Tu cum crezi: vei fi ranit(a) daca ai incredere in oameni, sau invers: vei fi ranit(a) cand nu ai incredere?
Daca ma intrebi pe mine, am si eu un raspuns la aceasta intrebare: depinde doar de tine. Depinde, adica, in ce crezi. Lumea te va rani, daca asa crezi ca se va intampla. Si asta e pana la urma o alegere. A fiecaruia.
Eu? Prefer sa aleg varianta increderii absolute, totale, desi usor… nuantate (si voi spune mai jos in ce fel).
*
Eram la coada la fisc. O stiu pe fata de la ghiseu de cativa ani. Pare intotdeauna putin crispata, chiar anxioasa. Dintr-o astfel de stare e imposibil sa fie, desigur, prietenoasa. La rand, in fata mea, erau o doamna imblonzita, grasa, cu un baiat de veo 14 ani slabut si speriat si un domn mai ponosit, slab, carunt si innegurat. Toti trei, impreuna.
Nu stiu care era problema lor, doar ca la un moment dat domnul striga de rasuna toata sala: „Sa-i ia dracu pe toti, ca io am venit sa le dau banii si uite cate ma pun sa fac si sa-mi pierd timpu”. Si cu un gest furios isi face loc prin sala intesata de lume, spre iesire. Doamna blonda, care era impreuna cu el, se apleaca inspre ghiseu: „Nu, zau, nu v-a injurat pe dumneavoastra, asa e el, suparat, e si raciit…”
De unde eram, nu aveam cum sa o vad pe tanara functionara, dar o stiam mai nevricoasa si imi imaginam figura ei. Urmam apoi eu. Doream sa ma lamuresc de ce primisem o somatie pentru o suma pe care stiam ca am platit-o.
*
M-am decis sa am incredere si sa-i transmit compasiune, chiar iubire, incredere. Privind-o prin fereastra ghiseului eliberata de trio-ul dinaintea mea, nu am facut nimic. Nici-un gest, nici-o vorba. Ea era aplecata pe un dosar peste ale carui foi isi tremura scrisul, notand, bifand. Nici nu m-a privit cand i-am spus buna ziua, n-a tresarit, si-a continuat concentrarea asupra hartiilor.
Am asteptat. Fara sa ma enervez, fara sa ma grabesc. Am asteptat. Cand s-a uitat la mine, i-am relatat pe o voce joasa, linistita, ce ma adusese la ea. Cu incredere ca, orice ar fi, este de bine, nu are cum sa fie rau. Cu incredere in ea.
Mi-a preluat tonul. Mi-a raspuns la fel. Ne-am lamurit amandoi ca totul era in ordine. Dar daca vreau sa mai aflu si cum sa evit in viitor situatia… sa merg la subsol, la camera XD, domnul A.
*
M-am decis sa cobor, desi trebuia, dupa aceea, sa ma intorc ca sa mai iau o coada in piept, la un alt ghiseu, ca sa imi scot hartia ce mi-ar fi permis sa mai fac inca o plata. Am ciocanit la camera XD, si am intredeschis usa. La un birou, un domn carunt statea de vorba, in picioare, cu un alt domn carunt. „Nu aici!’ – s-a rastit primul. Pentru ca nu am inteles, am ales sa tac. Si sa-l privesc in continuare, linistit pe dinauntrul meu, cu calm. Si cu incredere.
„Nu intelegeti?” Cu vocea coborata de sus de la ghiseu, am spus: „Domnul A? Am fost indrumat de sus, de la ghiseu…”. Imblanzit, s-a aptropiat de mine si mi-a aratat un afis pe usa a carei clanta inca o tineam in mana: „Azi, nu la mine, ci la camera XL. Va rog.” Am zambit: „Va multumesc mult.”
*
In fata camerelor alaturate, XK si XL era o coada destul de serioasa. M-am apropiat si am intrebat. Cu aceasi incredere: „La XL?”. Nu. Toti stateau sa intre dincolo. Am patruns pe usa cealalalta, unde aveam eu treaba. In colturile opuse ale incaperii, doua doamne mancau in fata cate unui calculator inghesuit printre hartii. Fiecare ce avea.
Cumva, am simtit clar, de la inceput, usoara iritare a doamnei mai grase pe care trebuia s-o intrerup de la masa. „Ma scuzati. Imi pare tare rau sa va deranjez acum”, am zis. Si chiar imi parea rau. Nimanui nu-i convine sa fie intrerupt de la masa… Si conversatia am continuat-o in acelasi ton. Ne-am despartit cu zambete reciproce, ca doi prieteni, dupa ce m-a lamurit ce am de facut in viitor si mi-a oferit si hartia de care aveam nevoie ca sa nu mai stau la inca o coada, sus, la ghiseul la care, altfel, ar fi trebuit sa ma intorc.
Vizita mea la fisc a durat astfel cam 15 minute. Cu toate problemele rezolvate usor, in liniste, din liniste. Cu incredere in oamenii cu care am interactionat.
*
Chiar daca majoritatea inca nu au aflat-o, oamenii sunt frumosi. Cu totii. Dar cei mai multi dintre noi nu vedem cat suntem de frumosi. Si nici faptul ca si ceilalti, toti, sunt frumosi. De aceea ne temem unii de altii. Ne este mai usor sa nu credem in oameni, decat sa credem in ei. Ne este frica sa nu fim raniti si atunci aplicam prezumtia de vinovatie. Pare mai simplu asa.
*
Inseamna asta ca este bun excesul de incredere? Ca te poti increde in oricine?
Pentru mine, da, asa este. E alegerea mea. Sa cred ca altii, oricine ar fi, nu imi vor mie raul. Ci doar isi vor binele lor.
Ar putea ei oare sa ma raneasca prin ceea ce fac sau spun, cand actioneaza doar in propriul lor interes? Ar putea. Sau nu.
Dar eu stiu ca altii nu ma pot rani daca stiu si pot sa imi pastrez echilibrul meu propriu si personal. Si daca, astfel, nu-mi cedez propria putere altora.
*
De aceea, eu am incredere in oameni. In toti. Pentru ca am incredere in mine.
Cele bune sa se-adune!
