Dimineață a suflat spre mine un vânt de primăvară, l-am simțit cu frunzele cu ramurile, l-am simțit în toată ființa mea. E prima senzație pe care o trăiesc. Acum știu că am suflet, pot simți și mă pot bucura de aerul primăvăratic.
Nu știu de ce până acum am fost amorțit, dar acum simt viața, seva curge în mine cu putere, frunzele îmi sunt puternice chiar dacă sunt încă mic. Voi crește și eu mare, voi avea flori și fructe, voi arunca semințe în toate zările, voi cunoaște extazul. Ce viață minunată voi avea…
– Ah, Ah! Ah! Ce se întâmplă? Mă doare!
Un copil mi-a rupt din frunze. Încă nu a venit timpul să le aștern în straturi pe pământ, încă n-a venit toamna…
Viața nu e chiar atât de simplă precum credeam. Va trebui să mă organizez mai bine, să extrag mai multe substanțe nutritive din pământ, le voi trimite la frunzele rămase pentru mai multă putere. Frunzele pierdute trebuie înlocuite. Totul este drămuit până la ultima picătură. Va trebui mereu să am suficientă putere să înlocuiesc ceea ce pierd, apoi, mă voi afla față în față cu iarna. Frunzele nu mă vor mai ajuta. Voi dormi și mă voi pregăti pentru un nou an, iar un nou cerc va îngroșa tulpina mea.
– Nucule, nucușorule te joci cu mine? E vocea unui copil care mereu mă face să mă bucur.
Când trece pe lângă mine, se sprijină să-și încheie micuții pantofiori. În fiecare zi este la fel. Oare ce picioare năzdrăvane are, de nu reușesc să stea cuminți încălțate? Dacă aș avea și eu asemenea rădăcini, aș fi acum în zbor spre Lună și nu aș susține și acum acum Pământul. Mi-au spus străbunii că e nevoie de noi. “Copacii trebuie să prindă cu rădăcinile lor puternice Pământul, altfel vom intra în Haos.” Pe vremea lui Erran, primul copac, Pământul călătorea fără țintă în Haos. Atunci, Erran a cunoscut-o pe Arra, zeița cu brațe de foc. S-au iubit atât de mult încât îmbrățișarea lor dăinuie și astăzi. Arra zeița, era copacul magic cu rădăcinile pe Soare, iar Erran avea întreg Pământul ca temelie. Îmbrățișarea lor ne ține și astăzi aproape de lumina și de Soare. Chiar dacă Erran nu mai este, milioanele de copii i-au luat locul, păduri întregi s-au născut și cu rădăcinile lor puternice țin Pământul să nu fie înghițit de Haos, de frig și neant.
Acum am învățat și eu să prind pământul. Pe zi ce trece sunt mai puternic și pot din ce în ce mai mult pământ să adun între rădăcinile mele.
Cu dragoste nesfârșită privesc zilnic acel copil care vine și câteodată îmi mai spune cu vocea lui cristalină “Nucușorule, te joci cu mine?”. M-aș juca, dar nu știu cum, nu mă pot mișca, nu pot fugi pentru că… trebuie să țin pământul. Asta este cea mai sacră îndatorire a noastră. Nu știu de ce, dar în fiecare an suntem din ce în ce mai puțini și eu simt asta. Mesajele din adâncuri sunt clare. Trebuie să fim mai puternici ca oricând, pentru că am rămas atât de rari. Erran nu mai este. El era cel care putea de unul singur să suțină totul, noi nu avem forța lui.
Aș dansa și eu, aș alerga cu el, i-aș arăta secretele păsărilor, ale vântului, secrectul îmbrățișării zeiței Arra, l-aș învăța cum să asculte mesajele din adâncuri, cele venite de la alți copaci îndepărtați, unii chiar dincolo de marea cea mare. I-aș arăta cum este să trăiești singur dar în comunitate cu cei cu care ai un țel comun. Ufff… dar el nu mă înțelege, nu are rădăcini și nu-i pot trimite niciun mesaj. Dar îl iubesc atât de mult. Când îi văd zâmbetul simt că vine primăvara iar capul lui bălai, când răsare în depărtare, îmi ridică crengile până la cer. Atunci vin păsările printre frunze să cânte ele muzica sufletului meu.
Timpul a trecut și răbdarea mea a fost pusă la încercare atunci când copilașul a dispărut. Oare unde o fi Andrei? Așa îl cheamă pe micuț. Multe zile l-am așteptat și niciun pufuleț bălai n-a mai trecut pe lângă mine. Dar într-o zi mi-a venit o idee… uff… cum de nu mă gândisem la ea până acum. Să-l caut în pământ, prin rădăcinile mele să trimit un mesaj la ceilalți arbori și copaci. Dacă-l vede vreunul dintre ai mei să-mi spună măcar că este bine, sănatos, apoi voi fi liniștit și fericit. Seara am trimis mesajul. Atunci pământul e mai reavăn și strigătul meu străbate distanțe mai lungi. N-a durat mult și un palmier de pe malul mării mi-a răspuns. Copilul se jucase toată ziua la umbra lui. Andrei era cu părinții în vacanță. Am răsuflat ușurat. Le-am mulțumit sufletelor lui Erran și Arrei pentru asta.
Băiatul a revenit pe străzile orașului după câteva zile. Cred că simțise îngrijorarea mea pentru că mi-a luat în brațe firava mea tulpină și mi-a șoptit drăgăstos. “Știi de ce te iubesc atât de mult nucușorule? – Pentru că te-a plantat tata.” Atât a spus, dar m-a impresionat profund. Frăția noastră a arborilor și copacilor de pretutindeni cu oamenii trăiește azi prin mine și acest copil, la fel cu mulți alții dinaintea mea și a lui.
Odată cu trecerea timpului am constatat că tot mai mulți oameni mă îndrăgeau. A mai venit o fetiță prietenă cu ștrengarul de Andrei care mă mângâia mereu. Îmi spunea că sunt copacul ei magic. Apoi părinții celor doi copii veneau să mă ude în zilele călduroase de vară. Asfaltul sub care mi se întindeau rădăcinile era adeseori fierbinte, încins ca un cuptor și apa pe care o primeam era precum acel vânt răcoros de primăvară care mă făcea să cresc.
De bucurie, în acel an am dat și primul rod, câteva nuci mititele, o promisiune pentru viitor. Din vorbele oamenilor am aflat cum se numește casa mea, este lângă Complexul Matei Ambrozie, pe str. Odobesti la nr. 4, lângă un bloc cu 4 nivele, acolo este casa mea. Parcă nu mai am răbdare, vreau să cresc mare, precum Erran era odată. Îmi doresc să fac umbră pe toată perioada verii îmbrățișând-o pe Arra. O să le dau prietenilor mei, și în special lui Andrei, răcoarea în zilele caniculare ale verii, apoi, în ocombrie să le ofer nucile mele gustoase și bune pentru prăjiturile care-i plac atât de mult. O să creștem împreună.
Micuțul copilaș bălai trece în fiecare zi pe lângă mine, nucul de care se simte legat. Dar, a venit și ziua în care m-am îmbolnăvit. În acea zi nici prietenul meu bălai n-a mai venit. Probabil că iar a plecat în vacanță, cu părinții, a trecut deja un an și este vară din nou…
Mi-e greu, sunt atât de obosit, degeaba vin ceilalți să mă mângâie și se întreabă de ce îmi cad frunzele. Acum rădăcinile mele nu mai găsesc hrană și în loc de apă au primit foc. Nu toți oamenii îmi sunt prieteni. Unul dintre ei mi-a turnat otravă la rădăcină. Să rezist nu mai pot. Frații mei de pretutindeni vor trebui să ducă singuri mai departe moștenirea lui Erran, vor trebui să țină singuri Pământul să nu alunece în Haos. Zeiță Arra… primește-mă în brațele tale înflăcărate, așa cum i-ai primit și pe strămoșii mei. Simt cum alunec, cu mă duc… și văd un zâmbet mare pe chipul soarelui de vară, seamănă cu un chip cunoscut al unui fecior bălai…
A doua zi, doi ochișori plini de lacrimi priveau o Skoda Fabia nouă, roșie. Se lăsă în genunchi lângă mașina ce stătea în locul nucului iubit și începu să îngâne ușurel printre hohotele de plâns:
“…Nucule, nucușorule… te joci cu mine?”
Autor: Răzvan
P.S. Acel nuc a existat în realitate până acum câteva zile. Mulțumim cititoarei care ne-a relatat faptele ce stau la baza aceste povestiri.
