Timp de doi ani după ce am terminat liceul pedagogic am fost învățătoare în comuna Râșca, județul Suceava. În primul an am ținut morțiș să dau la Educație Fizică și Sport și piciorul rupt la un antrenament mi-a făcut figura, am rămas cu genunchiul blocat la proba de gimnastică, am ieșit din examen pe targă. În anul următor am dat acolo unde mă îndemnau toți profii din liceu să dau, la facultatea de filosofie dar am crezut că e o joacă, așa că am intrat ”fără loc”, cum ne distram pe vremuri de cei care aveau medie mare dar erau sub listă. A doua sub listă, curat ghinion. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc.
Chiar la începutul carierei mele de învățătoare am cunoscut un tip, care studia la Institutul de Marină ”Mircea cel Bătrân” din Constanța. Vecin al unei prietene din Maramureș pe care o cunoscusem într-o tabără, a fost însoțitorul meu în zilele în care tata mi-a dat în sfârșit voie să mă duc în vizită la prietena mea. El s-a îndrăgostit, eu nu, eram speriată de dragoste, trăiam mai mult din cărți decât din viața reală. Am acceptat însă să corespondăm, eu fără prea multă tragere de inimă, el făcându-mi o curte nebună. Într-o zi, în micuța localitate în care eram tânără învățătoare, spre disperarea mea, și-a făcut apariția dumnealui, îmbrăcat în haine bleumarin de student la Marină, venit să mă vadă fără să mă anunțe. Disperarea provenea din faptul că nu mă dădeam în vânt după el dar și pentru haina de militar care nu îmi plăcuse niciodată. Și chiar nu-mi plăceau astfel de surprize. Colegii mei de cancelarie au rămas însă impresionați, extaziați de ”prietenul” meu și nedumeriți de ce nu sunt nebună de bucurie. Multă vremea m-au tot tachinat cu ”ce-ți mai face marinelu, domnișoară ?” iar eu le răspundeam monosilabic, eram pe vremea aceea o tânără sălbăticiune care nu înțelegea dragostea și care visa cu totul altceva. Dar nici despre asta nu vreau de fapt să vă povestesc era însă nevoie să intrați în atmosferă, spre a înțelege adevărata poveste.
Trecuse ceva vreme de la această întâmplare, nu pot spune că eram în relații de prietenie cu marinarul, el îmi trimitea scrisori, eu mă prefăceam că nu le-am primit și evitam să-i răspund.
Într-o zi, mama m-a rugat să mă învoiesc trei zile de la școală (joi, vineri și sâmbătă) pentru nu știu ce treabă urgentă, care reclama prezența mea. I-am promis mamei că o să încerc dar pe autobuz (făceam naveta de la Fălticeni la Râșca) îmi tot chinuiam creierii ce motiv să-i spun directorului ca să nu mă refuze. Urma ca orele să mi le țină o prietenă, tot învățătoare dar care avea clasa după amiază. Împreună cu Coca, prietena de care vă spuneam, discutasem tot felul de variante, ce i-aș putea spune directorului. Să-i spun că mama avea nevoie de mine mi-era peste mână, nu părea un motiv plauzibil iar el era un tip miștocar de felul lui.
Tot făcând scenarii în minte, am ajuns la școală fără a avea în cap vreo variantă care să-mi placă, nici una din scenetele care-mi jucaseră în imaginație nu mi se părea bună. Era o zi de marți. Cum directorul era deja la școală, nu știu cum, îmi iese pe gură :
– Tovarășe Director ați putea să mă învoiți și pe mine săptămâna asta de joi încolo? Am niște probleme personale de rezolvat și numai acum se poate. Îmi ține locul dra Coca.
– Da ce probleme personale ai, Domnișoară? Să nu-mi spui că te măriți cu băiatul ăla de la Marină care te-a tot căutat pe la școală? Frumoasă pereche sunteți!
– Ei, lăsați, știți..eu… mă bâlbâi ca idioata, neștiind ce să zic, nevenindu-mi nimic în creierul golit de idei dar conștientă cumva că trebuie să spun că nu de măritat este vorba, și continui așa, mai mult cu onomatopee decât cu cuvinte.
– Hai, hai, nu mai fi modestă. îmi zâmbește larg directorul. Fuguța, până nu mă supăr pe tine că nu mi-ai zis mai repede, ia-ți poșeta și fugi acasă că sunt o grămadă de lucruri de făcut înainte de așa un eveniment. Te învoiesc de azi. Și lasă că îți țin eu orele toată săptămâna, îmi face chiar plăcere, dra Coca sigur vrea să te ajute cu evenimentul.
În timp ce vorbea nelăsându-mi timp să spun că nu este adevărat, că altul este motivul, că nu-mi trebuie liber de marți, că mama este motivul și nu măritatul, m-am trezit împinsă afară din școală și am auzit ușa închizându-se în urma mea.
– Doamne, acum ce mă fac? mă gândeam eu prostită.
Am luat primul autobuz spre Fălticeni, m-am dus glonț la Coca acasă care încă nu plecase la școală și i-am povestit toată tărășenia cu directorul. După ce s-a învinețit de atâta râs, Coca mi-a propus să o lăsam așa. Va da ea sfoară în țară că se face o stare civilă restrânsă, fără invitați, ca să nu se supere profesorimea din școală. Da, dar ce făceam cu tineretul ? Eram o gașcă de învățători și profesori tineri, la vreo 10, care ne împăcam excelent și care sigur s-ar fi supărat dacă eu mă măritam și nu i-aș fi invitat la ceremonie. Ghidușa mea prietenă a găsit rezolvarea:
– Lasă, măi, cu ăștia ai noștri rezolv eu. Strâng bani de la toți, chipurile să îți luăm un cadou mare, frigider, nu știu, vedem. Le dau întâlnire sâmbătă în Fălticeni, la starea civilă, și le spun acolo că a fost o poantă, apari și tu și mergem cu banii la o crâșmă să ne distrăm.
Zis și făcut. Eu mi-am văzut de treabă acasă, am făcut-o fericită pe mama pentru care ”reușisem” să mă învoiesc cinci zile și nu trei, urma ca sâmbătă să tragem un chef cu gașca de profi și învățători mai tineri. Părea perfect.
Vineri seara m-a sunat Coca, cu un glas alarmat și mi-a spus că e nevoie să trec neapărat pe la ea să stăm de vorbă, că totul a căzut și e groasă treaba la școală. Am ajuns la ea cu limba de un cot, mai mult am alergat decât am mers, neagră de neliniște și am aflat că fusese nevoită să spună că nu mă mărit și că nimic nu este adevărat din ce spusesem. Asta pentru că profesorii mai vârstă, supărați că nu le-am spus și lor despre fericitul eveniment nici nu au vrut să audă ceea ce le bolborosise Coca, că nu invitasem multă lume deoarece nu prea aveam bani. Așa încât se hotărâseră să vină la Starea Civilă, chiar neinvitați, cu cadouri, că doar ”se mărită domnișoara noastră dragă”. Când Coca a văzut că se îngroașe gluma, erau oameni în vârstă, cu copii, nepoți, s-a gândit imediat că pe aceștia nu-i mai puteam ameți sâmbătă cu ”- Cucu, a fost o glumă, hai să chefuim de banii strânși”, a fost nevoită să le spună că nu este nici o cununie sâmbătă, că nu mă mărit.
– Coca, ce au spus ei? Zi, te rog, mă omori cu suspansul ăsta! mi-am implorat eu prietena trecându-mi prin cap tot felul de catastrofe, în timp ce răcneam la ea.
– Nimic, măi, le-am trântit adevărul scurt, chiar la plecare și nu am mai așteptat întrebări, am zbughit-o la autobuz.
Rămăsesem fără grai. Na, acum chiar aveam o problemă. Chiulisem 5 zile de la școală, orele mi le ținuse însuși directorul iar eu, nici veste – poveste de cununie civilă sau alt eveniment ”groaznic” de important. Mă vedeam dată afară din învățământ, mare brânză n-ar fi fost pentru mine căci voiam în anul acela neapărat să iau la facultate dar ce aș fi spus acasă? Tata nu admitea poante din astea, eram într-un rahat din care nu vedeam ieșirea. Coca m-a mai liniștit și mi-a spus că e prea devreme să mă apuc de bocit, să vedem ce va aduce lunea viitoare la școală și decidem după aceea o strategie împreună.
Luni am plecat la școală cu inima cât un purice, mă așteptam la furtună, urlete din partea directorului, amenințări, chemat inspectoratul, tam – tam fără ieșire, bătut obrazul din partea colegilor. Am intrat în cancelarie cu ochii în pământ dar n-am prea înțeles ce se întâmplă, era o tăcere suspectă. Nimeni nu mi-a spus absolut nimic, toți păreau îngrijorați, erau curtenitori și atenți cu mine. Nu știam ce să cred, cele 4 ore au trecut greu, în pauze am stat cu copiii în clasă și m-am ferit să mai intru în cancelarie. În mintea mea se derulau dialoguri din care nu ieșeam decât extrem de șifonată, umilită, pedepsită. La prânz am trecut prin cancelarie să îmi iau bagajele și din nou am simțit ochii colegilor ațintiți asupra mea doar atunci când eu îi aveam în pământ. În rest se prefăceau că au treabă, corectau de zor caietele copiilor și din când în când câte unul mă întreba dacă nu vreau apă sau altceva. Pe Director l-am căutat în ideea de a-i explica că a fost o nefericită întâmplare datorată prostiei mele dar secretara mi-a spus că nu e în școală și mi s-a părut că de fapt evita să dea ochii cu mine.
Eram bulversată, ce se întâmpla? La intrarea în școală m-am întâlnit cu Coca și am rugat-o să mai tragă ea cu urechea prin cancelarie, să-i tragă de limbă pe colegi, poate descoperim ce se întâmplă. Am fost un pachet de nervi toată ziua, am sunat la Coca din 5 în 5 minute sperând că ajunge mai repede acasă și așteptând cu sufletul la gură să văd dacă are ceva explicații. Când în sfârșit mi-a răspuns, am auzit în telefon hohote de râs:
– Ha, ha, ha, nici nu-ți vine să crezi!
– Zi, te rog nu mai râde, spune!
Printre hohote de râs, care răsunau până la mine în cameră, Coca mi-a povestit că după ce ea aproape plecase în fugă atunci din școală ca să evite întrebările, colegii mei făcuseră o scurtă ședință și analizaseră ce se putuse întâmpla cu mine. Concluzia la care au ajuns era că marinarul mă părăsise chiar înainte de starea civilă și că trebuiau să mă ajute să trec peste această perioadă grea din viața mea. Așa că hotărâseră că cea mai bună metodă era să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic iar cu delicatețe să mă urmărească să nu am vreo cădere psihică, să fie acolo să mă susțină la nevoie.
Această grijă s-a întins destul de multă vreme, spre jena mea care știam că nimic nu este adevărat. Iar culmea ghinionului a fost că marinarul a aflat de toată tărășenia. O învățătoare suplinitoare avea la rându-i un prieten la Institutul de Marină – de care nu știam – și i-a scris toată povestea, așa cum o înțeleseseră colegii mei: Că pe ultima sută de metri, în fața ofițerului de stare civilă, nesimțitul mă părăsise. Prietenul colegei mele se dusese să-l caute pe nemernic și să-i ceară socoteală. Îl găsise în spital, cu un picior în ghips, rupt la footbal cam cu vreo două săptămâni înainte de data la care se presupunea că mă părăsise.
Norocul meu că în vara aia am intrat la facultate și am plecat din rândul colegilor grijulii de la Râșca. Cu marinarul? Cu el a fost, pentru șapte ani, o altă poveste începută cu ani mai târziu căci destinul îți joacă întotdeauna feste când ești sigur pe tine.
