Imi cer iertare ca m-am ascuns de tine in mintea mea. Am fost un excelent “calator printre ganduri”, preferand siguranta gandurilor mele lumii salbatice a sentimentelor.
Desi am fost numit adesea ca fiind un ganditor, de fapt eram absent din corpul meu, traind in afara zidurilor templului corpului meu. Am crescut intr-o familie dificila. A fi prezent in corpul meu insemna sa-mi dau voie sa simt amintiri dureroase stocate in tesuturile mele.
Supravietuirea prin mintea mea mi-a permis sa-mi gasesc calea in mijlocul unor circumstante provocatoare si mi-a creat un scut impotriva durerii. Dar faptul ca am ramas intepenit in minte a venit cu un pret – analiza excesiva perpetueaza paralizia emotionala. Strategia mea de coping a devenit amprenta pentru realitatea mea si m-a instrainat de viata mea reala. Dar vreau sa ma opresc din a te privi din exterior. Vreau sa deschid poarta si sa intru acum.
Imi pare rau ca te-am abuzat cu mancare toxica, cu obiceiul de a manca emotional si de a munci fara masura. Te voiam secatuit, astfel incat sa nu pot sa te simt. Daca te-as fi insufletit, as fi simtit mai puternic emotiile din interior si as fi inceput sa-mi simt durerea.
Daca te amortesc, amintirile mele raman ingropate: o alta tehnica de auto-distragere. Imi pare rau pentru aceste acte de agresiune. Nu am putut sa te pastrez in siguranta pentru ca eu nu m-am simtit niciodata in siguranta. A trebuit mai intai sa-mi construiesc iubirea de sine, prin incercarile vietii.
Imi pare rau pentru ca te-am umilit, te-am tinut indisponibil, te-am ascuns si mi-a fost rusine cu tine. Imi pare rau ca ti-am judecat imperfectiunile aparente drept ciudatenii, mai degraba decat ca reflexii ale Dumnezeirii.
Atitudinea mea a fost o reflexie directa a lumii mele interioare pline de ura. Mi-au spus ca sunt urat si i-am crezut. M-au considerat “oaia neagra” pe tot parcursul copilariei mele iar eu am pus mesajul asta in inima mea, perpetuand rusinea si platind un pret urias pentru asta.
Pe masura ce muncesc sa-mi scot lumina de sub obroc, vad minunea a ceea ce straluceste in tine; un templu maiestuos, o rugaciune vie catre Dumnezeu. Daca nu onoram acest templu, nu va mai exista niciun loc pentru a ne ruga.
Imi pare rau ca am cautat viata spirituala independent de tine, ca si cum Dumnezeu este un construct in afara corpului si nu o experienta simtita. Ca un calator printre ganduri, am vrut sa-l gandesc pe Dumnezeu si nu sa-l simt pe Dumnezeu.
Si astfel, l-am cautat pe Dumnezeu in sferele detasarii de sine, confundand evitarea de sine cu iluminarea. Am mers pe aceasta cale pentru o vreme, aparent calm in exterior, dar simtindu-ma in interior ca o oala sub presiune, plina de sentimente nerezolvate.
M-am aflat cel mai aproape de constiinta care include totul, in acele momente in care m-am abandonat tie complet. Nu este un accident faptul ca suntem aici in forma fizica – Dumnezeu este in oameni. Imi pare rau ca l-am cautat pe Dumnezeu in zidurile templelor.
Imi pare rau ca te-am ingreunat cu armura fizica si emotionala: musculatura rigida, furie inghetata, respiratie superficiala, inima inasprita. Constrans de conditia de razboinic singuratic, am preferat rigiditatea fluiditatii si armura caldurii.
Fiind un sclav al supravietuirii, am fost construit sa merg de-a lungul cararii precum o masina, amanand odihna si placerea pentru o zi care a intarziat sa vina. Cu armura intacta, nimic si nimeni nu ma putea atinge. Dar ceea ce faceam este ca imprumutam energie din viitor. Ma sinucideam. Chiar si acum, nu intretin iluzia ca voi schimba cu usurinta acest mod de a fi. Este profund intiparit in mine, in amintirile mele. Dar voi incerca, rand pe rand, cate un strat. Voi incerca.
Imi pare rau pentru ca te-am supus sexualitatii obiectivizante, desprinse de inima. Tu esti construit pentru intimitatea deplina, unificatoare, care te face sa fii una cu Dumnezeu. Mai putin de atat este o pervertire a naturii tale divine.
