Tendinţele ce se află în spatele acestei atitudini şi cum să le eliminăm definitiv printr-o adevărată cunoaştere de sine
de Georgiana Dăneţ
Motto: „Eu ştiu cine sunt cu adevărat, de aceea nimeni nu mă poate manipula”
Şantajul sentimental este o formă de manipulare puternică, prin care oameni apropiaţi nouă ameninţă, direct sau indirect, să ne pedepsească dacă nu facem ceea ce ei doresc. Ei folosesc frica (dizarmonie pe MULADHARA CHAKRA), vina (dizarmonie pe SVADHISTHANA CHAKRA) şi obligaţia (dizarmonie pe MANIPURA CHAKRA) pentru a ne manipula. În miezul oricărui tip de şantaj se află o ameninţare, care poate fi exprimată în mai multe feluri, sintetizate prin: „dacă nu te comporţi cum vreau eu, vei suferi”. Şantajul sentimental ţine de viaţa personală. Un şantajist ştie cât de preţioasă este pentru noi relaţia cu el/ea. Cunoaşte părţile noastre vulnerabile. Adesea cunoaşte secretele noastre cele mai ascunse. Şi oricât de mult ar ţine la noi, când simte că lucrurile nu evoluează așa cum vrea el, va folosi fără niciun scrupul aceste informaţii intime, întorcându-le împotriva noastră ca să obţină efectul dorit, adică supunere din partea noastră.
În viziunea înțelepților, șantajul este o manifestare malefică ce evidenţiază complicitatea celor care se dedau la şantaje cu diferite entităţi demoniace.
Șantajiștii speculează slăbiciunile celorlalți
Nevoia patologică de control a şantajistului poate avea multe cauze.
Atâta timp cât noi nu ne cunoaştem cu adevărat, vom avea tendinţa conştientă sau inconştientă să ne definim sentimentul de eu pe baza unor aspecte exterioare:
– ce spun despre noi cei apropiaţi;
– ce părere au alţi oameni despre noi;
– ce părere avem noi înşine despre noi;
– ce funcţie avem;
– ce rol jucăm în mişcarea din care facem parte;
– cum se comportă oamenii faţă de noi;
– cine ne este iubit etc, etc.
Atâta timp cât ne bazăm sentimentul de eu pe aspecte exterioare, vom trăi o continuă stare de nesiguranţă, chiar dacă nu realizăm aceasta. Vom dori iubire şi aprobare, care să ne creeze iluzia siguranţei.
Dacă suntem generoşi şi grijulii, şi ne definim prin aceasta, şantajiştii ne vor pune eticheta de egoişti şi lipsiţi de sensibilitate dacă nu cedăm dorinţelor lor. Atunci când nu facem ce vrea sau cum vrea persoana care ne şantajează, va spune că suntem egoişti, că ne credem centrul universului, că NICIODATĂ nu ne pasă de ea etc., etc., etc. Dacă preţuim sentimentul de securitate şi confortul material, şantajistul ori va formula în diverse maniere condiţii pentru a ni le asigura, ori ne va amentinţa cu suprimarea lor. Dacă preţuim prietenia, şantajistul ne va ameninţa direct sau indirect că „îşi ia jucăriile şi pleacă”, dacă nu funcţionăm în cadrul prieteniei în condiţiile şi termenii impuse de el. Dacă suntem dependenți pe un anumit nivel de persoana care ne şantajează, de exemplu, la nivel erotic, şi ea ştie, ne va da de înţeles cu o inventivitate neobosită că nu va mai face dragoste cu noi dacă nu îi îndeplinim condiţiile etc.
Pot fi date nenumărate exemple, toate având la bază același mecanism.
Șantajul este un mijloc josnic de a impune punctul propriu de vedere
Dacă veţi cădea în capcană și veți crede persoana care vă şantajează, veţi intra într-un tipar comportamental care implică să cedaţi controlul asupra deciziilor şi comportamentului vostru şantajistului.
De ce unii oameni constată mai mereu: „Întotdeauna eu cedez. N-am spus ce simt cu adevărat. Cum se face că nu pot să-mi susţin punctul de vedere?” Ştim că am fost înfrânți din nou în interacţiunea respectivă. Resimţim frustrare şi nemulţumire şi înţelegem că am renunţat la propria nevoie benefică pentru a face pe plac altcuiva. Cum se face că alţii reuşesc să ne domine sentimental?
Oamenii cu care ne confruntăm în situaţii de acest gen sunt manipulatori abili. Când obţin ceea ce doresc de la noi, şantajiştii ne învăluie într-o intimitate reconfortantă, dar inevitabil ne vor şantaja din nou pentru a dirija lucrurile conform voinţei lor egotice despotice. Dacă nu reuşesc să facă aceasta, ne vor îngropa sub povara vinovăţiei şi reproşurilor. Paradoxal este că mulţi şantajişti par chiar amabili sau complet inofensivi.
În general, există o anumită persoană – iubitul, prietena cea mai bună, unul dintre părinţi, fratele, sora, colegi de curs etc. – care ne manipulează atât de constant, încât părem a uita complet că de fapt suntem oameni în toată firea. Chiar dacă în alte privinţe suntem capabili şi plini succes, în faţa lor devenim neputincioşi şi ne simţim lipsiți de putere. În asemenea relaţii ne concentrăm asupra nevoilor celuilalt în detrimentul propriilor nevoi şi ne autoamăgim cu iluzia temporară a siguranţei, cedând şantajului. Suntem mulţumiţi că am evitat conflictul – dar în felul acesta am evitat şi şansa unei relaţii sănătoase cu acea persoană.
De multe ori aceste situaţii de manipulare sunt numite „lipsă de comunicare”, sau „eroare de comunicare” („Eu încerc să comunic cu tine aici!”). Însă aceşti termeni sunt complet inadecvaţi. Căutând să înţelegem ce se petrece, ne spunem singuri: „eu acţionez sub impulsul sentimentelor, iar el/ea sub impulsul raţiunii”, „celălalt gândeşte altfel decât mine”, „celălalt este altfel decât mine” etc. În realitate, nu este vorba de neînţelegeri în comunicare, ci pur şi simplu despre faptul că o persoană îşi impune punctul de vedere prin şantaj, în detrimentul celeilalte. Este de fapt o luptă pentru putere, în care şantajistul este controlat de anumite entităţi demoniace cu care a făcut, cel mai adesea inconștient, pact.
În general, termenul „şantaj” ne trimite cu gândul la imagini cu criminali, frică şi extorcare. Este greu să ne gândim la iubiţii, prietenii, colegii de curs, părinţii, rudele sau şefii noştri în acest context. Însă acest termen – ŞANTAJ – este corect şi descrie cu acurateţe ce se petrece. Duritatea termenului are asupra noastră efectul unui duș rece; ne impulsionează să eliminăm negarea şi deruta ce umbresc unele relaţii, să recunoaştem cinstit comportamentul care ne doare (indiferent dacă suntem cei care şantajează sau cei care cedează şantajului), să-l corectăm, ca astfel să reaşezăm relaţiile pe un fundament mai solid şi mai sănătos.
Armele șantajiștilor sunt frica, vinovăția și obligația
Cum se face că atât de mulţi oameni inteligenţi se pierd când ajung în situaţia de a înţelege un comportament altminteri evident? Un motiv fundamental este că şantajiştii fac manipularea dificil de sesizat pentru că îşi ascund intenţiile, învăluindu-ne într-o „ceaţă” groasă. Cuvântul „ceaţă” este o metaforă pentru confuzia pe care aceştia ne-o creează la nivel mental, indiferent cât de inteligenţi ne credem. „Ceaţa” înseamnă în acelaşi timp frică,vinovăţie şi obligaţie – instrumentele cu care operează şantajiştii. Ei pompează aceste energii subtile malefice în relaţiile lor cu oamenii, asigurându-se că ne va fi teamă să-i supărăm, că ne vom simţi obligați să ne supunem voinţei lor egotice şi teribil de vinovați dacă nu am face-o.
Iată în continuare o listă cu situaţii posibile, pe baza căreia vă puteţi da seama dacă sunteţi ţinta unui şantaj.
Există oameni importanţi în viaţa voastră care:
– ameninţă să vă facă greutăţi dacă nu faceţi ce vor ei?
– vă ameninţă constant că rup relaţia dacă nu faceţi ce vor ei?
– vă spun sau vă dau de înţeles că nu-şi vor purta singuri de grijă, că îşi vor provoca singuri un rău sau că vor face, de exemplu, depresie sau că le vine să-și pună capăt zilelor dacă nu faceţi ce vor ei?
– vor în permanenţă tot mai mult, indiferent cât de mult le oferiţi voi?
– vă scot ochii cu ce au făcut ei bun pentru voi şi vă spun că nu cred că voi sunteţi în stare să faceţi ceva pentru ei la rândul vostru?
– presupun cu regularitate că veţi ceda în faţa lor?
– ignoră sau discreditează cu regularitate sentimentele şi dorinţele voastre, iar atunci când îndrăzniţi să le spuneţi ce aţi simţit sau ce aţi gândit de fapt, vă contrazic şi vă spun că ei ştiu mult mai bine decât voi înşivă ce aţi simţit/gândit/intenţionat?
– se folosesc de trucuri ieftine, gen „bate şaua să priceapă iapa” (de exemplu, se aşază la masă lângă voi şi vorbesc cu altă persoană despre o situaţie în care sunteţi implicat, ştiind că auziţi ce vorbeşte) ca să obţină de la voi ce vor ei?
– fac promisiuni nechibzuite, întâmplător legate de comportamentul vostru, dar pe care mai niciodată nu şi le onorează?
– vă pun în mod constant eticheta de egoist, rău, lacom, lipsit de sensibilitate sau nepăsător, eventual şi victimizându-se, dacă nu cedaţi în faţa lor?
– vă copleşesc cu aprobarea lor (exprimată în diverse maniere) atunci când cedaţi, dar vă dezaprobă atunci când nu o faceţi?
– folosesc banii ca armă pentru a obţine ce vor?
Dacă aţi răspuns cu DA fie şi la o singură întrebare, înseamnă că sunteţi supus unui şantaj sentimental.
Înainte de a opera o transformare, este necesar să „facem lumină” în înţelegerea noastră asupra acestui fenomen, pentru a-i pune capăt.
Şantajiştii se pricep foarte bine să camufleze presiunea sub care ne ţin, iar noi o resimţim cel mai adesea într-un fel care ne face să ne punem sub semnul întrebării propriile percepţii. În plus, există o diferenţă majoră între ceea ce fac de facto oamenii care ne şantajează şi felul benign, adesea plin de afecţiune în care îşi interpretează ei înşişi propriile acţiuni şi se evaluează pe sine. Să nu vă mire dacă, de exemplu, îi veţi auzi spunându-vă în timp ce vă şantajează: „Dacă nici eu nu îţi spun lucrurile acestea, atunci care mai este rolul meu ca prieten al tău?”, „Eu îţi vreau doar binele…”, „Nu îţi pasă deloc de mine…”, „Eu deja am trecut prin aceste lucruri şi am înţeles; stai să-ţi explic eu ţie cum funcţionează treaba de fapt…”.
Șantajiștii sunt oameni nesiguri care vor să fie puternici
Teama de a pierde, teama de schimbare, teama de respingere, teama de a pierde puterea sau controlul, teama de a fi văzuți de ceilalţi oameni aşa cum sunt de fapt – este un teren comun sub picioarele celor care practică şantajul. Pentru unii şantajişti aceste temeri îşi au rădăcina într-o lungă istorie de anxietate şi inadaptare, traume din copilărie sau traume din viaţa adultă, pentru alţii ele pot fi efectul unor îndoieli şi stresuri care le-au subminat încrederea în sine, în propria siguranţă şi competenţă.
Cu cât şantajistul este bântuit de mai multe frici, cu atât potenţialul ca acesta să şantajeze creşte ameninţător. Şantajiştii acţionează sub impulsul anxietăţii, oricât de stăpâni pe sine ar părea la prima vedere. Ei sunt de fapt nişte oameni slabi şi fricoşi, care vor să pară puternici. Pot avea multă energie, însă din nefericire o canalizează aproape pe toată pentru a-i controla pe alţii, în loc să o folosească să se controleze pe ei înşişi.
Când ei pocnesc din degete şi noi sărim în poziţie de drepţi, şantajiştii – care sunt nişte oameni foarte nesiguri lăuntric – se simt puternici pentru o clipă. Însă fără ajutorul nostru şantajul nu poate prinde rădăcini. Este esenţial să înţelegem că pentru ca şantajul să funcţioneze este întotdeauna nevoie de două persoane, fiindcă avem de a face cu un troc! Fiecare dintre noi încă mai avem puncte sensibile, care dor când sunt atinse. Şantajul sentimental funcţionează numai când noi lăsăm oamenii să afle că au atins aceste puncte sensibile, şi că dacă vor apăsa pe ele, noi vom sări ca arşi.
Cunoașterea de sine ne face imuni oricărui șantaj
Pentru a stopa un şantaj, este necesar să găsim curajul şi voinţa să ne înţelegem pe noi înşine, să ajungem să descoperim CINE SUNTEM NOI CU ADEVĂRAT, să ne transformăm pe noi înşine, şi, de asemenea, să tranformăm felul în care interacţionăm cu şantajiştii. Cedând, nu facem decât să îi învăţăm pe şantajişti cum să ne şantajeze.
Adevărul greu de acceptat este următorul: capitularea noastră îl recompensează pe şantajist, iar de fiecare dată când recompensam pe cineva pentru o anumită acţiune, fie că ne dăm seama, fie că nu, îi comunicăm în termenii cei mai fermi că poate să o mai facă şi altă dată.
Şantajul sentimental se întinde ca iedera… dacă cedăm şantajului la muncă, venim acasă şi ne descărcăm pe iubit etc. Preţul pe care îl plătim atunci când cedăm în mod repetat şantajului este enorm. Comentariile şi comportamentul şantajistului ne menţin într-o permanentă stare de jenă şi vinovăţie, sentimentul respectului de sine se erodează. De fiecare dată când cedăm pierdem contactul cu propria integritate, cu busola interioară care ne ajută să stabilim care ne sunt adevăratele valori.
Vă puteţi întreba: „Când sunt egoist şi când sunt fidel propriilor mele nevoi benefice şi priorităţi?”, „Cât de mult pot să fac şi să ofer fără să devin iritat sau deprimat, sau să am senzaţia că sunt folosit?”, „Dacă cedez în faţa şantajistului, înseamnă că încalc propria mea integritate?”.
Motto: „Eu ştiu cine sunt cu adevărat, de aceea nimeni nu mă poate manipula”
„Simptomele” șantajului
Lumea şantajului sentimental produce derută. Unii şantajişti recurg la ameninţări directe, alţii trimit semnale amestecate, acţionând cu gentileţe cea mai mare parte din timp şi recurgând la şantaj doar ocazional.
Cel mai adesea şantajul sentimental este subtil şi se produce în contextul unei relaţii în care există o mare parte bună, pozitivă.
Pentru a putea să demascăm fenomenul şantajului sentimental, este necesar să punem „diagnosticul”, întocmai cum un medic diagnostichează o boală. În cazul şantajului sentimental există şase „simptome” clare:
1. Solicitarea
Mihai şi Ioana sunt iubiţi. El îi propune să se mute la ea. „Practic îmi petrec jumătate din timp aici şi jumătate din lucrurile mele sunt aici la tine”.
2. Rezistenţa
Ioana îi spune că nu e pregătită încă pentru acest pas, şi că preferă ca ei să îşi păstreze fiecare locuinţa lui.
3. Presiunea
Când vede că Ioana nu face ce vrea el, Mihai nu caută să înţeleagă ce simte ea. Discuţia devine unilaterală şi în curând se transformă în predică. El transformă refuzul Ioanei într-o listă a defectelor ei, iar propria lui dorinţa şi solicitare în chestiuni benefice: „Vreau numai ce este bine pentru noi. Vreau să-ţi dăruiesc. Dacă nu ai fi atât de mult focalizată pe tine, ai putea să te mai deschizi şi tu.” Apoi va creşte melodramatic presiunea, întrebând: „Nu mă mai iubeşti atât de mult încât să vrei să mă mut la tine?”
4. Ameninţările
„Dacă nu îţi poţi lua un angajament faţă de mine, după tot ce am însemnat unul pentru altul, poate a venit timpul să ne întâlnim fiecare cu altcineva.”
5. Cedarea
Fiindcă Ioanei îi e frică să îl piardă pe Mihai, acceptă ca acesta să se mute la ea.
6. Repetarea
Urmează o perioadă de linişte. Ioana e în continuare nemulţumită de situaţie, dar e bucuroasă că nu l-a „pierdut” pe Mihai şi că i-a recâştigat „dragostea”. În acelaşi timp, Mihai a învăţat că dacă exercită presiuni asupra Ioanei şi o face să se simtă vinovată, obţine ce vrea, iar Ioana a învăţat că cea mai rapidă cale de a pune capăt presiunilor lui Mihai este să cedeze.
Manipulare versus comunicare
Deși simptomele șantajului sentimental sunt foarte clare, cel mai adesea cedăm fără să ne dăm seama. Aceasta se petrece datorită faptului că şantajul sentimental împinge la limită un comportament pe care îl întâlnim în permanenţă: manipularea.
Toţi ne manipulăm unii pe ceilalţi din când în când şi toţi ajungem să fim manipulaţi. Iată un exemplu inofensiv: „Aş vrea să deschidă cineva fereastra, vă rog”, în loc de: „Vrei să deschizi, te rog, fereastra?” De ce nu cerem direct? Pentru că a cere este riscant: putem fi refuzaţi sau respinşi, putem să supărăm sau să deranjăm, putem să părem prea dornici sau înfipți. Este mai uşor (aparent) să dăm de înţeles ce vrem, de exemplu: „Dragă, câinele pare să vrea afară…”
Există o mare diferenţă între a ne exercita dreptul de a fixa nişte graniţe în relaţiile interumane, chiar dacă aceasta poate conduce la conflict, şi şantajul sentimental. Când fixezi graniţe într-o relaţie, îţi defineşti poziţia, îţi exprimi nevoile benefice, exprimi fără echivoc ce accepţi şi ce nu în respectiva relaţie, îi oferi celuilalt şansa de a spune „da” sau „nu”.
Cum putem şti dacă într-o situaţie conflictuală o persoană este interesată mai degrabă să câştige cu orice preţ decât să vrea să rezolve problema?
Dacă cineva vrea sincer să rezolve un conflict cu noi în mod corect şi delicat, atunci:
– va vorbi deschis cu noi despre conflict;
– va dori să afle sentimentele şi gândurile noastre;
– va fi gata să afle de ce ne opunem dorinţei sale;
– va accepta partea sa de responsabilitate în conflict.
Însă dacă principalul scop al acelei persoane este să câştige (chiar dacă este un scop inconştient), atunci:
– va încerca să vă domine;
– va ignora protestele voastre şi explicaţiile pe care i le oferiţi;
– va insista că are un caracter sau motive superioare celor ale voastre, prezentându-vă cu o abilitate demnă de cauze mai bune aproape toate „textele ezoterice pompoase” pe care le deţine;
– va evita să-şi asume vreo responsabilitate pentru problemele dintre voi.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul şantajului, ne putem întreba câtă flexibilitate şi câta îngăduinţă manifestăm în respectiva relaţie? În fiecare zi, fără tevatură şi fără traume negociem mii de detalii ale existenţei noastre, pentru a ne pune de acord cu celălalt; există un ritm de a dărui şi de a primi, un sentiment al echilibrului şi corectitudinii. Însă, dacă aceasta nu se mai petrece, atunci vom fi „îngheţați”, „înţepeniți” într-ul rol pe care ni-l impune celălalt. Nu mai există loc de flexibilitate. Nu mai există un echilibru al puterii. Acolo unde în trecut nu era nevoie de o „plată” pentru dragoste şi respect, a intra în graţiile şantajistului va depinde din ce în ce mai mult de cât îi acordaţi din ce vrea el.
Tipologiile șantajiștilor
Există 4 tipologii ale şantajiștilor:
1. „Dacă m-ai iubi cu adevărat, atunci…”. Aceştia sunt punitivii, cei care ne comunică exact ce vor şi consecinţele pe care le avem de înfruntat dacă nu cedăm. Punitivilor, orice rezistenţă, oricât de mică, le stârneşte imediat furia. Ei îşi vor exprima furia prin violenţă, cu ameninţări directe şi scandal – punitivii activi – sau printr-o furie mocnită, retrăgându-se în spatele supărării neexprimate – punitivii pasivi. „Cum vreau eu sau valea!” este deviza punitivului. Indiferent ce simţiţi voi sau ce nevoi aveţi, punitivul prevalează, vă anulează. „Dacă continui cu yoga, atunci divorţez”, „Dacă dai divorţ, nu-ţi mai vezi copiii” etc. Ei ne pot face viaţa un coşmar sau cel puţin neplăcută. Ei par să nu realizeze ce impact au cuvintele lor, cât de des ameninţă cu dezaprobarea, cum povestesc chiar şi altora cât de răi suntem noi.
2. „Să nu mă părăseşti, altfel eu voi…”. Aceştia suntautopunitivii, cei care scot în evidenţă ce îşi vor face lor înşişi dacă nu obţin ce vor. De exemplu, micul terorist de şase ani care, într-un atac de furie, anunţă cu glas tare: „Dacă mă obligi să mă culc şi nu mă laşi să mă uit la TV, îmi ţin respiraţia până mă învineţesc”. Autopunitivii maturi sunt ceva mai sofisticaţi, dar principiul este acelaşi. „Când te exprimi în felul acesta, simt că îmi vine să mor!”, „Dacă mă părăseşti, mă sinucid!”, „Nu mai spune aşa ceva că eu înnebunesc!”. Tragedia, isteria şi un aer de criză (pe care evident TU l-ai provcat, în viziunea lor), îi înconjoară pe autopunitivi. Toate dificultăţile reale sau imaginare cu care se confruntă, toate stările lor proaste sunt vina voastră. Au un talent deosebit de a vă face să vă simţiţi răspunzători de ceea ce li se petrece lor. Brusc vă treziţi singurul adult din relaţie, care trebuie să daţi fuga când plâng ei, să le îmbunătăţiţi starea şi să puneţi lucrurile la punct.
3. „Numai tu mă poţi ajuta…”. Aceştia sunt martirii, acuzatori talentaţi şi colportori de vinovăţii, care ne fac să desluşim dorinţele lor şi întotdeauna conchid că NOI trebuie să facem tot posibilul pentru îndeplinirea acestora. „Nu-ţi pasă de mine” este sintagma des repetată de aceşti şantajişti, care nu spun direct, dar lasă de înţeles că dacă nu faci ce vor ei, vor suferi şi numai tu eşti de vină. „Lăsa că de acum înainte o să mă descurc singură, nu o să mai depind niciodată de alţii…”. Martirii sau victimele sunt preocupaţi de cât de rău se simt ei şi vor interpreta faptul că nu le citiţi gândurile ca dovadă că nu vă pasă de ei. Ei pun în scenă o melodramă demnă de a fi premiată. Există şi victime care ne împărtăşesc bucuroase detaliile situaţiei lor şi aşteaptă de la noi să îmbunătăţim lucrurile. Dacă lor nu le este bine, înseamnă pentru ei că noi nu le-am oferit ceva esenţial pentru fericirea lor.
4. „Aş putea să-ţi înlesnesc situaţia, dacă tu ai…”.Aceştia sunt ispititorii, cei care ne supun unei serii de teste şi avansează promisiunea unui lucru minunat dacă le facem pe plac, pe care nu îl vor îndeplini odată ce au obţinut ce voiau de la noi. Aceştia sunt persoanele care practică cel mai subtil şantaj. Ei ne promit proverbialul morcov de la capătul băţului, recompensele par copioase, dar se transformă în praf şi pulbere când ne apropiem de ele. Mulţi ispititori fac trafic cu recompense sentimentale, castele de nisip în aerul îmbălsămat de dragoste, acceptare, intimitate familială şi răni vindecate.
Fiecare tipologie de şantajist operează cu un vocabular specific. Mulţi şantajişti combină aceste tipologii, sau fac apel la mai multe. Însa toate stilurile de şantaj sentimental au un efect devastator asupra bunăstării noastre. Majoritatea persoanelor care utilizează şantajul sentimental nu sunt nişte monştri (încă). În viziunea înțelepților, ceea ce îi face să acţioneze astfel sunt influențele unor demoni, care operează evident cu energii malefice, și tocmai de aceea este stringent necesar să înceteze imediat complicitatea cu ei și să îi alunge din ființa lor.
Punctele de vulnerabilitate speculate de șantajiști
Să vedem acum mai îndeaproape din ce este alcătuită „ceaţa” în care sunt înconjuraţi cei şantajaţi.
Teama
Teama de abandon este prima frică pe care o simţim atunci când suntem mici. Acesteia îi urmează şi altele. Teama de mânie, de exemplu, activează în noi reacţia luptă sau fugă.
Condiţiile pe care ni le pun şantajiştii sunt întotdeauna croite pe măsura temerilor noastre. Ei ne spun: fă cum vreau eu, altfel: te voi părăsi; te voi dezaproba; voi înceta să te iubesc; voi ţipa la tine/îţi voi face scandal; te voi face nefericită; te voi contrazice; te voi desfigura, accentuând mereu doar părţile tale proaste; te voi concedia etc. Unele temeri ne-au creat deja reflexe condiţionate. Poate că nici nu mai este nevoie ca cineva să ţipe la noi, ci doar să tacă şi să se încrunte, ca să reacţionăm precum în experimentul lui Pavlov cu câinele.
Obligaţia
Cu toţii intrăm în viaţa adultă cu reguli şi valori bine stabilite, ca de exemplu: datoria, obedienţa, loialitatea, altruismul, bunătatea, sacrificiul de sine etc. Avem idei adânc întipărite despre aceste valori şi adesea credem că sunt ale noastre, când de fapt ne-au fost inoculate de influenţa părinţilor, de religie, de convingerile societăţii, de presă şi de oamenii din preajmă. Adesea ideile noastre despre datorie şi obligaţie (noblesse oblige) sunt raţionale şi formează temelia etică şi morală a vieţii noastre. Dar prea des se petrece ca echilibrul dintre responsabilitata faţă de noi înşine şi datoria faţă de alţii să fie rupt.
Şantajiştii nu stau pe gânduri când vine momentul să ne pună la încercare simţul obligaţiei, scoţând în evidenţă câte au mai făcut ei pentru noi, la câte au mai renunţat ei de dragul nostru. Ei forţează nota şi ne comunică, fie că ne place, fie că nu, că este responsabilitatea noastră să facem exact ce vor ei. Unii şantajişti cercetează selectiv trecutul, ca să găsească un motiv anume pentru care le datorăm tot ce doresc ei. Gestul amabil pe care l-am primit de la şantajist cândva se transformă mai curând în linie deschisă de credit cu dobândă, decât într-un cadou necondiţionat.
Vinovăţia
Regretul sincer face parte din instrumentarul interior al conştiinţei unei persoane sensibile şi responsabile. Este precum o busolă morală ce ne arată dacă am încălcat codul moral şi etic, sau legile divine, sau dacă suntem pe cale să le încălcăm la nivel de intenţie, înainte de a acţiona concret. Vinovăţia sau regretul este un răspuns firesc, adecvat la ceea ce am făcut dăunător, ilegal, crud, abuziv, necinstit, anti-divin, dizarmonios.
Omul superior este întotdeauna omul lui „mea culpa”, iar omul inferior este acela care întotdeauna dă vina pe ceilalţi, chiar şi atunci când repetă cu obstinaţie propriile greşeli. Însă, în cazul vinovăţiei nejustificate, persoana în cauză se îngroapă în învinuiri, acuzaţii şi autoflagelări paralizante.
Acest proces, exprimat simplu, arată în felul următor:
1. acţionez;
2. cealaltă persoană se supără;
3. eu preiau întreaga responsabilitate pentru supărarea celuilalt, indiferent dacă am avut vreo legătură cu ea sau nu;
4. mă simt vinovat;
5. aş face orice pentru a remedia situaţia, astfel încât să mă simt mai bine.
Unul din cele mai rapide mijloace la îndemâna şantajiştilor pentru a crea în noi vinovăţia nejustificată este recurgerea la învinuire: „să fie clar, este numai şi numai vina ta!” Ei vor spune: „Sunt într-o stare foarte proastă (şi este numai vina ta)”, „Sunt foarte bolnav(ă) (şi este numai vina ta)”, „Ştiu că sunt prea leneş(ă) (şi este numai vina ta)”, „Ştiu că am probleme cu continenţa sexuală (şi este numai vina ta)”, „Am avut o zi proastă la serviciu (şi este numai vina ta)”, „A murit soţul meu (şi este numai vina ta)”, „Nu îmi reuşeşte deloc tehnica de LAYA YOGA (şi este numai vina ta)”.
Prezentată aşa, lista cu acest negoţ sentimental sună absurd. Însă, unii îşi asumă vinovăţia când persoana la care ţin este supărată. Şantajiştii sunt foarte fericiţi să ne explice, folosind toate textele ezoterice pe care le au în bagaj, cum şi de ce purtăm noi toată responsabilitatea unei anumite situaţii (şi în general a eşecurilor lor de tot soiul) şi de ce lor nu le revine nicio responsabilitate, sau eventual doar una aşa, foarte mică.
(va urma)
