| Incepand din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avand caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pana la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe. |
Animale in cosmos
Datorita conditiilor de dificile din timpul razboiului, germanii n-au avut posibilitatea sa testeze si daca pilotii navetelor propulsate de rachetele V-2 supravietuiau lansarii si mai erau capabili sa controleze aparatele de zbor la reintrarea in atmosfera. Pe 20 februarie 1947, americanii au lansat o racheta V 2 avand primele fiinte vii la bord (fluturi). Racheta a urcat la 109 km altitudine in 3 minute. Capsula continand fluturii a fost ejectata si a ajuns pe sol cu o parasuta. Pe 14 iunie 1949 maimuta Albert II a fost lansata de americani in spatiu, la bordul unei alte rachete V-2. Pe corpul maimutei, care a fost anesteziata la decolare, au fost montati senzori care inregistrau semnele vitale. Dupa ce a atins altitudinea de 134 km, Albert II a murit la impactul cu solul.
In 1949, doi cercetatori sovietici in biomedicina, Vladimir Yazdovsky si Oleg Gazenko s-au alaturat colectivului de proiectanti de rachete a lui Serghei Korolev. In sprijinul lor a lucrat un birou compus din specialisti ai Institutului Lebedev de pe langa Academia de stiinte a URSS, condus de prof. Sergey Mendalshtam si dr. Serghei Vernov care a proiectat instrumente de masurare a compozitiei si ionizarii atmosferei superioare, a radiatiei cosmice, emisiilor ultraviolete, a radiatiei X, a realizat capsule izolate termic si presurizate, continand rezerve de oxigen, inclusiv filtre pentru retinerea bioxidului de carbon din aerul respirat, siteme de ejectare a capsulei de pe racheta, parasute de franare pentru capsule, senzori biometrici, sisteme de telemetrie etc.
6 rachete R-1A (seria T), care fusesera asamblate in Germania, au fost destinate cercetarii influentei pe care o exercita zborul rachetei asupra fiintelor vii aflate la bord. Ele au fost dotate cu 1-2 capsule conice ejectabile, din aluminiu, inalte de 80 cm si cu diametrul de 64 cm, amenajate pentru un set complet de masuratori biometrice. Capsulele erau captusite pe interior cu cateva zeci de straturi izolatoare din polistiren cu insertie de azbest, cupru, plumb, beriliu, litiu si cuart. Un ventilator era cuplat la un termostat si pornea cand temperatura cobora sub 15 grade Celsius, in timp ce o retea de rezistente electrice alimentate de o baterie, furnizau caldura. Doua panouri continand superoxid de potasiu erau fixate pe peretii laterali, in interiorul capsulei. Aceasta substanta reactioneaza cu bioxidul de carbon si cu vaporii de apa si emana oxigen. Un sistem automat de control oprea procesul de regenerare a aerului cand presiunea depasea 765 mm Hg si aerul era suprasaturat cu oxigen.
Yazdovsky a selectat 9 caini pentru a participa la primele 6 lansari la bordul rachetelor R-1A. Fiecare racheta avea la bord cite 2 caini. Trei dintre acestia au efectuat cate 2 zboruri. Prima pereche de caini : Dezik si Tsygan a luat loc la bordul rachetei R-1A pe 22 iunie 1951 si dupa ce au atins in zborul balistic altitudinea de 101 km au ajuns teferi pe sol. Alte 15 lansari cu caini la bordul rachetelor R-1D si R-1E, au avut loc intre 1951 si 1953. Ulterior, la cele 11 lansari ale rachetelor R-2A din perioada 1954-1957, cainii au fost imbracati in costume de compensare cu furtune de alimentare cu oxigen si casti din plexiglas, similare pilotilor de avioane supersonice si au urcat la altitudinea de 200 km. Capsulele au fost separate de rachete fie la inaltimea de 75-90 km, fie la 35 km pentru a testa diferitele sisteme de aterizare. In 1958 au avut loc 3 zboruri cu caini la inaltimea de 480 km, fiind folosite rachetele R-5A. In total, in rachetele experimentale au avut ca pasageri 29 de perechi de caini, specialistii sovietici studiind in special efectele suprasarcinii aparute la lansare, la reintrarea in atmosfera, ale imponderabilitatii etc.
Pe 3 decembrie 1958, a racheta americana Jupiter, avand la bord pe maimuta Gordo, a fost lansata de la Cape Canaveral. Dupa ce a atins viteza de 16.000 km/h si a urcat la altitudinea de 579 km, la reintrarea in atmosfera parasutele de franare s-au incurcat si capsula cu tot cu maimuta s-a scufundat in mare. Datele de telemetrie au indicat ca pe timpul zborului Gordo a rezistat la acceleratia de 10 G imprimata la lansare si a suportat cu bine 8 minute de imponderabilitate.
Maimuta Ham in cosmos
Animale pe rachete americane
Caini la bordul rachetei R-2
