Acum, când e ţara luată înapoi (Merci!Să vă fie de bine! Mai consumaţi? Un desert, un coniac, o cafeluţă sau facem nota?) şi am rezolvat toate belele, am ieşit din toate buclucurile şi pleznim muştele cu pliciul pe burdihan de atâta prosperitate, nu ne mai rămăsese de lămurit decât fix care-i misia şi bugetul pentru importanta funcţie în stat, prevăzută şi de Constituţie, şi anume foncţia de nevasta lu’. Sau primă-doamnă, după cum mai e poreclită. Cum n-am fost la nuntă, n-am gustat sarmalele, nici n-am avut privilegiul de a mă bucura de virtuozitatea instrumentiştilor din formaţie, nu pricep de ce trebuie să săr acum cu darul, tras direct pe fluturaş, sub formă de impozite. Pe urmă ce mai inventăm ca să ne asigurăm că ăl ales se simte bine, e mulţumit de viaţa lui şi în general e fericit? Funcţia de primă-gagică? Pe urmă pe aia de prim-cumnat? Dar prim-verişor? Şi, de ce nu, foarte important, funcţiile de primă-mătuşă, primă-soacră şi primă-periuţă de dinţi! Subiect lichidat, acum hai să vorbim despre alegerea de stareţă. Adică nu, că aia era la Damian Stănoiu. Noi vorbim despre numirile de ambasadori.
Legendelor despre Yeti sau monstrul din Loch Ness li se adaugă acum legenda despre viziunea preşedintelui Iohannis. Chiar dacă apreciez aparenţa discreţiei şi detaşării, de care dă dovadă noul preşedinte, aerul civilizat, în general, în campania electorală se discuta despre o anume viziune de dezvoltare a României pe care ar fi avut-o Klaus Iohannis. Iar România chiar are nevoie de o viziune de dezvoltare, de un program coerent, care să depăşească limitele ciclurilor electorale şi montatul de pavele. Până om da peste viziune, peste Yeti sau măcar peste monstrul din Loch Ness, discutăm, cum ziceam, despre o anume reflectare a viziunii în materie de politica externă, aşa cum se zăreşte din recentele numiri de ambasadori.
Numirile făcute recent de Iohannis se împart în două categorii.
A) Categoria “Reciclând salvaţi planeta!” – în categoria asta intră aşa zişii “diplomaţi de carieră”, reciclaţi, mutaţi de la o misiune la alta, pentru că naţia nu se poate lipsi de ipoteza care afirmă că ei ar fi competenţi. În categoria asta intră, de exemplu, Ion Jinga, fostul ambasador la Londra, devenit reprezentant permanent la ONU! Personajul ar putea fi socotit benign mediocru, dacă nu i-am plăti leafa ca să “ne reprezinte”.
Dom’ Iohannis, bravo, meştere! Ne-ai rupt cu numirea asta!
B) Categoria “Băieţi buni, e de-ai noştri, de la comitet!”. Şi aici e tot pe bază de reciclare. În categoria asta intra sinecurile obligatorii, către aceleaşi personaje, provenind din acelaşi regiment “al societăţii civile”, bravi răcneţi ai dreptei care se descurcă doar pe bază de sinecuri de la stat.
Emil Hurezeanu – sigur, inteligent, bun vorbitor de germană, bun cunoscător al politicii germane. Şi de ce n-ar fi un bun cunoscător al limbii şi politicii germane dacă e cetăţean german, devenind şi cetăţean român fix acum o lună? Un om care clar va servi cu abnegaţie interesele naţiei! Aşa cum a făcut-o şi când i-a fost consilier lui Adrian Năstase. Şi când a fost director general la România Liberă – pe care a băgat-o în faliment. Şi pe când îl pupa în fund pe Băsescu, din funcţia de preşedinte al trustului Realitatea-Caţavencu – alt faliment, dar acolo e şi pe bază de Vântu la puşcărie.
Adrian Cioroianu – sinecurist profesionist şi istoric amator. Sau invers. Ba nu, e bine aşa. Vrednic gornist al dreptei, mereu atârnător de sinecurile de la stat; c-or fi de la TVR, (că are grijă dom’ Stelică de prieteni) c-o fi un post de ambasador, contează mai puţin. A funcţionat ca ministru de externe, ocazie cu care s-a făcut în mod constant de rahat:
– Yes! Yes! Yes! ăăă… Yes! Yes, of course! Thank you very much! – mesajul important transmis de Cioroianu în întâlnirea cu madam Rice.
–Good point! Good, good point! – mesaj la fel de important transmis regelui Juan Carlos al Spaniei. Sigur, mesajul e forma diplomatică a mesajului “Dude, good fucking point motherfucker!” şi nu strică să-i dăm ocazia de a livra mesajul, acum, în forma originală.
–“Să trăiască dom’ Argint!” – opera magna a marelui ministru de externe, la loc de cinste alături de:
-“Aceşti oameni nu trebuie trimişi în regim de celulă, cu televizor, ar trebui puşi la muncile cele mai dure şi formate probabil batalioane din alea disciplinare. Nu ştiu dacă asta le-ar aduce mintea la cap, dar, credeţi-mă, eram ieri pe drumul dintre Alexandria şi Cairo, la sfârşitul vizitei, îmi veneau ştirile din ţară, din păcate pe SMS, nu puteam fi prins pe telefonul mobil, vă daţi seama, prin deşert… şi mă gândeam dacă nu cumva puteam cumpăra un teren în deşertul ăla egiptean, să-i plasăm acolo pe cei care… astfel de oameni ne fac de râs” – good point, motherfucker!
George Maior – fost şef la SRI, demisionat voluntar la ordin. (Ce? Pe vremea lu’ Ceaşcă nu exista munca voluntară cu prezenţa obligatorie?) Este numit ambasador în SUA, stat care de muuuuuuuultă vreme nu-şi bate capul să numească un ambasador în România. Vehement promotor al legilor Big Brother, s-a scremut multă vreme să-şi confecţioneze o imagine de intelectual. Nu i-a ieşit. O alegere perfectă dacă ne propunem să le demonstrăm, încă o dată, americanilor cât de obedienţi putem fi.
La nivel de zvonistică se mai pomenesc nişte nume şi niste sinecuri, dar nu lucrăm cu zvonuri.
Cum zacusca aia cu viziunea a expirat, revenim la promisiunea lui Iohannis de a fi “altfel” de preşedinte. Altfel decât cine? Altfel decât ce? Că pe ăştia numiţi îi ştiu deja, pe toţi, din mandatele lui Băsescu.
