Tinerii sint convinsi ca sint indreptati sa primeasca fara a face efort, ceea ce alti tineri, din alte tari, primesc dupa efort sustinut.
Ajuns in Canada, am mers cu fiul meu la baza sportiva a unui club local de rugby, pentru ca era sportul lui preferat, era foarte tinar si voia sa continue sportul pe care l-a indragit in Romania. A refuzat sa joace, dupa ce la antrenament, jucatorii si antrenorul au ajuns la concluzia ca joaca prea dur si jucatorii nu sint asigurati de companiile de asigurari, iar pina la virsta de 17 ani nu se accepta acest tip de joc dur, „european”, dupa cum spuneau ei.
In aceste conditii, el s-a inrolat intr-o echipa de fotbal american, unde virsta nu mai conta pentru a avea parte de duritati. Am mers la fiecare meci al lui si chiar la antrenamente, dar dupa fiecare meci pierdut, acesti copii erau intrebati: „Did you have fun?”. Iar eu gindeam:”adica au pierdut si sint intrebati daca au avut un timp placut in acest meci ?” Am jucat si eu fotbal, dar dupa ce pierdeam un meci, incepeam antrenamentul si era o problema la vestiare.
Dar cel mai mult m-a frapat intotdeauna, dupa aceste meciuri ale tinerilor din nord america, faptul ca erau premiati toti copii, si cei care au pierdut si cei care au cistigat, se inventau premii care sa le ia pentru diferite merite si cei din echipa care a cistigat si cei din echipa care a pierdut.
Am ramas mut, sa vad ca dupa un esec, cei care pierd sint la fel de „galonati” si premiati ca si cei care au luptat si au cistigat. Nu mai intelegeam nimic si mi se parea ca in loc de competitie, totul se transforma intr-o joaca fara sens.
La numai citiva ani distanta, am mers pe un teren de “soccer” sau fotbal, cum ii spunem noi pe drept, europenii. Acolo erau niste echipe de copii care jucau, oficial, in campionat. Am fost inmarmurit sa vad ca ei joaca pe teren normal, dar fara porti. Unde puteau marca acesti copii, pentru a intelege chiar ei ca este o competitie? Nicaieri ! Am mers linga antrenor si l-am intrebat cit este scorul si el mi-a raspuns ca nu stie. Am crezut ca isi bate joc de mine, datorita accentului. Am plecat mai departe si am intrebat un spectator „furat” total de meci. Am primit acelasi raspuns. Am stat pina la pauza meciului si am intrebat pe cei ce se vedeau a fi foarte comuni cu terenul si echipele. Raspunsul a fost: „de doi ani nu se mai joaca fotbalul la virste fragede cu porti, pentru ca, copiii care pierdeau erau foarte dezamagiti si noi vrem ca toata lumea sa plece fericita de la stadion, sa se creeze prietenii si sa fie placuta atmosfera”.
Am ramas mut si ma simteam ca cineva venit de pe Marte, care pune intrebari prostesti. Acesta este sistemul lor in sport, in viata si in scoala. De aceea nu pot avea nici un fel de rezultate si vor avea nevoie mereu de emigranti sa le improspateze societatea.
Am mers la scoala sa vad ce rezultate are fiul meu. Acolo alta surpriza si confuzie totala. Media finala era in procente la toate materiile, in „Report Card”. Notele pentru proiecte si lucrari de laborator in liceu, erau de la 1 la 4. Notele la testele periodice, la fiecare materie, erau de la F la A.
Am plecat la cancelarie cum ii spuneam noi pe timpuri, locul unde prosorii stateau si se refaceau dupa fiecare ora de curs. Am cerut sa vorbesc cu cineva care ma poate lamurii supra corespondentei dimtre cele trei modalitati de notare a cunostiintelor copiilor, pentru a lua cele mai bune masuri cu fiul meu si a intelege unde este deficitar.
Mi s-a spus la fel ca si in sport, faptul ca nu vor sa streseze tinerii si folosesc mai multe metode de notare, pentru a-i incuraja, dar dupa cum am sesizat in final, aceste metode sint pentru a face o departajare discriminatorie la acceptarea la facultate, dar voi reveni asupra subiectului.
Am avut ocazia sa asist la citeva verificari ale cunostiintelor elevilor de scoala generala si liceu, carora profesorii le spuneau la orice scoteau din gura: „Great !” Chiar si la raspunsurile pe linga subiect.
Si asta, cind ma gindesc ca aveam profesori care ma tundeau la chelie daca nu invatam sau ma terorizau cu chemarea parintilor la scoala sau ma dadeau afara de la orele de clasa si ma puneau in gura dirigintelui…. Ce vremuri dure, am concluzionat eu…
Atunci am avut o revelatie si m-am gindit in ce sistem educational am invatat eu, cit stress, cite teze, extemporale, lucrari de control, examene si asa mai departe si cit de degajat este acest sistem canadian.
Am plecat ingindurat si in acelasi timp cu mari sperante ca exista totusi si un sistem care poate crea valori in mod relaxat… Am intrat in autovehiculul meu si am pornit radio. Imediat a apartut stirea, cum ca in Cleveland, studentii din ultimul an de facultate, in proportie de peste 18% nu pot scrie corect in engleza si nu pot citi cursiv… Ooops!
Am cumparat ziarul local si pe pagina a treia scria cu litere de-o schiopa, ca elevi din ultimul an de liceu, in proportie de 38% nu pot scrie corect dupa dictare. Am sismtit ca aud povestile cu elevi din Romania anilor 2014-2015 si cu Bacalaureate demne de “Comici Vestiti ai Ecranului”…
Pai, in acets caz, despre ce incurajari ale elevilor discutam. Despre ce sistem lejer discutam si ce efecte are acest sistem asupra capacitatii tinerilor, din moment ce toti sint laudati, la toti li se dau premii, robe si intreg harnasamentul specific graduarii, iar in final se constata ca trebuiesc inasprite criteriile de acceptare a emigrantilor in Canada si SUA, cerindu-li-se studii peste studii, pentru a compensa sistemul devastator al „premiantilor” si primitorilor de trofee.
Ceea ce eu stiam din viata scolara si sportiva, era ca trofeele sint pentru invingatori si ca, daca am pierdut, trebuie sa continui, iar daca am invins, trebuie sa continui… Am invatat de la viata, ca aceste trofee sint pentru tinerii sau oamenii care exceleaza in anumite domenii scolare, sportive si profesionale. Am stiut ca trofeele sint pentru cei ce muncesc si gindesc mai mult decit competitorii lor. Total eronat, in contact cu „capitalismul modern”, trebuie sa imi schimb perceptia.
Atitudinea nord americana prin care fiecare copil este o persoana speciala, a permis societatii capitaliste sa creeze generatii de „baiatul si fata mamii”. Acestia au primit ceea ce au cerut,intotdeauna, si s-au considerat indreptatiti sa primeasca, fara sa isi puna problema efortului ci doar datorita prezentei.
Ei cred ca merita un trofeu, doar pentru ca se prezinta la locul de munca. Ei cred ca sint indreptatii sa primeasca si chiar primesc un B sau un B+, pentru ca au fost prezenti in clasa la licee, colegii si universitati.
In final, ei considera ca trebuie sa primeasca o marire de salariu anuala, doar pentru ca asa se procedeaza in mod normal, doar pentru ca ei s-au prezentat la locul de munca sistematic si nu pentru ca ar trebui sa aiba niste merite ci doar pentru simplu fapt ca a crescut „cost of living”, dar „level of knowledge” nu este luat in seama.
O piata reala, „free market capitalism”, ar trebui sa aiba invingatori si perdanti. Cei care pierd ar trebui sa munceasca mai mult pentru a deveni cistigatori. Dar nu in America si Canada. Cei care pierd, au un milion de scuze si gindesc ca ei merita exact ceea ce invingatorii au realizat…
Dar, totusi, nimeni nu se intreaba si chiar majoritatea sint multumiti, atit parinti cit si tineri, de acest simulacru al educatiei, neluind in seama efectele psihologice ale lui..
Dorim ca, copiii nostri sa aiba o mentalitate de invingatori si sa fie speciali. Dar, cum pot ei sa fie speciali, dindu-le la toti trofee si facindu-i sa renunte la lupta?
Am asistat la un meci de fotbal european(soccer) intre echipe de tineri, aici in Canada, unde dupa terminarea finalei, chiar si tinerii care nu au jucat si cei care erau acasa, neprezentindu-se din anumite motive, au primit premii, alaturi de echipa lor care pierduse…
Dar ce se intimpla cind organizatorul nu ofera trofee la toti copiii?
Este o revolta de masa a parintilor, care spun ca tinerii sint frustrati si nu sint incurajati de organizatori si isi vor pierede increderea in ei.
Am ris cu lacrimi, cind am vazut asemenea scene si atunci am inteles de ce ei nu au sportivi si valori, iar emigrarea este singura lor sursa de ambitie si creare de valori.
Ca sa vedeti ridicolul unor astfel de situatii, trebuie sa va spun ca unii parinti au mers in oras, la magazine si au cumparat propriile trofee, pe care le-au oferit copiilor lor acasa, dupa meci, pentru a nu traii frustrari… Ce mai poate fi spus si cit ne mai poate mira lipsa lor de competitivitate si vaicareala.
Ii vad in magazine, lucrind in diferite pozitii, pe tineri si ii intreb de volumul de munca. Toti in cor, raspund ca sint extrem de „busy”, dar in realitate se plimba de colo colo.
Dar sint numai tinerii si parintii lor, care sint „invingatori” in acest joc??. Nici pe departe! Industria fabricarii trofeelor a luat o amploare de neimaginat, lasind in urma multe industrii traditionale.
Aceasta industrie are in acest moment vinzari de peste 2 miliarde de dolari, numai in America, la nivel de desfacere cu amanuntul, dupa cum ne spune Scott Sletten, de la firma JDS Industries, unul dintre cei mai mari en-gross-isti de trofee, companie care si-a inceput activitatea in 1972, cind avea o vinzare de 20-40,000 de dolari pe an, in timp ce in acest moment vinde de peste 50 de milioane de dolari pe an, pentru ca tinerii trebuiesc stimulate, premiati si incurajati….
Aceasta cultura a promovarii oricui si pentru orice, a devenit un tabu, la sfirsitul secolului XX, odata cu oferirea increderii fara suport in educatia din scoli…
La sfirsitul anilor 80, California a avut un departament in sistemul de educatie, destinat studiului increderii in ei insusi al elevilor si studentilor, creind metode in acest sens, in special pentru elevi si studentii din mediul rural si indepartat de centrele universitare mari, spunindu-le in general: „Great !” la orice rezultat ar fi avut, ei incepind sa creada ca sint extrem de valorosi si peste asteptarile profesorilor, in realitate ei fiind cu mult sub asteptari…
Aceasta spirala distructiva mental, a iesit de sub control si a creat un fenomen ale carui rezultate le vedem in lumea capitalista si pe scara valorilor lor.
In gradinite, la inceputul programului, copii cinta o melodie a lui Frere Jaques, ale carei versuri de inceput sint:”I am special, I am special, look at me, look at me!”… Atunci cum putem discuta de indoctrinare in Coreea de Nord sau Cuba, cind in cea mai capitalista tara a lumii se intimpla asa ceva.
Am fost in Havana la citeva scoli, dar nu am auzit asa ceva, insa este adevarat ca scolarii sint cu cravate de pionier rosii cu inel si camasi frumoase, albe cu epoleti si trese asa cum era in Romania inainte de 89, dar acele trese se dadeau in urma rezultatelor scolare.
Facind fiecare copil din gradinita, scoala generala si liceu sa fie „special” are un impact devastator pentru viata lor din sistemul academic, din colegii si universitati, astfel ca un ultim studiu arata ca studentii din universitatile americane, spun ca ei merita un B, numai pentru ca au venit la cursuri… asta este efectul si de aici se pleaca cu non valorile pe care le au din belsug.
Exista studii extinse ale fenomenului, iar psihiatri ca Dr. Robert Cloninger de la Washington University, Scoala de Medicina din St Louis, au tras un semnal de alarma asupra fenomenului si efectului sau, creind chiar modele in studiul lor, in care au folosit mentalitatea soarecilor in lanul de porumb, un experiment extrem de interesant si extrapolat la acesti tineri si mentalitatea lor de „invingatori”, care renunta la lupta dupa primele esecuri, daca cineva nu este linga ei sa ii mingiie pe frunte..
Concluzia echipei de specialisti a fost ca, tinerii nu vor avea niciodata succes in viata scolara, sportiva sau profesionala, daca noi, parintii pretindem ca ei nu pot sa piarda. Americanii si vesticii in general, trebuie sa treaca peste dogma prin care fiecare tinar este un invingator, pentru ca este rupta de viata reala si nu este adevarat.
Cum poate fi ridicat, prin acest joc periculos, moralul unui invins si facut sa creada ca este invingator…?? Este acest nivel de plafonare, un nivel extrem de periculos la nivelul societatii capitaliste, care poate crea contingente de Rambos, care la rindul lor, odata implicatii in situatii reale, se sinucid, asa cum fac un numar enorm de soldati care revin dupa teatrele de lupta americane, generate de cei ce nu isi trimit copii acolo, la moarte….
Adrian Cosereanu
http://www.alternativaromaniei.com/
