În septembrie 2014, fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres i-a cerut Papei Francisc să conducă o viitoare ,,Organizaţie a Naţiunilor Unite a religiilor”, o organizaţie propusă a avea autoritate ,,indiscutabilă” de a proclama voia lui Dumnezeu. Shimon Peres susţine că globalizarea credinţei sub o singură autoritate mondială este necesară pentru combaterea terorismului. Are oare vreo legătură acest concept, care are implicaţii majore, cu pacea, sau există un plan mai întunecat dincolo de el ?
* * *
De câtăva vreme, puterea care ia decizii la nivel politic şi economic a trecut de la cetăţeni şi stat-naţiune la organizaţii multilaterale mondiale. Având în vedere că aceste organizaţii construiesc o nouă ordine mondială care favorizează elitele corporatiste şi financiare, populaţiile locale au tot mai puţine de spus în hotărârile economice care le afectează – mai ales când sunt reprezentate de politicieni carierişti mai aliniaţi la elita mondială.
În ultima vreme au fost vizibile semne ale unei impuneri de la nivel înalt şi în ce priveşte globalizarea religiei, cu apeluri pentru înfiinţarea unei autorităţi politice mondiale asupra spiritualităţii lumii. Cea mai evidentă iniţiativă de acest gen a avut loc în septembrie 2014, când fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres s-a întâlnit cu Papa Francisc pentru a-i propune înfiinţarea unei noi ,,Organizaţii a Naţiunilor Unite a religiilor”[1], care să fie condusă de papă. Shimon Peres a sugerat ca această organizaţie să exercite autoritatea ,,indiscutabilă” de a declara ce vrea şi ce nu vrea Dumnezeu, în scopul de a combate extremismul religios.
Implicaţiile înfiinţării unui astfel de for sunt uriaşe, având în vedere că 84% din populaţia lumii are o credinţă spirituală de un anume fel. Religiile creştină, musulmană, hindusă şi budistă laolaltă au peste 5,3 miliarde de credincioşi, şi un amestec divers de credinţe populare şi credinţe minoritare mai mici, de la Bahai la Wicca, deţin încă aproape 500 milioane de adepţi. Deoarece spiritualitatea joacă un rol central în vieţile majorităţii populaţiei lumii, s-ar părea că, în mod inevitabil, ,,guvernarea mondială” trebuie să ţină cont de religie.
Diverşi gânditori au sugerat că ,,o religie mondială unică” va apărea ca parte a unei ,,noi ordini mondiale”. Este oare posibil ca oamenii puternici din elita mondială să dorească – dacă nu o credinţă mondială monolitică reală – cel puţin o hegemonie asupra spiritualităţii mondiale, astfel încât religiile şi credincioşii lor să poată fi influenţaţi printr-o autoritate centrală ? Dacă aşa stau lucrurile, aceasta ar însemna că un model similar de mondializare controlată de sus prin organizaţii multilaterale, precum este cel utilizat în domeniul politic, economic şi comercial, va fi expus pentru spiritualitate[2].
Dar cât de nobile sunt intenţiile celor care vând această idee ? Este retorica lor de bună credinţă ? O examinare mai amănunţită lasă de înţeles că un asemenea plan este cât se poate de suspect şi face parte dintr-o agendă mai vastă cu implicaţii de rău augur.
Proiect pentru o autoritate religioasă mondială
Înainte de întâlnirea sa din septembrie cu papa pentru a discuta înfiinţarea unei ,,ONU a religiilor”, Shimon Peres a detaliat ideile sale într-un interviu acordat revistei catolice italiene Famiglia Cristiana.
Papa Francisc şi Shimon Peres la întrunirea de la Vatican din septembrie 2014
,,Este necesară o Organizaţie a Religiilor Unite, o ONU a religiilor. Ar fi cea mai bună modalitate de a-i combate pe aceşti terorişti care ucid în numele credinţei”, a declarat Peres. ,,În trecut, majoritatea războaielor erau motivate de ideea de naţiune. Astăzi, în schimb, războaiele izbucnesc mai presus de orice având drept justificare religia”, a spus el.
Iniţiativele interreligioase mondiale există deja, precum Iniţiativa Religiilor Unite (United Religions Initiative, URI)[3], dar în mod evident, Peres are în vedere o ,,Organizaţie a Religiilor Unite” mult mai controlată de sus şi autoritară. El a fost extrem de tăios cu privire la puterea viitoarei organizaţii: ,,Este necesară o autoritate morală indiscutabilă care spune cu glas puternic: ‘Nu, Dumnezeu nu vrea aceasta şi nu permite aceasta’”. El a afirmat că papa ar trebui să o conducă, fiindcă ,,el este poate singurul lider care este respectat cu adevărat”.
Se pare că papa a fost de acord, dar nu a luat nici o ,,hotărâre sau angajament personal” şi rămâne încă de văzut dacă va fi înfiinţată sau nu această nouă organizaţie.
Peres nu este prima figură din elita politică care susţine o asemenea abordare. Fundaţia Credinţei a lui Tony Blair – organizaţia de caritate a fostului prim-ministru britanic, care se concentrează pe ,,credinţă şi mondializare” – avansează aceeaşi idee. În ianuarie 2014, Tony Blair scria un eseu care a fost preluat de multe site-uri în care declara ce caută să facă fundaţia lui: ,,Scopul este de a schimba politica guvernelor: să înceapă să trateze această chestiune a extremismului religios ca pe o chestiune care este legată atât de religie, cât şi de politică, să meargă la rădăcinile de unde este propagată o perspectivă falsă asupra religiei, şi să transforme această chestiune într-un punct important pe agenda conducătorilor lumii pentru a se uni eficient pentru a o combate. Aceasta este o luptă care este doar la început”.
Într-un mod foarte asemănător cu Shimon Peres, Tony Blair susţine că extremismul religios este cauza principală a conflictului în lumea de astăzi şi că liderii mondiali trebuie să se unească pentru a o trata. Şi el afirmă că o autoritate politică trebuie să aibă puterea de a stabili care poziţii religioase sunt ,,false”.
De asemenea, fostul premier britanic a căutat sprijin din partea Vaticanului, care conduce cea mai mare comunitate religioasă din lume. Însă, în ciuda faptului că este un catolic convertit recent, propunerea pe care a făcut-o Vaticanului în 2011 nu a fost încununată de succes, în timp ce un erudit catolic de frunte, profesorul Michel Schooyans credea că Blair avea obiective sinistre:
,,Unul din ţelurile Fundaţiei Credinţei a lui Tony Blair va fi acela de a remodela religiile majore, exact aşa cum colegul său Barack Obama va remodela societatea mondială. Cu acest obiectiv, fundaţia în cauză va încerca să extindă ‘noile drepturi’, folosind religiile lumii în acest scop şi adaptându-le pentru noile lor îndatoriri. Religiile vor trebui reduse la acelaşi numitor comun, ceea ce înseamnă deposedarea lor de identităţile lor. … Acest proiect ameninţă să ne întoarcă în timp într-o epocă în care puterea politică era atribuită misiunii de a promova o mărturisire de credinţă, sau de a o schimba. În cazul Fundaţiei Credinţei a lui Tony Blair, aceasta este de asemenea o chestiune de a promova o singură mărturisire de credinţă, pe care o putere politică mondială, universală, o va impune întregii lumi”.
Tentativa lui Blair de a pretinde că extremismul religios este sursa primară a conflictului mondial de astăzi, deşi în acelaşi timp justifică cu îndârjire rolul său înşelător în invadarea Irakului şi cere o intervenţie militară mai directă în Orientul Mijlociu, a provocat mereu uluire. Având în vedere lipsa lui de credibilitate ca apărător al păcii, nu este de mirare că vedem astăzi un alt lider mondial retras că sprijină globalizarea religioasă la Vatican.
Shimon Peres, care s-a retras recent de pe arena politică a lumii, pare a fi mult mai potrivit pentru acest post. În timp ce Blair are o reputaţie în a susţine mai degrabă utilizarea forţei decât soluţiile diplomatice în politica externă, Peres este considerat a se fi transformat într-un ,,porumbel” al păcii în ultimii ani de preşedinţie, când el a părut blând în comparaţie cu unii dintre compatrioţii lui sionişti din aripa mai dură. Papa Francisc, care a reprezentat o reuşită în ce priveşte imaginea publică a Bisericii şi a fost numit Omul Anului de către revista Time, are de asemenea credibilitatea şi autoritatea de a conduce o asemenea iniţiativă, fapt pe care Peres pare să-l ştie bine.
Prin urmare, este aceasta o iniţiativă legitimă pentru a promova pacea, sau este cu totul altceva ?
Susţinători suspecţi
În ciuda diferenţelor lor superficiale, argumentul central pe care-l aduc Shimon Peres şi Tony Blair este acelaşi: extremismul religios este responsabil pentru conflictul de astăzi şi este necesar ca o autoritate politică mondială să exercite control asupra religiilor. În timp ce violenţa motivată religios, mai ales în lumea islamică, este fără îndoială o problemă majoră, acest argument este extrem de înşelător şi duplicitar, deoarece ignoră mâna ascunsă care a stârnit această problemă şi care continuă să o aţâţe.
Tony Blair şi Shimon Peres în iulie 2014
Realitatea este că sursa fundamentală a exploziei de violenţă extremistă din Orientul Mijlociu au constituit-o politicile externe distructive ale guvernelor NATO şi aliaţilor săi.
Invadarea Irakului, pe care Tony Blair a condus-o alături de SUA, s-a bazat pe minciuni făţişe că acea ţară are arme de distrugere în masă. În decursul acestui război au murit până la un milion de oameni, a fost distrus guvernul laic, armata şi infrastructura ţării. Haosul care a urmat a dat posibilitatea extremiştilor religioşi să devasteze regiunea, mai întâi ca Al Qaeda în Irak (care nu era prezentă acolo înainte de război) şi acum prin auto-proclamatul Stat Islamic, cunoscut anterior ca ISIS.
Deşi socotit acum un ,,porumbel al păcii”, Shimon Peres are de asemenea un trecut pestriţ când vine vorba de promovarea păcii în lume, care include faptul că a fost asociat cu crime de război şi a acţionat ca arhitect major al programului secret de arme nucleare al Israelului. Este un secret cunoscut că Israelul are o rezervă de arme nucleare de distrugere în masă de dimensiuni nedezvăluite. Israelul a început programul său secret de arme nucleare în anii ’1950, furând secrete şi materiale nucleare din multe ţări, inclusiv SUA. Producătorul hollywoodian Arnon Milchan se laudă că Shimon Peres l-a recrutat ca spion şi contrabandist israelian într-un club de noapte din Tel Aviv în 1965 pentru acest program nuclear.
La mijlocul anilor ’1970, Israelul a căutat să vândă arme nucleare regimului de apartheid din Africa de Sud. Documente obţinute de cotidianul britanic The Guardian şi publicate în 2010 dezvăluie că, în 1975, Shimon Peres, pe atunci ministrul apărării, purta negocieri directe cu omologul său sud-african şi s-a oferit să-i vândă arme nucleare ,,de trei dimensiuni”.
Aşadar, atât Tony Blair, cât şi Shimon Peres au o asociere suspectă cu armele de distrugere în masă. Evaluând apelurile lor pentru globalizare religioasă, cu intenţia de a promova pacea, trebuie să ne întrebăm pe noi înşine: putem avea încredere cu adevărat într-o persoană care a minţit cu privire la armele de distrugere în masă şi într-alta care a încercat să le răspândească ?
O premisă falsă
Argumentele lui Blair şi Peres omit de asemenea în mod intenţionat cum politica externă a guvernului SUA şi a aliaţilor săi a instigat extremismul islamic începând din anii ’1970, când CIA i-a finanţat şi înarmat pe mujahedinii din Afganistan pentru a atrage Uniunea Sovietică într-un război indirect, o tactică ce a generat mişcarea talibanilor şi Al Qaeda. În acelaşi spirit, politica externă actuală a guvernului SUA şi a aliaţilor său a creat ISIS, fapt pe care un general american retras aproape l-a recunoscut într-un derapaj evident freudian.
După ce armata şi guvernul Irakului au fost nimicite, ulterior NATO şi-a îndreptat atenţia către Libia şi a bombardat-o, transformând-o într-un stat distrus în timp ce i-a sprijinit pe rebelii jihadişti să-l dea jos pe Muammar al-Gaddafi. Ar fi de notat faptul că ambele ţări – Irak şi Libia – aveau guverne laice care ţineau în frâu extremismul religios. Când Libia a căzut, luptătorii şi armele jihadiste au început să năpădească Siria, care avea un regim laic pe care guvernul american a căutat de asemenea să-l răstoarne. În Libia, ISIS este condus acum de un rebel pe care NATO l-a sprijinit direct pentru a-l răsturna pe Gaddafi.
Când ISIS, acum auto-intitulat Statul Islamic, a trecut graniţa siriană în Irak în 2014, ţara sfâşiată de război nu a putut să împiedice invazia. În Siria, unde războiul civil continuă să facă ravagii, guvernul american şi aliaţii săi i-au înarmat şi instruit pe rebelii aşa-zis ,,moderaţi” pentru a răsturna guvernul Assad, în ciuda faptului că aceşti rebeli au legături cu ,,jihadiştii”. Multe dintre aceste arme şi luptători finanţaţi de guvernul american au sfârşit prin a ajunge în rândurile ISIS, care de asemenea luptă împotriva lui Assad. Există rapoarte recente că luna aceasta (februarie 2015), guvernul irakian a arestat consilieri militari americani şi israelieni pentru că i-au ajutat direct pe teroriştii din Statul Islamic aflaţi pe teritoriul irakian. Astfel de legături între guvernul american şi ISIS sunt vizibile, chiar dacă se presupune că în acelaşi timp guvernul SUA luptă împotriva ISIS în Orientul Mijlociu. Se pare că este un ,,joc dublu” geopolitic.
Există aici un tipar. Regimurile ameninţate de această politică externă sunt laice şi izbucnirea războiului şi haosului împotriva lor favorizează doar apariţia de grupuri extremiste precum Statul Islamic, a căror consolidare este susţinută în continuare de lovituri aeriene sau atacuri cu drone din exterior care în mod inevitabil ucid civili şi stârnesc furie. În acelaşi timp, aceşti extremişti primesc ,,accidental” beneficiile finanţării şi armelor furnizate de guvernul SUA şi aliaţii săi.
Fără îndoială, schimbarea acestei politici externe distructive şi contrare propriilor interese este primul punct în ordinea priorităţilor, dacă obiectivul tău este reducerea conflictului mondial şi a extremismului religios.
Dar dacă nu acesta este obiectivul real ?
Problemă – reacţie – soluţie
Tiparul înarmării şi susţinerii extremiştilor şi lupta ulterioară împotriva lor se desfăşoară de atât de multă vreme, încât este greu de crezut că aceste ,,efecte colaterale” sunt pur şi simplu întâmplătoare.
,,Problemă – reacţie – soluţie” descrie un proces în care conducătorii creează o problemă, stârnesc o reacţie din partea opiniei publice care cere să se facă ceva în această privinţă, care permite apoi guvernului să introducă ,,soluţia” 
pregătită dinainte pentru a rezolva problema creată.
Problema: problemele sunt fabricate pentru a provoca teamă şi protest public
Reacţie: şocul şi izbucnirea publicului sunt transmise prin controlul mass-media
Soluţia: publicul acceptă de bunăvoie şi fără întrebări soluţia propusă
Războiului împotriva terorismului este un caz grăitor. Alimentând flăcările extremismului, se întreţine războiul. Acest lucru justifică cheltuielile militare continue, intervenţiile străine şi reducerea libertăţilor civile pe frontul de acasă unde este construit un stat poliţienesc. Deoarece duşmanul, ,,terorismul”, este vag şi interşanjabil, nu se întrevede sfârşitul războiului. Acest lucru înseamnă că măsurile statului poliţienesc precum supravegherea în masă pot deveni permanente şi consolidate.
Războiul împotriva terorismului slujeşte multor scopuri. În timp ce consecinţele politice şi militare sunt mai bine înţelese, implicaţiile spirituale sunt mai puţin cunoscute. El a făcut din extremismul religios, în prezent de credinţă islamică, ţapul ispăşitor pentru conflictul mondial de astăzi în locul politicii externe care l-a alimentat, l-a finanţat şi i-a permis să prospere.
În cazul războaielor din Orientul Mijlociu, există în mod evident o încercare de a pune societăţile creştină şi musulmană din lume una împotriva celeilalte într-o ,,ciocnire a civilizaţiilor” fabricată care slujeşte complexului militaro-industrial. În mod interesant, anumiţi atei de frunte, dintre care unii se opun vehement tuturor religiilor, au susţinut în mod strident acest militarism.
Poate că din cenuşa acestei conflagraţii va apărea o religie unică; pentru că această ameninţare ,,extremistă” fabricată este invocată tot mai mult în apelurile pentru globalizarea religiei controlată de sus.
Aici se intersectează agenda privind spiritualitatea cu războiul împotriva terorismului din noua ordine mondială. Pe lângă susţinerea unui război perpetuu, se furnizează un pretext pentru o autoritate religioasă mondială unică.
Adaptare după Matthew Butler, ,,Spirituality in the New World Order: Is a One World Religious Authority in Formation?”, The Conscious Reporter
[1] Nu este prima iniţiativă de acest gen. A se vedea alte propuneri din ultimele decenii în Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste, partea a III-a. Şi actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, Chiril, a făcut o propunere similară în martie 2007, pe când era mitropolit de Smolensk şi Kaliningrad. A se vedea Octombrie 2007. Ştiri, a treia ştire din grupaj, Consiliul Consultativ al Religiilor sau Marea Lojă Unită a Religiilor Lumii ?
[2] Suntem în plin proces de globalizare a religiilor prin ecumenism, înfiinţarea de adevărate reţele de organizaţii interreligioase, şi marginalizarea tuturor celor ce nu fac parte din aceste reţele. A se vedea Septembrie 2008. Caleidoscop. Scurt periplu pe frontul campaniei de impunere a religiei unice.
[3] Despre Iniţiativa Religiilor Unite şi preocupările din cadrul ei, a se vedea Iulie 2008. Ştiri, ultima ştire din grupaj Un nou principiu ecumenist la modă: principiul atotcuprinderii.
http://www.catacombeleortodoxiei.ro/
