Personalitatea lui Mihai Viteazul nu poate fi ignorată în contextul mai larg al istoriei românilor și al Europei. De la starea de admirație nemărginită din perioada interbelică sau comunistă și până la „demitizarea” sa din ultimii ani, Mihai Viteazul rămâne un personaj central și de o importanță capitală pentru români.
Pentru a înțelege mai bine personalitatea marelui voievod, am ales câteva mărturii ale contemporanilor săi străini.
Edward Barton despre Bătălia de la Călugăreni, în raportul trimis superiorilor săi la 7 noiembrie 1595: „Nu vreau să dau crezare oamenilor de jos, care vorbesc de un număr foarte mare, ci dau crezare numai relatărilor unor turci de certă importanţă, care m-au asigurat că n-au trecut [înapoi] cu vizirul decât 6000 oşteni. De aceea fac apel la discreţia Înălţimii Voastre, să judece câţi au mai rămas în urmă, dacă vizirul nu ar fi putut avea cu el mai puţin de 200.000, deoarece s-a lăudat că având asemenea forţe cucereşte creştinătatea. Cu siguranţă, Excelenţă, că este un fapt demn de luat în consideraţie şi de perpetuă faimă: ceea ce n-au putut să realizeze aşa de mulţi împăraţi, regi, prinţi, a realizat Mihai, cel mai neînsemnat şi mai sărac dintre domnitori, să învingă armatele marelui sultan”.
Mustafa Aii, scrie despre Mihai în opera sa Esenţa ştirilor referitoare la expediţia serdarulul Sinan Paşa împotriva lui Minai Viteazul:
„Tabăra ghiaurilor – subliniază cronicarul – a fost copleşită de fapte bune. Mihai, pe care nu l-au scos la vedere, dovedind [până] astăzi virtuţi şi talente extraordinare, [el], răul, pe care neluându-l în seamă, l-au socotit om de nimic, a distrus în felul acesta valoroasa oaste [turcească]”.
Un alt turc, Tahiri Ali Osman, scrie despre domnitorul român și bătălia de la Giurgiu în Istoria dinastiei otomane:
„Beilerbeiul Rumeliei era de caraulă, însă pe lângă el nemairămânând nici un om, pe când căutau o scăpare, la intervalul dintre două rugăciuni, au apărut alaiurile ghiaurilor. Aceştia şi-au aşezat oastea în păduricea de stejar de pe câmpia Giurgiului. Apoi au asaltat cu tunurile malurile Dunării […] Ghiaurii, care veneau dinspre uscat, au tras salve asupra încărcăturii de pe pod, nimerind ei din plin podul şi corăbiile, mulţi oşteni care se aflau pe acestea au căzut în Dunăre, cu tot cu cai şi cămile. […] în ziua aceea a fost sfârşitul lumii, ziua judecăţii de apoi […] Mulţi turci s-au aruncat în Dunăre, lăsându-şi vitele, preocupaţi numai de gândul să scape cu viaţă […]. Ghiaurii cei necredincioşi băteau cu tunurile tabăra turcească. Dintr-un asalt, ei au luat cetatea Giurgiu. Şi a fost aşa o bătălie, că gaziii [ostaşii turci] care erau înăuntru, unii dintre ei s-au aruncat în Dunăre, unii au scăpat, mulţi au căzut martiri”.
Un italian, Giovanni de Marini Poli îi scria Împăratului Austriac Rudolf al II-lea:
„Şi când am ajuns [noi] la Craiova, turcii din Vidin s-au înspăimântat gândind că Mihai vodă vine asupra lor, temându-se ei mult de el şi din această teamă, deodată din toate ţările înconjurătoare şi până la sultanul de la Constantinopol s-au ridicat plângeri cum că vine Mihai vodă asupra lor cu oaste de 40 000 oameni şi au cerut ajutor”.
Despre sine însuși, Mihai Viteazul scria în memoriul adresat ducelui de Toscana, la 5 feburarie 1601:
„Acum oricine va putea cunoaşte câtă pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii, biruind atâtea ţări, de la hotarele Ardealului până unde se varsă Dunărea în Marea ce Mare, ostenindu-mă, zi şi noapte, fără să fi avut pace sau odihnă, nici iarna, nici vara […]. Oricine poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viaţă, şi am purtat războiul foarte mult timp, cu sabia în mână eu însumi, fără ca să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră, unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuinţă. Şi fiind eu din acele ţări îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cheltuieli enorme la creştinătate şi nu am fost cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut îndemnat de cineva”.
