Ioan Munteanu (deputat PSD de Neamţ), a rostit cel mai cutrămurător adevăr de la Tribuna Parlamentului României, de la 1945 încoace:
„Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere!”
Milioane de români sînt măcinaţi de aceleaşi probleme care, parcă, nu le vede nimeni din cei ajunşi în Parlament. Sîntem uimiţi, astăzi, de declaraţia politică făcută în Parlamentul României, de un deputat – Ioan Munteanu(colegiul 5 Neamţ)- în care ni se vorbeşte, şi, implicit, recunoaşte, despre cele mai mari tare care apasă asupra acestui popor.
Înainte de a citi acest document care ar trebui să facă înconjurul Europei pentru radiografia completă a societăţii româneşti, trebuie să vă spunem că deputatul Ioan Munteanu este singurul din Neamţ care, fiind la putere cînd s-a votat tăierea pensiilor, a refuzat să dea acest vot. A fost exclus, şi pentru verticalitatea sa, oamenii i-au dat buline albe şi l-au ales din nou. Ne-a surprins această săptămînă, cu această declaraţie politică, unică pentru peisajul post-decembrist românesc.
„ E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul faţă de profesori sau faţă de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simţ și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copiii își bat ori își ucid părinţii, tineri netrebnici violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă,generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești.
Unde au dispărut cuminţenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuţă într-o poezie de o surprinzătoare actualitate, publicată, însă, în 1881): “vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!” . Îngrijorător este faptul că suntem conduși și de oameni de proastă calitate, de analfabeţi (cu sau fără diplomă), de parveniţi și de mojici . Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare. Grav e că aproape toţi acești indivizi , considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică. Așa se explică paradoxul din multe instituţii bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevăraţii specialiști să-și părăsească locurile de muncă. Acești indivizi, aflaţi vremelnic în funcţii nemeritate, își fac loc în faţă dând din coate, le place să fie băgaţi în seamă, să se vorbească și să se scrie despre ei. Sunt nelipsiţi de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoţii și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 % din ceea ce fură. Trăiesc într-un lux deșănţat, risipesc fără măsură banii ușor câștigaţi, petrec vacanţe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut- o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat.
Exemple de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacţie. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Şi, mai ales, cum au ajuns. ”Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială (…) că-ntr-o zi urmașii le vor cere socoteală’’ ( tot Vlahuţă, 1881!).
În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce ţara pe calea cea bună.
Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!”
~ // ~
Cârmacii de Alexandru Vlahuţă
dedicată lui V. A. Urechia ( fost ministru PNL al Cultelor și Instruncțiunii Publice în guvernul lui I. C. Brătianu, membru fondator al Academiei Române, istoric, scriitor)
Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, și văzut-am a lor fețe luminoase,
Ș-am văzut maimuțăria, strâmbăturile grețoase
Astor molii, astor ciocli, dezmățați copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiții, sufletul și cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuți,
Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuți.
I-am văzut păpuși gătite, tologiți în jețuri moi,
Trântori, fără nici o grijă, și străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale țării măruntaie
Și cătând, nesocotiții, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.
Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru sub medalii și sub hainele bogate
Clocotește-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocotește crima . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . Stoarceți, stoarceți măduva din țară!
Nu vă pese! Striviți totul! Cugetați că poate mâini
O să pierdeți cârma țării ș-or să vină alți stăpâni.
Deci, pârjol și jaf! Opinca hoitul să rămână os
Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri și-n dantele
Vă-nveliți a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtați hrana ce lipsește unei jumătăți de țară,
Spuneți, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc și vi s-arată
Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?
Vai, acele pietre scumpe ochi focoși sub geana serii
Credeți voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile țării!
Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână
Călărețul, o maimuță, care ține-n a ei mână
Frâul tău a ta viață. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ți trosnesc dinții din gură,
Te oprește: să răsufle vrea scârboasa pocitură.
Vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăști nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Țin a tale zile-n mână, ș-a ta cinste sub călcâi.
Și călări pe tine, țară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați călări pe trestii.
Ei sunt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma țării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, și pe valurile mării!
Și când cugeți c-acești trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Și când vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeți și crunt
Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul acești oameni de nimic, acești mișei
Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea țara! Îi vrea țara? Auziți nerușinare!
Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în țară cinste, muncă, propășire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin lingușire
Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe!
Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte
Când te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,
Înțelepții sunt victime, ticăloșii sunt călăi!
Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ți mască, fă-te blând,
Pleacă-ți fruntea ta cucernic, bate-ți pieptul tău strigând:
Scumpa, draga Românie, idolul vieții mele!
Și când vei fi Leu, pisică, scoate-ți ghearele din piele!
Iată norma după care poți s-ajungi unde poftești!
Ș-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roșești,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ți sabia în gâtul conștiinței tale-ntăi!
Asta-i lecția pe care o lăsați posterității!
Ah, cumplit v-ați râs de lege și de cumpăna dreptății,
Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume!
Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Și vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiți,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiți.
Tîrgoviște, 1881, iunie
Deşi de la publicarea acestei poezii cutremurătoare au trecut 134 de ani, politica românească pare încremenită în acelaşi spaţiu odios şi hulpav al guvernanţilor. Istoria românilor stagnează în timpuri păcătoase în care cinstea, generozitatea, valoarea, interesul naţional sunt strivite de bocancii murdari ai parveniţilor simulatori de dreptate şi evoluţie.

Se potiveste perfect zilelor noastre aceasta poezie.
Mie mi se pare că orice comentariu ar fi de prisos în faţa ADEVĂRURILOR prezentate cu atâta năduf, realism şi pesimism ! Poate, doar o RUGĂCIUNE să ne mai dea ceva speranţe :,,Ajută-ne Doamne, ca SCOPUL urmărit de NOI în viaţă, sa corespundă cu ACELA (salturi spirituale constante şi pozitive ) pentru care TU ne-ai creat ! „