Alexandru Voicu
Mi-am propus ca în acest articol să fac o analiză ipotetică a modului în care este foarte probabil să se deruleze evenimentele la scară internaţională, pornind de la realităţile obiective ale prezentului. Scurta incursiune în istorie are mai puţin menirea argumentării expunerii şi mai mult pe cea a focalizării atenţiei asupra unor atitudini şi decizii din trecut, care astăzi fie sunt abandonate uitării, fie sunt relatate în manieră subiectivă, deformată.
Nu îmi arog prin această analiză veleităţi diplomatice, nici măcar un dram în plus de înţelepciune. Avem o clasă politică şi structuri oficiale ale statului, care deţin în propriile mâini destinele noastre şi ale generaţiilor care vor veni, inclusiv ale propriilor urmaşi. De modul în care domniile lor vor şti să gestioneze conjuncturile existente şi oportunităţile care se vor ivi, va depinde modul în care ţara noastră îşi va croi un drum şi îşi va făuri un viitor. Singurul atu pe care l-aş putea avea ar fi acela al calculului detaşat, din afara situaţiilor şi nu din interiorul lor. Chiar şi numai în sensul că nu sunt „agăţat” de o funcţie ori de un „fotoliu”, pe care aş putea să le pierd sub ameninţarea vreunui dosar…
Relaţiile româno-ruse au cunoscut de-a lungul vremurilor suişuri şi coborâşuri, în raport cu interesele dictate de dinamica politică şi militară a imperiilor trecute şi cu realităţile sociale ale popoarelor sub diferitele orânduiri. Însă, dincolo de această fluctuaţie privind natura şi intensitatea lor, rămâne tradiţia relaţiilor dintre cele două ţări şi popoare, construită în timp, de-a lungul veacurilor. Se mai păstrează încă în arhive mărturii despre relaţiile diplomatice ale Moldovei lui Vasile Lupu şi ale Munteniei lui Matei Basarab cu Rusia ţaristă, din secolul al XVII-lea. Marele istoric român A. D. Xenopol (1847-1920) scria în „Istoria românilor din Dacia Traiană” că bunele relaţii ale domnitorului Vasile Lupu cu ţarul Rusiei erau atât de strânse, încât ele au fost cunoscute şi recunoscute până şi de Imperiul Otoman, turcii însărcinându-l chiar să mijlocească tratativele dintre Constantinopol şi Moscova. Mai târziu, în veacul al XIX-lea, Rusia susţinea pe cale diplomatică Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ales ca domnitor al Moldovei la 5 ianuarie şi al Ţării Româneşti la 24 ianuarie 1859, în pofida nemulţumirii Angliei, Austriei şi Turciei, garantând totodată şi sprijinul pentru situaţia în care Poarta Otomană ar fi declanşat o intervenţie armată în Ţările Române.
Urmărind firul istoriei, în secolul trecut, în timpul celui de-al doilea război mondial, Ion Antonescu avea să angajeze România în războiul declanşat de Germania hitleristă împotriva Uniunii Sovietice. La 23 august 1944, când rezultatul războiului era şi previzibil şi inevitabil, România a întors armele şi a luptat împotriva fascismului alături de Uniunea Sovietică, dar şi de Anglia şi SUA. Obligată să plătească despăgubiri de război atât Uniunii Sovietice cât şi ţărilor membre ale Naţiunilor Unite deja menţionate (Anglia şi SUA), în timpul dezbaterilor Conferinţei de Pace de la Parisdesfăşurată între 29 iulie şi 15 octombrie 1946 în vederea stabilirii condiţiilor Tratatului de Pace semnat la 10 februarie 1947, România avea să fie susţinută tocmai de… Uniunea Sovietică. Şi în privinţa limitării despăgubirilor, şi a stabilirii unui cuantum fix într-un termen exact şi rezonabil (300.000.000 de dolari în decurs de 8 ani). Tot sovieticii au fost şi împotriva propunerii delegaţiei Australiei care insista ca plata să nu se facă în produse şi mărfuri româneşti, ci în dolari sau lire sterline, şi împotriva propunerii reprezentanţilor Uniunii Sud – Africane ca plata să se facă în mărfuri, dar evaluate nu la preţurile interne, ci la „preţuri juste”, raportate la cursul de schimb al monedei americane sau englezeşti.
Privind retrospectiv evoluţia istorică a relaţiilor româno-ruse, inconsecvenţele unor conducători autohtoni aflaţi vremelnic la cârma patriei noastre, inconsecvenţe dictate nu de interesele reale ale poporului român, ci de interese de „castă”, politice şi economice, îmi răsună în minte cuvintele profesorului gălăţean Constantin Calmuschi, care spunea în anul 1911 referitor la Rusia: „În zilele cele mai negre ale trecutului s-a ridicat de la Răsărit o mare împărăţie creştină, care ne-a apărat când putea să ne sugrume…”
Istoria nu poate fi schimbată, ci numai interpretată. Cu totul altfel stau lucrurile desfăşurate în prezent, când deciziile luate produc efecte imediate dar şi repercusiuni asupra viitorului, chiar şi asupra celui foarte îndepărtat. Evenimentele actuale cunosc o amplă derulare la scară internaţională, succedându-se rapid dar şi imprevizibil, cel puţin în raport cu planurile globalizării, de înfăptuire a lumii unipolare.
Se vorbeşte tot mai mult despre reactivarea Războiului Rece dintre Statele Unite ale Americii şi Rusia, ca efect al poziţiei diferite a celor două state în legătura cu „criza ucraineană”. Un alt motiv plauzibil ar putea fi înfiinţarea băncii BRICS cel târziu până în anul 2016, aceasta ameninţând monopolul financiar deţinut în prezent de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Se preconizează, de asemenea, că BRICS va atrage şi alţi parteneri, inclusiv europeni, alături de ţările fondatoare, Grecia fiind un bun exemplu în acest sens.
Sancţiunile economice impuse Federaţiei Ruse de către Occident nu au avut efectul scontat, iar prelungirea lor pentru o perioadă de şase luni, în data de 22 iunie 2015 la Luxemburg, nu lasă să se întrevadă sorţi de izbândă, mai ales că Rusia se află în parteneriat solid cu celălalt colos de la Răsărit şi lider economic mondial – China. Încercând să atragă Beijingul de partea sa, SUA a semnat la începutul lunii iunie 2015 un acord militar cu China, privind dialogul dintre armatele celor două ţări, propunându-i totodată şi participarea la un exerciţiu militar comun în Oceanul Pacific, în decursul anului 2016. Cu toate acestea, China a rămas în continuare reticentă în legătură cu diferendele dintre Washington şi Beijing faţă de construirea de către chinezi a unor insule artificiale în Marea Chinei de Est.
În contextul în care Federaţia Rusă a rămas imună şi fermă după scurgerea unui an de sancţiuni economice, se aud tot mai multe voci avizate care consideră drept iminentă intrarea în recesiune economică a SUA. Crizele periodice ale economiilor de tip capitalist nu reprezintă deloc o noutate pentru specialişti, Karl Marx surprinzându-le caracterul de legitate şi explicându-le amănunţit în lucrarea sa de căpătâi – „Capitalul” – cu un secol şi jumătate în urmă. Însă aspectul cel mai important al intrării în recesiune a economiei americane este echivalenţa cu încetarea hegemoniei sale mondiale.
Pe de altă parte, SUA îşi intensifică tot mai mult prezenţa militară în Europa, prin sporirea efectivelor şi a tehnicii de luptă terestră şi aeriană, pe lângă instalarea elementelor mult-mediatizatului scut antirachetă inclusiv în România, la Deveselu. Scopul declarat este „apărarea partenerilor europeni în faţa unei eventuale agresiuni din partea Rusiei”, însă vânzările de tehnică militară, exerciţiile desfăşurate şi chiar declanşarea unui război ar putea fi privite şi ca încercări de redresare şi relansare economică, mai ales că Uniunea Europeană, în tandem, a recomandat statelor membre suplimentarea bugetelor destinate apărării.
Se pare însă că europenii devin pe zi ce trece tot mai sceptici faţă de ambiţiosul proiect de realizare a „Statelor Unite ale Europei”, mai ales cei din ţările sărace, periferice, care resimt din plin efectele politicilor de austeritate impuse de la centru. În Grecia, pe 5 iulie 2015, grecii au votat în procent de peste 61% împotriva austerităţii şi a reformelor propuse de creditorii internaţionali (FMI şi BCE) şi privesc în perspectivă către BRICS. Precedentul a fost creat: posibilitatea părăsirii zonei euro este vehiculată tot mai intens şi în Portugalia; următoarele pe listă ar putea fi Spania şi Italia; în 2017, în Marea Britanie va avea loc referendumul în urma căruia se va decide rămânerea în sau plecarea din Uniunea Europeană…
Şi în cazul alianţei politico-militare NATO consensul lasă de dorit. Viktor Orban, premierul Ungariei (ţară membră NATO şi UE!) a semnat împreună cu Preşedintele rus Vladimir Putin, cu prilejul unei vizite pe care acesta a afectuat-o la Budapesta în luna februarie 2015, acorduri de colaborare privind livrările de gaze naturale ruseşti, în domeniul medical, precum şi în cel nuclear, prin pregătirea unor specialişti ungari în Rusia. Tot în februarie a fost semnat şi acordul dintre Cipru şi Federaţia Rusă, în urma căruia navele militare ruseşti au primit acces în porturile cipriote (Cipru nu este stat membru NATO, însă este stat membru UE!). În Bulgaria, partidul naţionalist „Ataka” a demarat colectarea de semnături în vederea organizării unui referendum de ieşire a ţării din NATO…
Prin redarea succintă a conjuncturilor politico-militare actuale, am intenţionat să surprind un tablou static, asemenea unei table de şah, în condiţiile în care astăzi se vehiculează tot mai mult posibilitatea izbucnirii unui război… Voi încerca în continuare să imaginez modul în care ar putea evolua lucrurile într-un astfel de nefericit caz. Precizez încă o dată că este vorba doar despre viziunea mea, construită pornind de la cele anterior expuse!
Să presupunem mai întâi că SUA-NATO ar ataca Federaţia Rusă. Într-un asemenea caz, aşa cum au avertizat şi oficialii ruşi, ţările europene care găzduiesc elemente ale scutului antirachetă, trupe şi tehnică militară transferate de dincolo de Oceanul Pacific, vor deveni ţinte ale arsenalului militar rus. Însă ruşii nu sunt naivi încât să se lupte cu americanii şi aliaţii lor doar pe teritoriile Europei şi ale Federaţiei Ruse, ci ar ataca – probabil concomitent – şi SUA. Sub loviturile ruşilor, poporul american, care nu s-a mai confruntat cu războaie pe propriul teritoriu din anul 1865, când s-a încheiat Războiul de Secesiune, ar avea două posibilităţi: să traverseze masiv Pacificul, cu tehnică militară cu tot, pentru a lupta împotriva ruşilor, sau să se revolte împotriva propriilor lideri politici şi militari, cerându-le retragerea trupelor din Europa pentru a-şi apăra ţara. Mizez pe varianta retragerii, cu atât mai mult cu cât şi statele europene atinse de război s-ar putea să le-o ceară…
Să luăm în calcul şi cealaltă variantă ipotetică (pe care eu o consider nulă): Rusia va ataca Europa. Trupele americane dislocate ar trebui să intre în război cu Rusia, conform scopului declarat al alianţei NATO, de „apărare a partenerilor europeni”. Atacată de americanii din Europa, Rusia îşi va îndrepta armele către America de Nord. În acest caz, este aproape cert că americanii se vor focaliza pe problemele lor şi nu pe cele ale Europei…
Şi într-o situaţie şi în cealaltă, în cazul unui război, în faţa cui va rămâne descoperită Europa şi, implicit, România? Recitesc titlul articolului…
