Opresiunea se caracterizează prin abuzul de putere sistemică care transformă oamenii în fiinţe complet neputincioase. La rândul ei, lipsa de putere şi de reacţie este semnul distinctiv alexperienței traumatice. Prin urmare, în societăţile organizate în jurul dominaţiei, trauma va fiomniprezentă: în politică, în justiţie, în instituţiile statului dar şi în cele private, în viaţa civilă, în legăturile interpersonale. Opresiunea în sine creează neputință și traume majore.
Amploarea și profunzimea dominației în societatea noastră generează un volum extraordinar de experienţe recurente traumatizante. Practic, toată lumea execută în mod obișnuit ordinele venite din partea opresorilor chiar dacă acestea sunt împotriva voinţei lor. Opresorii domină prin poziţiile politice sau sociale deţinute, prin imagini (prezentarea în media a acţiunilor brutale comise de forţele de ordine împotriva manifestanţilor induce teama de reacţie eventuală a celor care încă nu s-au alăturat protestului respectiv sau în viitor!!!!), cuvinte scrise (limbaj licenţios, ameninţări prin intermediul mesajelor postate pe reţelele de socializare, articole şi cărţi publicate),cuvinte rostite (ameninţări avansate de opresori în discursuri publice, interviuri, emisiuni televizate), organizări instituţionale degradante (regulamente de ordine interioară ce încalcă flagrant drepturile omului!!!), norme culturale devalorizante sau umilitoare, politici care înjosesc sau constrâng arbitrar etc. Toate acestea sunt acţiuni şi măsuri împotriva cărora victimele, simţindu-se controlate continuu şi trăind într-o veşnică traumă, deşi sunt majoritare numeric comparativ cu opresorii, cred că reacţiile lor împotriva abuzurilor ar fi lipsite de sens, ineficiente şi că n-ar schimba profund baza sistemului opresiv.
Opresiunea o întâlnim sub diverse forme la locul de muncă, acasă, la școală, pe stradă, în magazine, în mass-media, în instituţiile statului și în macro–structurile de putere economică și politică. Rezultatul? Pentru opresori se deschid oportunități nelimitate simultan cu declanşarea afecţiunilor cronice ale oamenilor. Ei devin cobaii opresorilor pe care se experimentează zilnic gradul de suportabilitate al victimei dar şi cel de rezistenţă la furie traumatică.
Dezumanizarea sau umanizarea radicală sunt marile probleme ale societăţii actuale. De cele mai multe ori, victimele nu-şi recunosc traumele şi nici nu le conştientizează motiv pentru care reacţiile lor (sau lipsa reacţiilor) afectează întreaga viaţă personală dar şi pe cea a urmaşilor lor.
Dezumanizarea şi bruitalizarea asupritorului este atât de ușor de înțeles și, într-o oarecare măsură,inevitabilă dar aşteptarea spontană a umanizării victimelor este nerealistă. De cele mai multe ori, victimele îşi înăbuşesc furia clocotindă, devin înţelegătoare faţă de opresori şi acţiunile abominabile ale acestora, le acordă respect profund, compasiune şi toleranţă excesivă în loc să-i trateze cu dispreţ şi să reacţioneze la abuzuri comise atât împotriva lor cât şi împotriva semenilor.
Dar, în absența reacţiilor fireşti ale unor minţi sănătoase, masa controlată și dezumanizată a victimelor duce în direcţia transformării societăţii într-una bolnavă irecuperabil. Pe fondul construirii societăţii respective, dialogul social şi respectul reciproc se pierd definitiv, aliaţii şi potenţialii aliaţi se înstrăinează iar clasa opresorilor se polarizează în jurul celui mai puternic şi va face orice este posibil pentru a-şi păstra puterea, privilegiile şi poziţia în societate.
În acest context, apar mai multe forme extreme de violență nefocalizată şi revolte împotriva căroraorganele opresive ale statului utilizează conștient violența ca mijloc în scopul distrugerii vieților omenești, deoarece acestea nu mai sunt evaluate ca fiind pe deplin umane. Victimele dezumanizate sunt caracterizate drept porci, nenorociţi, găozari, pulime, brute sau huligani,neavând nicio minimă legătură cu OMUL!!!
Înțelegerea statutului nostru de victime şi trauma prin care trecem ca şi supravieţuitori ne afecteaza profund dar în acelaşi timp este un prim pas spre combaterea tendințelor de a ne dezumaniza complet. Totuşi, conştientizarea nu este suficientă, avem nevoie de strategii si metode prin care să ne exprimăm constructiv furia, moduri prin care să ne apărăm de atacurile opresorilor, modalități prin care să ne opunem opresiunii în toate formele sale. Înţelegând toate acestea, ne ajută să construim noi contexte politice şi psihologice care ar putea mobiliza întreaga societate oprimată.
Jean Hardisty observa că „atunci când legea mobilizează intoleranță împotriva unei minorități sau a unui grup, se dă vina și se demonizează grupul respectiv și, în același timp, atrage mânia maselor în afara surselor reale generatoare de boli sociale. Deplasând furia prin astfel de momeli, legeapermite o mai mare dominare a elitelor, creând în același timp impresia că împuternicireasocietăţii a crescut prin legiferarea intoleranţei la anumite fenomene.„
Politicile radicale sunt posibile numai în cazul în care suficienţi oameni devin conștienți de statutul lor de victime ale structurilor politice, economice și sociale existente care modelează viețile. Cert este că o societate bolnavă compusă în majoritate din victime NU poate schimba sisteme, politici sau mecanisme cu impact social pozitiv general valabil. Pentru a reuşi să trecem dincolo de identitatea victimei, avem nevoie de resurse care să ne permită să acționăm în mod constructiv la toate nivelurile: psihologice, personale, sociale,organizatorice și politice dar mai întâi de toate TREBUIE SĂ AVEM VOINŢĂ!
https://romaniafarajustitie.wordpress.com/
