La limitele imposibilului

Există oameni care, doar prin puterea minţii, pot aduce ploaia sau alunga furtunile, despărţind norii cu mâinile goale. Există oameni al căror trup rezistă, în mod miraculos, la temperaturi extrem de scăzute sau, din contră, foarte ridicate. Există oameni cu o memorie fabuloasă, care niciodată nu uită nici cele mai mici aspecte ale vieţii lor. Oameni fenomenali! Dar sunt ei, oare, altfel de­cât noi toţi?! Savanţii din întreaga lume se străduiesc să descifreze misterul acestor indivizi cu puteri aşa-zis paranormale. Mulţi dintre ei înclină să creadă că toate aceste capacităţi stau ascunse în creierul fie­căruia dintre noi, şi că pentru a le pune în funcţiune, nu este nevoie decât de descoperirea mecanismului care le activează.

Stăpâna apelor îngheţate

Natalia Avseenko la Polul Nord

Aprilie 2011, ţărmul Mării Albe, regiunea Murmansk, Rusia, aproape de Cercul Polar
Nu se luminase încă de ziuă, iar temperatura ae­rului era sub minus zece grade. Un vânt aspru, tăios, bătea dinspre nord, făcând ca frigul să pară şi mai ne­mi­los. Pe malul îngheţat al mării, mai mulţi cer­ce­tă­tori, înfofoliţi în costume speciale care să le pro­tejeze trupurile de temperaturile scăzute, se pre­găteau „în­fri­guraţi” să participe la un experiment unic. La mar­gi­nea pontonului, o femeie complet dezbrăcată, cu părul despletit, stătea ghemuită, cu picioarele goale în ză­padă. Apoi atinse cu mâna, ca în joacă, luciul de sticlă al apei, de parcă îşi făcea curaj să sară în marea în care, pe alocuri, pluteau sloiuri de gheaţă. Orice om dezbrăcat care ar plonja în asemenea ape ar muri pe loc! Şi totuşi, imposibilul s-a petrecut: tânăra fe­me­ie a pătruns treptat printre blocurile de gheaţă şi du­pă câteva minute s-a scufundat complet în adâncuri.
„Din fragedă copilărie, veneam aici des, cu bu­nicul, să pescuim la copcă. Pe când aveam cinci ani, îmi amintesc perfect, am auzit pentru prima dată, din largul mării, nişte sunete stranii, asemănătoare unui chiuit. «Sunt belugele, mi-a spus bunicul, delfinii albi care ştiu să zâmbească». «Cum aşa, bunicule?», l-am întrebat, fascinată. Şi atunci am aflat că aceste ce­tacee, care trăiesc doar în apele în­gheţate, comunică în­tre ele nu numai prin su­ne­tele spe­cifice delfinilor, dar şi prin mimică, exte­rio­ri­zându-şi parcă pe chip sen­ti­mentele. «Când o să fiu ma­re, eu voi înota cu belugele şi le voi mângâia zâmbetul!». Bunicul a râs şi mi-a spus că aşa ceva este imposibil. Anii au trecut şi visul ce atunci părea doar unul copilăresc mi s-a înde­pli­nit!”, povesteşte Natalia Avseenko, cea care astăzi este numită şi „regina ape­lor îngheţate”.

Scufundări în apa îngheţată

La prima vedere, femeia pare să aibă o viaţă obişnuită: este profesor la Fa­cultatea de Limbi Străine a Univer­si­tăţii din Moscova. În timpul liber, însă, se ocupă cu un sport pe care nu mulţi s-ar încumeta să îl practice: scufundări la mare adâncime. În urmă cu câţiva ani, după ce a obţinut de două ori re­cordul mondial la scufundări libere, fără tuburi de oxigen, Natalia a început antrenamentul dur şi istovitor pentru ceea ce toţi din jurul ei credeau că este o curată nebunie: scufundările în apele reci ca gheaţa ale Mării Albe. În pri­mele luni, pentru călirea organismului, se scălda în apele reci ale râurilor, aler­ga pe povârnişurile munţilor, iar pe tim­pul iernii, umbla desculţă prin ză­pa­dă. După un an de antrenament asi­duu, odată cu venirea iernii, Natalia a tre­cut la nivelul următor: a început să practice înotul la copcă. Baia la copcă este o procedură terapeutică des în­tâlnită în Rusia, însă Natalia, spre ului­rea tuturor, nu numai că se scufunda în apa îngheţată, dar zăbovea printre slo­iuri minute, în şir. Se dezbrăca complet şi plonja în apele reci ca gheaţa, îno­tând relaxat. „La finalul lunii fe­brua­rie, organismul meu se obişnuise atât de bine cu baia la copcă, încât reu­şi­sem să contrazic tezele medicinii conform cărora după opt minute de şedere în apă rece, de patru gra­de, în corpul uman apar procesele ireversibile ale morţii, ulterioare hipotermiei avan­sate. Simţeam că sunt pregătită să fac marele pas. Şi iată că în luna aprilie 2011, îm­preună cu o echipă de cercetători, de medici şi de ca­me­ramani şi fotografi profesionişti, am demarat pro­iectul «Omul şi be­lu­ga»”, afirma Natalia într-un in­terviu acordat anul tre­cut.

Dans cu delfinii

Şi pentru ca să-şi îndeplinească visul, acela de a înota alături de beluge, în apele îngheţate ale Mării Albe, tânăra a fost nevoită să se scufunde în adâncuri, complet dezbrăcată, fără niciun fel de echipament de protecţie termică, fiindcă belugele nu au deloc o re­acţie prietenoasă atunci când sunt atinse de ma­teriale sintetice. Cercetătorii care au luat parte la ex­periment au fost convinşi că delfinii nu se vor îndepărta la apariţia Nataliei în mediul lor, pentru că îi vor simţi vulnerabilitatea şi vor încerca să o încălzească. Încre­ză­toare, Natalia şi-a făcut cruce şi s-a scufundat în ape­le reci ca gheaţa. Temperatura lor era de minus do­uă grade, o temperatură la care funcţiile vitale ale omu­lui se opresc după cel mult cinci minute. Medicii au avertizat-o că este foarte posibil să orbească, căci organul văzului este cel mai repede afectat. Natalia Avseenko a depăşit însă limitele imaginabile, ră­mânând în apa de sub stratul de gheaţă timp de peste zece minute! „Cea mai grea parte a fost, într-adevăr, când mi-am băgat capul sub apă. Am simţit că-mi arde toată faţa, o durere acută de cap m-a lovit ca lama unui cuţit şi simţeam că plâng. După câteva minute, însă, m-am relaxat şi am început să mă obiş­nuiesc. Ceea ce a urmat depăşeşte imaginaţia, este greu de povestit în cuvinte. Comuniunea mea cu be­lugele de sub ape a fost una desăvârşită. M-au în­conjurat cu trupurile lor, dansând în jurul meu, de parcă încercau să mă protejeze.”
Întregul experiment a fost filmat şi, la scurt timp, a fost difuzat pe canalele ruseşti de televiziune. Do­cumentarul „La limită” (în limba rusă – „Potolok”) vorbeşte despre puterea credinţei, despre depăşirea limitelor umane, într-o incursiune absolut fabuloasă, în comuniunea naturii cu omul, atunci când acesta nu caută să o cucerească, ci din contră, în­cearcă să se armonizeze cu vibraţia ei.

Olandezul de gheaţă
În ultimele decenii, s-a discutat foarte mult despre teoria conform căreia Pământul se află în pragul unei noi ere glaciare. Ea nu va atrage, însă, după sine, dis­pariţia oricărei forme de viaţă. În natură există multe fi­inţe care sunt capabile să supravieţuiască sub stra­turi groase de gheaţă. Potrivit studiilor moderne, aceas­tă abilitate de a „ignora” frigul, de a rezista la în­gheţ, fără degerături, o are şi omul, însă organismul uman nu a învăţat încă să se adapteze la temperaturile scăzute.
Olandezul Wim Hof, supranumit şi „Iceman”, este unul din oamenii dotaţi cu abilitatea unică de a rezista timp îndelungat la temperaturi extrem de mici. „Omul care nu simte frigul” a intrat în Cartea Recor­du­rilor de nouă ori! El a atins creasta Muntelui Kili­manjaro îm­brăcat doar în pantaloni scurţi, a alergat mai bine de 40 de kilometri desculţ, într-un maraton organizat dincolo de Cercul Polar de Nord, a stat scufundat în cuburi de gheaţă timp de o oră şi 30 de minute! Con­form explicaţiilor sale, totul ţine de an­trenament şi de călirea trupului, căci puterile orga­nismului uman sunt aproape fără limite. Hof afirmă că orice individ are în organism un termostat care poate fi reglat la orice tem­peratură.
Această teorie incredibilă este susţinută şi de Da­ni­la Medvedev, un renumit om de ştiinţă rus, unul din pro­motorii metodei de criogenizare a oamenilor, lide­rul Mişcării Transumaniste, care are la bază ideea utilizării tehnologiei pentru îmbunătăţirea abilităţilor mentale şi fizice ale omului. „În maximum două de­ce­nii, prin intermediul unor tehnologii la care se lu­crează în prezent, semnalele creierului uman trans­mise că­tre organism vor avea imediat efectul scontat. Orice om va putea, prin puterea gândului, să coman­de orga­nis­mului însănătoşirea, scăderea sau creş­te­rea tem­pe­raturii interne, anihilarea durerilor”, sus­ţine sa­van­tul rus.
Ideea nu este deloc fantezistă, după cum ar putea afirma unii, căci dacă peste tot în lume, de-a lungul timpurilor, au existat oameni care au depăşit limitele imaginabile ale trupului doar prin puterea minţii, de ce nu am crede că omul, ajutat de tehnologii, ar putea înfăptui acest lucru oricând, după bunul plac?

Omul care aduce ploaia

Vladimir Gorbatiuk

Peste tot în lume există consemnări, din vremuri de mult apuse, despre oameni care aveau abilitatea uluitoare de a chema ploile, de a alunga furtunile şi de a aduce soarele înapoi pe Pământ. Se spune că aceşti şamani sau vrăjitori, prin puteri nebănuite, puteau controla stihiile naturii, dispersând norii şi îmblânzind uraganele, mânuind fulgerele şi izgonind sau atrăgând precipitaţiile.
În folclorul românesc, dansul paparudei este un ritual străvechi de invocare a forţelor naturii, pentru a aduce ploaia pe timp de secetă. „Paparudă – rudă,/ Vino de ne udă/ Cu găleata – leata/ Peste toată ceata;/ Cu ciubărul – bărul/ Peste tot poporul”, cântă şi as­tăzi femeile, în unele regiunii ale ţării, unde tradiţia s-a păstrat. În ritmul muzicii, tinere fete, cu trupuri acoperite de cămăşi albe, cu salbe din ramuri de salcie la gât, dansează bătând din palme, în încercarea de a îmbuna Cerul, care să slobozească ploaia binefă­că­toare. Asemenea obiceiuri şi datini încă mai dăinuie şi se practică în sânul multor popoare ale lumii. Omul modern le consideră simple superstiţii sau ri­tua­luri păgâne dar, cu toate acestea, nu putem să nu ne între­băm dacă nu cumva în spatele lor există măcar un gră­unte de adevăr.
Despre Vladimir Gorbatiuk, un ţăran de 72 de ani, din regiunea Vinniţa, din Ucraina, se spune că are puterea de a aduce ploaia sau, din contră, de a o alunga. El deţine chiar un certificat de la un centru de hidrologie, care atestă capacitatea sa remarcabilă. Deşi a fost supus mai multor studii şi experimente, oamenii de ştiinţă nu au reuşit să descopere cum reuşeşte bărbatul să provoace precipitaţii. Conform spuselor sale, darul său a venit tot din Ceruri: „S-a întâmplat în primăvara anului 1980. Eram la muncile câmpului, când, pe neaşteptate, s-a stârnit o furtună. M-am adăpostit sub un pâlc de copaci. Deodată, to­tul s-a luminat, sub strălucirea puternică a unui ful­ger. Descărcarea electrică mi-a trecut prin tot trupul, fără să mă doară absolut nimic. Am simţit apoi că am primit o forţă incredibil de mare. Eram complet năucit şi cred că am leşinat. Cert este că atunci când m-am trezit sub copac, ploaia se oprise şi eu am crezut că totul fusese un vis, aşa că am dat re­pede uitării evenimentul”, povestea Vladimir Gor­batiuk într-un interviu.
Abia după câteva luni, darul său deosebit s-a manifestat. Era de ceva timp secetă în toată regiunea şi oamenii se îngrijoraseră pentru recoltele lor. Vladimir s-a gândit atunci cu durere la toate roadele care ieşiseră din pământ şi care urmau să se usuce de sete. S-a gândit la munca sa şi la nepoţii de la oraş care aş­teptau de-ale gurii. S-a uitat cu milă la mâinile sale trudite şi şi-a spus că de­geaba le are dacă nu poate che­ma şi ploa­ia. După câ­teva mo­men­te, mintea i s-a în­negurat şi Vla­dimir şi-a simţit întregul trup vlăguit. S-a întins pe pat şi a adormit buştean. Când s-a tre­zit, în zorii zilei ur­mă­toare, afa­ră ploua cu găleata.
După acest incident, Vla­di­mir s-a gândit că el provo­case ploaia şi s-a decis să ve­rifice da­că chiar poate con­trola vremea. A început să se „antre­ne­ze” pe câmp, ferit de ochii in­dis­creţi ai vecinilor. „Cerul era complet senin, nici urmă de nor. Am ieşit în câmp şi mi-am concentrat toa­te gân­du­rile asupra norilor. Am simţit cum îi chem de peste tot. Mi-am dorit din tot sufletul să plouă. Şi ploaia a în­ceput!”.
Treptat, despre darul miraculos pe care îl primise Vladimir s-a aflat în toată regiunea. S-au scris despre el zeci de articole şi s-au realizat mai multe reportaje. În câţiva ani, bărbatul a devenit renumit în toată Ucraina şi era invitat în toate regiunile ţării, pen­tru a dispersa norii sau a aduce ploi. De fiecare dată, însă, când Vladimir di­rija norii, trupul său era stors com­plet de energie. Uneori, se prăbuşea inert la pământ. În câţiva ani, a îm­bătrânit atât de tare, că a devenit de nerecunoscut. De aceea, Vladimir s-a hotărât să-şi exercite aceste forţe numai în cazurile de forţă majoră.
Deşi Vladimir Gorbatiuk a fost de acord să fie chiar şi filmat în timp ce manipulează norii, au existat mulţi oameni de ştiinţă care i-au contestat abilităţile paranormale. Conform teo­riei lor, medicina modernă a de­mons­trat că omul, încă de la naştere, poate simţi în trupul său schimbările meteo­rologice. Dacă în zilele noastre, me­teo-sen­sibilitatea este o afec­ţiu­ne, fiind considerată o adevă­rată pacoste, în urmă cu sute de ani era socotită un dar, o capacitate paranor­mală. Şi pe vremea aceea, ca şi acum, oa­menii aveau dureri de cap sau de oase înainte cu ceva vreme de a începe ploaia. Ei simţeau în trupul lor modificările vremii şi îşi avertizau mem­brii tribului despre eveni­men­tele meteorologice ce urmau să vină. Asta nu înseam­nă că ei erau prooroci, şamani sau vrăjitori. Şi totuşi, cum se poate explica faptul că Vladimir Gor­ba­tiuk nu doar simte în trupul lui apro­pierea ploii, ci o poate şi provoca sau izgoni, prin puterea gândului său?

O memorie de elefant

Jill Price

„Am uitat!”, „Nu-mi amintesc!”, „A zburat din ca­­pul meu!” sunt expresii pe care toţi oamenii le fo­losesc, la un moment dat. Cât de invidioşi suntem pe cei care au o memorie nativă fantastică, care-şi amin­tesc, în detalii şi nuanţe, evenimente petrecute cu mult timp în urmă! Sunt, oare, aceşti oameni feno­me­nali, sau memoria fabuloasă este, de fapt, un pro­ces psihic de întipărire care trebuie antrenat şi cana­lizat, şi pe care îl poate poseda orice individ?!
Conform teoriilor emise recent, creierul uman este un computer ultraperformant. „Omul modern inventează noi şi noi modalităţi de a-şi uşura viaţa: calculatoarele îndeplinesc pentru noi calcule com­plexe, navigatoarele de bord ne ajută să găsim mai repede cel mai scurt traseu, aparatele de fotografiat ne slujesc pentru a reţine mai uşor aspecte impor­tante din viaţa de zi cu zi. Dar, de fapt, capacităţile uma­ne vor învinge întotdeauna până şi cel mai per­for­mant computer. Altfel spus, creierul nu poate fi în­tre­cut în capacitate de niciun sistem de calcul ac­tual sau viitor”, susţine savantul rus Alexandr Kaplan, doctor în ştiinţe neurofiziologice la Univer­sitatea din Moscova. Cum altfel am putea explica, de exemplu, faptul că Gari Kasparov, mare maestru şi fost cam­pion mondial la şah, a reuşit să învingă, în 1997, un computer ultraperformant?
Oamenii au fost dintotdeauna fascinaţi de jocul de şah practicat cu ochii legaţi. Pentru un ase­me­nea joc este nevoie de o memorie extraordinară! La finele secolului al XVIII-lea, francezul François-André Phili­dor, pentru prima dată în istorie, a jucat şah cu trei adversari simultan, fără să privească tabla. A doua zi, toate ziarele din Paris publicau articole pe prima pagină despre fe­no­menalul şahist. Du­pă a­proape două veacuri, ju­cătorul de şah de ori­gine po­loneză Miguel Naj­dorf uluia întreaga lume cu memoria sa, ce de­păşea ori­ce închipuire. Naj­dorf jucase un simultan gran­dios, cu 45 de adversari, legat la ochi! Timp de 24 de ore, jucă­torul polonez a păs­trat în me­morie miş­cările şi po­ziţia a 1440 de piese! S-ar putea spune că o asemenea memorie este dincolo de limita capaci­tăţilor umane! Şi totuşi, după cele 24 de ore, ma­estrul de şah a permis creierului său să se eli­bereze de aceste in­formaţii deja ne­folo­si­toare. E­xis­­tă însă şi oa­meni care, chiar dacă ar vrea, nu pot uita niciun amănunt din viaţa lor, ca şi cum ar avea cons­tant, în cre­ier, o cameră de filmat care în­re­gis­trează şi stochează ab­so­lut orice. Acesta este cazul lui Jill Price, femeia care îşi amin­teşte fiecare eveniment din viaţa ei, în ordine cronolo­gică, înce­pând cu vârsta de 12 ani. „Înre­gistrez în me­mo­ria mea toate eveni­men­tele care se pe­trec, e­xact aşa cum se suc­ced. Fie­­care zi este pentru mine o altă în­registrare. Dacă-mi veţi spune o dată de acum zece ani, eu vă voi relata cu lux de amă­nunte ce s-a întâm­plat în acea zi, din punctul meu de vedere. E ca şi cum aş scoate din bibliotecă caseta cu înre­gis­trarea res­pec­tivă, aş introduce-o în video­player şi apoi aş urmări filmul acelei zile”.
În urmă cu mai bine de 15 ani, îngrijorată de faptul că suferă de o boală psihică, Jill a cerut ajutorul specialiştilor în neuropsihologie de la Universitatea California-Irvine. Când a auzit ce susţine femeia, doctorul James McGaugh a fost complet sceptic. Cu timpul însă, după ce Jill a fost supusă zecilor de teste de memorie, echipa sa a concluzionat că femeia po­se­dă o memorie prodigioasă! Deşi nimeni nu a reuşit să ofere o explicaţie ştiinţifică pentru acest fenomen uluitor, specialiştii sunt încrezători că memoria fe­meii îi va ajuta măcar să înţeleagă mai bine în ce mod creierul uman stochează informaţiile.

Danila Medvedev

Conform unor teorii, omul îşi foloseşte în mod conştient doar o mică parte a creierului. Or­­ganul gân­dirii este cel care coordonează şi con­trolează toate funcţiile vegetative ale organis­mu­lui, precum presiu­nea sanguină, respiraţia, activitatea organelor interne ş.a.m.d. Informaţiile legate de toate aceste activităţi nu pătrund la nivel activ în partea conştientă a cre­ierului uman, pentru ca acesta să nu se supraîncarce. Şi totuşi, există oameni care, printr-o metodă ne­cu­noscută, enigmatică, reuşesc să controleze până şi acea parte a creierului care se ocu­pă de funcţiile vegetative. Şi astfel, ni se dovedeşte încă o dată că dezvoltarea capacităţilor noastre in­telec­tuale este, practic, fără limite!

http://www.formula-as.ro/