele „tolerantei”. Paradoxal, in asemenea situatie, in anii `90, tocmai stanga, prin inghitirea unui urias contingent de fosti membri PCR, de orientare vag si ne-doctrinar patriotica (nationalista ar fi prea mult spus), a devenit aparatoarea intereselor nationale, opusa centrilor de influenta ai „comunismului cu fata umana” vestic. Acest parcurs „national-comunist”  al stangii romanesti ia sfarsit in anul 2000, cand PSD se aliniaza fara cracnire „valorilor occidentale”, continuand politica „vanzarii pe un dolar” in plan economic demarata de guvernarea CDR si in plan politic adoptarea normelor corectitudinii politice impuse de „societatea civila” de inspiratie sorosista.

In ruperea atat a dreptei cat si a stangii de orice legatura cu interesul national si de orice eventual avant nationalist, rolul fundamental a fost jucat de gruparea „Comana” pe care o descrie generalul Rogojan mai jos. Aceasta grupare a gravitat de la stanga la dreapta cu gratie in ultimii 20 de ani pentru a-si urmari interesele, acuzand de „ceausism” nationalismul cand se regasea la stanga si de „extremism de dreapta” cand se gasea la dreapta.

Din pacate, nici pe departe nu au dat dovada de aceeasi inteligenta bivolii de dreapta, „puri si duri” ai „generatiei Mandruta” care din „anticomunism” si-au supt toata intelepciunea „de dreapta” de la Silviu Brucan si VladimirTismaneanu, rupand orice legatura cu generatia „ceausista”.

Va avea un enorm succes electoral, indiferent daca se situeaza la stanga sau la dreapta, orice forta politica actuala care va adopta o atitudine nationalista si va indrazni sa contrazica dogma condamnarii la moarte civila a generatiilor „comuniste”, propunand o reevaluare istorica profesionista si realista a celor 45 de ani de „comunism” , bazata pe fapte si documente, nu pe isterii simpliste sentimentaloid-manipulatorii din arsenalul propagandei de razboi.

Are curaj PSD-ul sa revina la atitudinea nationalist-stangista a anilor `90?

Are curaj PNL-ul sa revina la NATIONAL-liberalismul Bratienilor, cu un accent special pe „national”?

Are curaj PDL-ul sa isi asume o platforma conservatoare cu tendinte spre dreapta nationalist interbelica (asa cum propune Victor Roncea), mai apropiata de paleo-conservatori decat de neo-conservatori?

Sau le tremura la toti nadragii in fata mafiei globalist-cosmopolitie, incat sunt capabili sa isi sacrifice pana si tara, neamul, electoratul, existenta in istorie ca partide (cum a facut PNTCD-ul)? Cred ca ar fi mai bine sa le tremure nadragii serios in fata alternativei, daca ar fi inteligenti si daca ar renunta macar o clipa la aroganta si suficienta foarte asemenatoare cu aroganta, suficienta si inchistarea propagandistilor ceausisti pana si cu cateva zile inainte de revolutia din `89.

Daca nimeni nu va ridica acest steag, al reconcilierii intre generatii si al nationalismului, atunci TOATE partidele, si de stanga si de dreapta, vor muri, impreuna cu intreg sistemul asa-zis democratic, pe fondul prabusirii accentuate a credibilitatii SISTEMULUI in ansamblu, atat in Romania in ultimii 20 de ani, cat si in lume. „Executat” nu va fi un oarecare partid democratic, ci un sistem, cu toti politrucii lui, cu toti propagandistii lui, cu toate cliseele lui, cu toate dogmele lui, fara discriminare de partid sau orientare… Unii cred ca pluri-partitismul, economia de piata, parlamentarismul sunt dogme sfinte ale „sfarsitului istoriei”. Altii cred ca nu… mai ales cand rezultatele sunt dezastruoase si dezastrul e vizibil cu ochiul liber, chiar si dupa 20 de ani de promisiuni, asteptari, rabdare…

Sa nu uitam ca in Rusia asa-zisa „opozitie democratica” are proportii ridicole acum tocmai fiindca in anii 90 a produs un dezastru de proportii genocidare care a stampilat-o pentru vesnicie cu eticheta tradarii si a coruptiei. Nu excludeti un scenariu chiar si mai radical in Romania, mai radical chiar decat relativa „nationalizare” produsa de Putin in Rusia… Nu excludeti un asemenea scenariu de basculare nici chiar in Statele Unite sau Europa de Vest… S-ar putea ca viitoarea schimbare sa fie sub sloganul „Ne-am saturat de democratie, vrem LIBERTATE!”

Sper ca macar acum, la 20 de ani de la caderea regimului comunist, macar varfurile noii generatii care incepe sa se ridice si sa inlocuiasca „generatia Mandruta-Turcescu” pe piedestalul unde stau „tinerii nostri”, sa faca o revizuire rece si obiectiva a perioadei celor 25 de ani ai Romaniei sub conducerea lui Ceausescu (cu bune si rele) si a rolului jucat de elitele abominabilului „obsedant deceniu” al anilor `50 in „convertirea democratica” dupa 1990. Sa inteleaga ca isteria anti-ceausista si anti-securista a reprezentat de fapt marca revenirii acelorasi cercuri din anii `50 la putere, de aceasta data sub masca „democratiei” si cu sponsorizare geopolitica occidentala, nu moscovita, precum in anii `50. Din fericire, centrul moscovit al retelei li s-a cam defectat incepand de la venirea lui Putin la putere in Rusia si asta le da mari fiori… 😀 .

Dezvăluiri necesare ale generalului Aurel Rogojan, şeful de cabinet al generalului Iulian Vlad (fostul şef al Securităţii)

Soţii Ceauşescu au murit crezînd că marele trădător de lîngă ei a fost Gogu Rădulescu, Marcel, pe numele de cod al Securităţii. Încă din anii ’50-’60, în România a acţionat o foarte importantă „Lojă kominternistă”. Din această Lojă au făcut parte reprezentanţi de seamă ai vieţii politice româneşti: Ana Pau-ker (Hanna Robinshon), Iosif Chişinevschi, Vasile Luca (Luka Lazslo), Walter Roman, Lev Oigenstein (Leonte Răutu), Leonid Tismineţki (Leonte Tismăneanu), Mihail Florescu şi fratele său, Theodor Blumenfeld, Gogu Rădulescu şi alţii.

Deşi Nicolae Ceauşescu dorea să apară întotdeauna echidistant atît faţă de Israel, cît şi faţă de lumea arabă, simpatiile sale arabe erau evidente. Israelul nu le putea accepta. În consecinţă, subminarea de sorginte israeliană a regimului autoritar al lui Ceauşescu, a cărui esenţă naţionalistă a fost lesne reperată, s-a direcţionat, într-o primă etapă, înspre sabotarea angajamentelor României pe linia dezvoltării lucrărilor de investiţii, în principal a lucrărilor de construcţii-montaj pentru importante utilităţi economice, productive şi de transporturi în aproape toate ţările arabe, cu excepţia zonei saudite, aflată sub o puternică influenţă occidentală. O mare parte a responsabililor lucrărilor de investiţii din lumea arabă au fost evrei cu foarte bune dosare de partid şi de Securitate, ceea ce pentru Mossad a însemnat o adevărată mană cerească. Infiltrarea pe o asemenea filieră a reţelelor Mossadului în ţările arabe a constituit un foarte puternic afront pentru conducătorii acestor state, care s-a soldat, în cele din urmă, cu intrarea în blocaj de plăţi pentru serviciile prestate şi accentuarea deficitelor balanţei externe a României.

În plan intern, Gogu Rădulescu, Zigu Ornea, Paul Georgescu, Idel Segal, Nicolae Tertulian şi alţii au asigurat îndeplinirea obiectivelor kominterniste în ceea ce priveşte propaganda şi erodarea spiritului naţional tradiţionalist al culturii româneşti. Trebuie observată, în acest sens, opoziţia ferventă faţă de publicarea integralei publicistice social-politice a poetului Mihai Eminescu, în special a ace-lor volume de scrieri politice din perioada sa de editorialist la ziarul conservator „Timpul”, în care erau analizate influenţele nefaste asupra României, în urma acaparării puterii financiar-bancare, precum şi cele exercitate în cultura naţională de elementul alogen.

În plus, Gogu (Gheorghe) Rădulescu a patronat numeroase „reuniuni private secrete” la una dintre reşedinţele sale de vacanţă (Comana, judeţul Giurgiu). Tudor Postelnicu, şeful Securităţii (1978-1987), a fost informat în detaliu asupra conţinutului subversiv al unora dintre reuniunile respective. Gogu Rădulescu acţiona şi ca „agent recrutor” asupra unora dintre invitaţii săi. Cele mai consistente informaţii fuseseră obţinute de un ofiţer de elită din Serviciul de Contraspionaj pentru SUA. Urmarea: ofiţerul de Contraspionaj este aspru mustrat (aflase ceva ce nu trebuia să ştie!), scos din serviciul operativ şi trecut într-o muncă de birou. Gogu Rădulescu a exercitat o influenţă covîrşitoare în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor contestatare ale unor tineri poeţi şi scriitori, unii dintre ei deveniţi în anii ’90 figuri proeminente ale unor formaţiuni politice sau civice din România. Este locul să amintim că oficializarea prigoanei împotriva „protocronismului” s-a produs în anul 1988, prin articolul de denunţ semnat de Gogu Rădulescu în publicaţia „România Literară”. Articolul, scris în maniera clasică a demascărilor din „Scînteia” anilor ’50, a produs un puternic efect în epocă şi a statornicit ideea că această teorie culturală ar fi periculoasă şi trebuie înlăturată. Aceeaşi viziune exista şi în cercurile „ocultei” care controla România la acea dată (şi care a ieşit la suprafaţă o dată cu 1990), iar „manifestul antiprotocronist”, semnat de bătrînul agitator al Kominternului, nu numai că a dat un foarte important semnal, dar era şi o frondă la adresa miturilor fondatoare ale naţionalismului promovat de Nicolae Ceauşescu. Gogu Rădulescu era o „rara avis” printre înalţii nomenclaturişti. El afişa un spirit boem independent, deşi era un oportunist rafinat. Şi-a creat, studiat, aureola unui om care niciodată n-a pregetat să-i ajute, atît cît putea (şi putea mult!), pe cei aflaţi la nevoie. De reţinut este şi faptul că în rarele ocazii cînd, în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Stat, asigura interimatul unor chestiuni ce-i prilejuiau contacte cu şefi ai Securităţii, el căuta să şi-i apropie şi să-i îndatoreze. În anii ’50, în perioada în care a avut responsabilităţi pe linia Comerţului Exterior, după îndepărtarea troicii Ana Pauker-Teohari Georgescu-Vasile Luca, Gogu Rădulescu a fost implicat într-o anchetă pentru fapte circumscrise subminării economice, spionajului şi, respectiv, trădării, în favoarea Israelului. El a scăpat. Mai mult, a fost şi promovat. Intervenţia în favoarea fostului ofiţer NKVD, Gogu Rădulescu, s-a făcut din afara partidului şi din afara ţării. În 1981, membri ai Lojei l-au manipulat pe Constantin Pîrvulescu, membru fondator al PCR, să se ridice împotriva lui Ceauşescu în plenul lucrărilor celui de-al XII-lea Congres al Partidului Comunist Român. După 1985, membrii Lojei s-au dovedit a fi adepţi şi promotori ai reformelor gorbacioviste, susţinînd necesitatea înlăturării lui Nicolae Ceauşescu şi readucerea la putere a unor persoane din „vechea gardă”, la care să fie alăturată tînăra generaţie reprezentată de membri ai familiilor celor pe care Ceauşescu i-a îndepărtat din primele eşaloane ale Puterii. În interiorul Partidului Comunist Român se crease un altul secret, ai cărui exponenţi la vîrf (în Comitetul Politic Executiv) erau Gogu Rădulescu şi Constantin Dăscălescu. Primul a fost considerat „creierul Elenei Ceauşescu”. În preajma evenimentelor din decembrie 1989, unii membri ai „Lojii de la Comana” erau profund preocupaţi de întocmirea listei noii echipe conducătoare din România. Între cei selectaţi figurau: Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Ştefan Andrei (în funcţiile executive supreme); Constantin Mitea, Paul Niculescu-Mizil, Ion Dincă, secretari ai CC al PCR; Corneliu Mănescu, ministru de Externe; Alexandru Bârlădeanu, ministrul Economiei; Mihail Florescu, Ioan Ursu, Vasile Pungan şi alţii, cu portofolii neindicate. Pe o altă listă au fost trecuţi propozabilii la arestare, condamnare, inclusiv la moarte…

În perspectiva întîlnirii secrete de la Malta dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov, un grup de 40 de intelectuali de origine română, stabiliţi în străinătate, dintre care peste 30 de etnie evreiască, au adresat o scrisoare celor doi lideri mondiali, precum şi preşedintelui Franţei, François Mitterand, sugerînd o intervenţie sovietică în România pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Realitatea, ulterior constatată, este aceea că o asemenea înţelegere a fost realizată, ea fiind cunoscută de unele figuri importante ale evenimentelor din decembrie 1989.

Revin la Gogu Rădulescu. În perioada celui de-al doilea război mondial, ilegalistul kominternist s-a predat sovieticilor imediat ce trupele române au intrat în URSS. Şi-a petrecut războiul în lagăre de prizonieri, în perioada de ofensivă sovietică fiind unul dintre cei mai activi recrutori ai Diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”. Greu de ştiut ce misiuni a mai îndeplinit la Moscova, căci la Bucureşti a revenit, îm-preună cu soţia sa, Dorina Rudisch (aflată şi ea în URSS încă din 1940), abia la sfîrşitul anului 1946. Cu ajutorul preţios al lui Eugen Jebeleanu, Dorina Rudisch a devenit membră a Uniunii Scriitorilor. Apoi, prin ea şi prin Gogu Rădulescu s-a asigurat o protecţie specială pentru aşa-zişii disidenţi din rîndul intelectualităţii de rit iudaic, pe lîngă care şi-au găsit loc şi alţii. Aşa s-a ajuns la construirea alibiului care să justifice adoptarea lui Gogu Rădulescu de comunitatea evreiască.

Se spune că Gogu Rădulescu ar fi decedat în căminul-spital al comunităţii evreieşti din Calea Griviţei (Bucureşti). Cunoscători în cele mai fine detalii ai acestei mari afaceri internaţionale de spionaj susţin că sfîrşitul fostului agent recrutor al NKVD – în lagărele de prizonieri din URSS în timpul războiului – şi unul dintre monitorii importanţi ai Moscovei din apropierea lui Ceauşescu nu a fost cel declarat. Un voluntar al Enciclopediei libere Wikipedia consemnează lapidar: „Se spune că a murit la începutul anilor ’90 ca pacient al spitalului comunităţii evreieşti (deşi nu era evreu)”. Nimănui nu i-a fost permis să-l vadă în sicriu. Numele de cod al lui Gogu Rădulescu era „Marcel”. „Marcel” a fost şi numele misterios pe care Elena i l-a invocat lui Nicolae Ceauşescu în ultimele momente ale vieţii lor… Parcă spunea (citez aproximativ): „Întotdeauna trădarea vine de lîngă tine… Şi i-am avut aproape… lîngă noi… Marcel (…)”.

General de brigadă (r) AUREL ROGOJAN

29.12.2010

https://calinmihaescu.wordpress.com

Acest articol a fost publicat în DEZVALUIRI. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns