Oul

Erai pe drum spre casă când ai murit.
Ai avut un accident de maşină. N-a fost cine ştie ce, dar a fost fatal. Aveai o soţie şi doi copii. Ai murit fără dureri. Doctorii au încercat din răsputeri să te salveze, dar fără succes. Corpul ţi-a fost pur şi simplu fărâmiţat; mai bine că ai murit, crede-mă.
Şi după ce ai murit, m-ai întâlnit pe mine.
– Ce…s-a întâmplat?, ai întrebat. Unde sunt?
– Ai murit, ţi-am răspuns fără ocolişuri. N-avea rost să te iau cu binişorul.
– Era… un camion… şi am început să derapez…
– Mm…da, am zis.
– Am…..am murit?
– Da. Dar nu fii supărat. Toată lumea moare, am răspuns.
Te-ai uitat prin-prejur. Nu era absolut nimic. Numai tu şi cu mine.
– Ce este asta? Asta-i viaţa de după moarte?
– Da şi nu, am răspuns.
– Cine eşti tu, Dumnezeu?, ai întrebat.
– Da, eu sunt Dumnezeu.
– Copiii mei…. şi soţia mea… ai început să zici.
– Ce-i cu ei?
– Or să fie în regulă?
– Hai c-am văzut-o şi pe asta. Tu tocmai ai murit şi te interesează de familia ta. Nemaipomenit.
Te-ai uitat la mine cu fascinaţie. Nu mă vedeai ca pe Dumnezeu. Mă vedeai ca pe un om sau femeie oarecare. Poate cu un pic de autoritate. Mă vedeai mai mult ca pe o profesoară de gramatică, decât ca pe Cel Atotputernic.
– Nu te-ngrijora. Se vor descurca. Copiii îşi vor aduce aminte numai de momentele bune petrecute cu tine. Soţia ta va plânge cu lacrimi, dar sufleteşte va fi eliberată. Ca să fiu cinstit, căsătoria voastră nu mergea chiar aşa de bine. Ca o consolare, să ştii că soţia ta se va simţi vinovată de faptul că se va crede eliberată.
– Aha. Şi…ce se-ntâmplă acuma? Mă duc în Ceruri, sau în Iad, sau ce….?
– Niciuna, vei fi re-încarnat.
– Aha, aveau dreptate Indienii.
– Toate religiile au dreptate, în felul lor. Hai cu mine.
– Unde mergem? ai întrebat în timp ce mergeam împreună prin neant.
– Nicăieri. Dar este plăcut să vorbeşti în timp ce mergi.
– Şi atunci care este sensul? Când renasc, am să uit totul, nu-i aşa? Ca un bebeluş. Toate experienţele şi tot ce am făcut în viaţa aceasta nu vor conta.
– Nu-i chiar aşa. Ai înlăuntrul tău toate cunoştinţele şi toate experienţele din vieţile tale anterioare. Doar că nu-ţi aduci aminte de ele chiar acum.
M-am oprit din mers, şi mi-am pus mâinile pe umerii tăi.
– Nici nu-ţi imaginezi cât de frumos şi magnific si gigantic este sufletul tău. Mintea umană poate să conţină doar o bucaţică mică din ceea ce eşti tu cu adevărat. E ca şi cum ţi-ai băga un deget intr-un pahar cu apă, ca să vezi dacă apa este caldă sau rece. Pui o bucăţică din tine în container, şi când o iei înapoi ai acumulat toate experienţele pe care le-a avut acel container.
– Ai fost în omul acesta pentru 48 de ani, aşa că n-ai avut timp să descoperi toată conştiinţa ta imensă. Dacă mai stăm mult pe aici, ai să-ţi aduci aminte despre tot. Dar n-are rost să facem asta între două vieţi.
– Şi atunci, câte vieţi am trăit?
– Ah… multe, nenumărat de multe. Şi multe diferite vieţi, am răspuns. Acum te trimit să fii o ţărăncuţă chineză in anul 540.
– Stai aşa…ce zici….? ai început să te bâlbâi. Mă trimiţi înapoi în timp?
– Ai ghicit. Timpul există numai la tine în univers. La mine lucrurile sunt diferite.
– Da …de unde eşti tu?
– A, bineînţeles că sunt şi eu de undeva. De undeva din altă parte. Şi mai sunt o grămadă ca mine. Sunt sigur că ai vrea să afli totul, dar sincer îţi spun că n-ai să înţelegi.
– Ah…, ai zis un pic amărât. Ia stai aşa. Dacă mă reîncarnez în alt timp, aş putea să interacţionez cu mine însumi de atunci.
– Bineinţeles. Aşa se întâmplă mereu. Şi amândouă vieţile tale sunt conştiente doar de ele însele; nici nu-şi dau seama una de alta, sau ce se întâmplă.
– Şi atunci care-i rostul lor?
– Serios? Chiar serios, mă întrebi care-i rostul vieţii? Nu este cam banală întrebarea?
– Nu, nu, este o întrebare foarte serioasă pentru mine, ai persistat.
M-am uitat în ochii tăi şi ţi-am zis:
– Rostul vieţii, şi motivul pentru care am făcut acest univers, este ca tu să te maturizezi.
– Cum adică, omenirea? Vrei ca omenirea să se maturizeze?
– Nu, ci doar tu. Am făcut acest univers întreg doar pentru tine. Cu fiecare viaţă pe care o trăieşti, creşti şi te maturizezi şi devii o inteligenţă mai mare.
– Doar eu singur? Şi ce se întâmplă cu restul omenirii?
– Nu există restul omenirii. În acest univers nu suntem decât noi doi, tu şi cu mine.
Te-ai uitat la mine cu privirea pierdută. Dar restul oamenilor de pe pamânt….
– Toţi sunt tu. Diferite re-încarnări ale tale.
– Stai un pic. Eu sunt toţi oamenii !?
– Acum ai înţeles! am zis, şi te-am bătut uşor pe umăr.
– Eu sunt fiecare fiinţă umană care a trăit?
– Sau care va trăi, Da.
– Eu sunt Abraham Lincoln?
– Eşti în acelaşi timp şi Ceauşescu, am adăugat.
– Eu sunt Hitler? ai întrebat îngrozit.
– Şi eşti şi milioanele de persoane pe care el le-a omorât.
– Eu sunt Isus?
– Da, si eşti şi toţi cei care l-au urmat.
Ai amuţit.
– De câte ori ai asuprit pe cineva, te-ai asuprit pe tine însuţi. De câte ori ai avut milă de cineva, ai avut milă de tine însuţi. Orice fericire sau supărare, pe care orice om a avut-o, ori o va avea, vor fi experienţele tale.
Ai stat şi te-ai gândit lung.
– Da de ce? De ce faci toate acestea?
– Pentru că într-o zi, vei fi ca şi mine. Căci asta eşti. Eşti ca şi mine. Eşti copilul meu.
– Ce..!? ai zis fără credinţă. Vrei să spui că eu sunt un Dumnezeu?
– Nu, nu încă. Eşti încă mic, şi eşti încă în creştere. Dar după ce ai trăit toate vieţile omeneşti din toate timpurile posibile, înseamnă că ai crescut de ajuns ca să te naşti în lumea mea.
– Deci tot acest univers, este…
– Doar un ou. am răspuns.
– Hai că-i timpul să te trimit în viaţa următoare.
Şi te-am trimis.

Acasa